LERARIO v. ITALY

Primă secțiune DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 60659/00 de Andreina LERARIO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 10 octombrie 2002 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis Bonello Lorenzen Doamna Vajić Botoucharova Zagrebriasky Dn.a Steiner judecători și dl. E. Fribergh Având în vedere cererea depusă la 31 august 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul este un național italian, născut în 1942 și locuiește în Napoli. Ea este reprezentată în fața Curții de către MM. S. Vetromile și M. Esposito, avocații care practică în Napoli. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Napoli, pe care l-a lăsat G.M. într-o scrisoare înregistrată din 8 aprilie 1987, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 aprilie 1987. Decembrie 1987 și i-a cerut să abandoneze locația până la data respectivă. Într-o scrisoare servită la chiriaș la 23 martie 1988, reclamantul a reiterat intenția ei de a pune capăt închirierii și a chemat chiriașul să apară înaintea Magistratului Napoli. Prin decizia din 17 iunie 1988, care a fost făcută executivă la 5 iulie 1988, Magistratul de la Napoli a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 4 mai 1992. La 16 decembrie 1992, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. La 13 ianuarie 1993, ea a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 21 ianuarie 1993. Între 21 ianuarie 1993 și 4 februarie 2000, judecătorul a făcut 15 încercări de recuperare a posesiei. Fiecare încercare a dovedit că nu a avut succes, deoarece reclamantul nu avea dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La 30 noiembrie 2000, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția că incapacitatea de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plânge în continuare, în temeiul articolului 6 din Convenție, cu privire la durata procedurii de evacuare și la negarea dreptului ei de acces la o instanță. Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne din motivul că nu a contestat refuzul asistenței de poliție în fața instanțelor administrative. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

FIRST SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 60659/00

by Andreina LERARIO

against Italy

The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 10

October 2002 as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

G.

Bonello

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

N.

Vajić

,

Mrs

S.

Botoucharova

,

Mr

V.

Zagrebelsky

,

Mrs

E.

Steiner

,

judges

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application lodged on 31 August 2000,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian national, born in 1942 and living in Naples. She is represented before the Court by MM. S. Vetromile and M.

Esposito, lawyers practising in Naples.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

The applicant is the owner of an apartment in Naples, which she had let to G.M.

In a registered letter of 8 April 1987, the applicant informed the tenant that she intended to terminate the lease on expiry of the term on 31

December 1987 and asked him to vacate the premises by that date.

In a writ served on the tenant on 23 March 1988, the applicant reiterated her intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Naples Magistrate.

By a decision of 17 June 1988, which was made enforceable on 5 July 1988, the Naples Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 4 May 1992.

On 16 December 1992, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 13 January 1993, she served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 21 January 1993.

Between 21 January 1993 and 4 February 2000, the bailiff made fifteen attempts to recover possession.

Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

On 30 November 2000, the applicant recovered possession of the apartment.

THE LAW

The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that her inability to recover possession of her apartment amounted to a violation of the right to property.

The applicant further complains under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings and about the denial of her right of access to a court.

The Government argue that the applicant has not exhausted domestic remedies on the grounds that she failed to challenge the refusal of police assistance before the administrative courts.

The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the judgment

Immobiliare Saffi

v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 40-42, ECHR 1999-V). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected.

The Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate; therefore, there is no violation of Article 1 of Protocol No.

1.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government submit that the delay in granting police assistance is justified on grounds of the order of priorities established according to public-safety requirements. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President