CtEDO 07.03.2002 Auto

MARIGLIANO v. ITALY

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
07.03.2002
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Admissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2002
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
MARIGLIANO v. ITALY (CtEDO, 2002)
HUDOC · oficial

PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 60388/00 de Anna Felicia MARIGLIANO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 7 martie 2002 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis Bonello Lorenzen Doamna Vajić dna Botoucharova Zagrebelsky dna judecători Steiner și dna E. Fribergh grefierul secțiunii Având în vedere cererea depusă la 18 august 2000, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamantul este un național italian, născut în 1946 și locuiește în Roma. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl R. Fiorillo, un avocat practicant în Salerno. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Coperchia (Salerno), pe care l-a lăsat F.T. Într-o scrisoare înregistrată din 12 iunie 1993, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 30 august 1994 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit locatarului la 28 iunie 1993, reclamantul a reiterat intenția ei de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea magistratului Salerno. Locatarul a declarat reclamantului că nu va părăsi sediul. Prin decizia din 6 iunie 1993, care a fost făcută executivă la 22 de ani. Februarie 1995, Magistratul Salerno a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie anulate până la 28 februarie 1995. La 4 martie 1995, reclamantul a transmis anunțuri privind chiriașul care l-a obligat să abandoneze sediul. La 24 martie 1995, ea a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 3 aprilie 1995. La 3 aprilie 1995, judecătorul a făcut o încercare de recuperare a posesiunii, care s-a dovedit a fi eșuat, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție pentru executarea ordinului de posesie. La 2 ianuarie 1996, reclamantul a făcut o declarație legală de a solicita urgenta ca cazare pentru ea însăși. La 8 ianuarie 1997, reclamantul a cerut magistratului Salerno să primească asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 8 mai 1998, Magistratul Salerno a hotărât să acorde asistența poliției. Între 16 iulie 1998 și 27 ianuarie 1999, judecătorul a făcut cinci încercări de recuperare a posesiunii. În conformitate cu legea nr. 431/98, procedurile de executare au fost suspendate. La 20 februarie 2000, locatarul a evacuat spontan sediul și reclamantul a recuperat posesia apartamentului. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare și despre negarea dreptului ei de acces la o instanță. Curtea a examinat, de asemenea, această plângere în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne din cauza faptului că nu a contestat refuzul asistenței de poliție în fața instanțelor administrative. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cazul Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDO 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluzia sa anterioară, ceea ce ar trebui, prin urmare, respins. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată în mod evident nepotrivit în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă