SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 43657/98 de către György LÉVAI și György NAGY împotriva Ungariei Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a stat la 12 martie 2002 în calitate de Cameră compusă de J.-P. Costa Președinte A.B. Baka Gaukur Jörundsson Loucaides Bîrsan Ugrekhelidze Dna Mularoni judecători și dna S. Dollé Având în vedere cererea depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 10 mai 1998, după ce a deliberat, hotărăsc după cum urmează: FACTELE Reclamanții, dl György Lévai și dl György Nagy, sunt resortisanți maghiari, care s-au născut în 1959 și, respectiv, 1952, și trăiesc în Szigethalom, Ungaria. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. A. Circumstanțe particulare ale cauzei La 8 februarie 1993, reclamanții au fost respinși de către angajatorul lor, un producător de autovehicule. La 4 martie 1993 au interzis o acțiune în fața Curții de Muncă din județul Pest pentru concediere ilegală. La 24 noiembrie 1993, Tribunalul Muncii a pronunțat o audiere și a transferat cazul la Colegiul Economic Curtea de Muncă a constatat că procedurile de lichidare erau în așteptare împotriva fostului angajator al reclamanților. La recurs, la 28 februarie 1994, Curtea Regională a anulat decizia Curții de Muncă și a trimis cazul. La 31 august 1994, Curtea de Muncire a hotărât că concedierea reclamanților era ilegală și a transferat cereri pecuniare ale reclamanților la Collegiuul Economic al Curții Regionale. La recurs, la 27 februarie 1995, Curtea Regională a anulat decizia Tribunalului de Muncire și a trimis cazul pentru a doua oară. La 28 septembrie 1995, Curtea de Muncire a anulat concedierea reclamanților pentru ilegalitate. La 25 martie 1996, Curtea Regională a susținut această hotărâre. Iulie 1996 Curtea muncii a organizat o audiere, a stabilit lipsa de competență și a transferat dosarul la Secțiunea Bankruptcy and Liquidation din Curtea Regională, care a fost responsabilă de lichidarea societății acuzate. La 22 octombrie 1996, Curtea Supremă, în calitate de instanță de reexaminare, a anulat hotărârile din 28 septembrie 1995 și 25 martie 1996. În același timp, a întrerupt aceste proceduri și a transferat acea parte din cererile la Curtea Regională. În contextul procedurii de lichidare, la 18 decembrie 1996, Curtea Regională a organizat o audiere și a ordonat ca fiduciarul de lichidare să completeze dosarul. Prin hotărârea din 29 ianuarie 1997, Curtea Regională a anulat concedierea reclamanților. La 24 aprilie 1997, Curtea Supremă, acționând drept a doua instanță, a susținut această decizie, declarând că reclamanții au fost într-adevăr respinși ilegal. În ceea ce privește cuantificarea cererilor, Curtea Regională a pronunțat o audiere la 30 iunie 1997 și, la 3 iulie 1997, a acordat 1.827.792 forinturi maghiare (HUF) primului reclamant și HUF 899.264 celui de-al doilea reclamant, pentru salariile în curs și plata de indemnizare.Decizia a fost imediat executabilă. La 8 septembrie și 24 noiembrie 1997, Curtea Regională a depus mai multe audieri și, la 28 noiembrie 1997, a atribuit HUF 681 620 la primul reclamant și HUF 305 685 la al doilea reclamant, pentru pierderea veniturilor. Curtea Regională a respins cererile reclamanților pentru prejudiciu moral. În ceea ce privește recursul reclamanților, la 26 noiembrie 1998, Curtea Supremă, care a acționat ca o a doua instanță, a susținut demiterea cererilor reclamanților pentru prejudiciu moral, în timp ce a anulat restul deciziei de primă instanță – în măsura în care a fost contestată în apel – și a trimis cererile în cauză instanței de primă instanță. La 22 iulie 1999, Curtea regională a desemnat un contabil expert. La 23 mai 2000, expertul a prezentat raportul său Curții regionale. La 17 august 2000, reclamanții au contestat avizul expertului. La 30 august 2000, Curtea Regională a organizat o audiție și a ordonat expertului să-și completeze raportul în termen de 15 zile. La 10 ianuarie 2001 a avut loc o altă audiere. La 29 martie 2001, Curtea Regională a atribuit, în funcție de diferite șefuri, sumele de HUF 58.200, 69.465 și 549.235, plus dobânzi acumulate, primului reclamant, și HUF 40.800, plus dobânzi acumulate, celui de-al doilea reclamant. La 18 aprilie 2001, reclamanții au apelat la Curtea Supremă. Aceste proceduri sunt încă în așteptare. B. Legea internă relevantă art. 339 alineatul (1) din Codul civil prevede că orice persoană care cauzează leziuni la altul poate plăti compensații. În conformitate cu art. 349, răspunderea oficială a administrației de stat poate fi stabilită numai dacă remediile obișnuite relevante au fost epuizate sau nu au fost considerate adecvate pentru a remedia daunele. Cu excepția cazului în care nu se specifică altfel, această dispoziție acoperă, de asemenea, răspunderea pentru daunele cauzate de instanțe sau de autoritățile judiciare. 1. Prima plângere a reclamanților se referă la durata procedurii și la art. 6 § 1 din Convenție, care prevede, în părțile sale relevante, după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” Guvernul susține că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne care le sunt disponibile în temeiul legislației maghiare, deoarece nu au instituit o acțiune oficială de răspundere în temeiul articolului 349 din Codul Civil maghiar, cerând compensații pentru procedurile protrase. Reclamanții conteste acest lucru. art. 35 § 1 din Convenție, în părțile sale relevante, prevede după cum urmează: „Curtea poate trata chestiunea numai după epuizarea tuturor măsurilor interne, în conformitate cu normele de drept internațional recunoscute în general ...” Curtea reiterează că, în ceea ce privește durata procedurii civile încă în curs, un remediu nu poate fi considerat eficace decât dacă acesta poate fi introdus rapid în cadrul procedurii respective și dacă oferă protecție directă și rapidă a drepturilor garantate de art. 6 § 1. Un nou set de proceduri de instanță civilă, precum o acțiune oficială de răspundere în temeiul articolului 349 din Codul civil maghiar, nu poate fi considerat drept astfel de remediere sau, prin urmare, un remediu eficient (a se vedea Erdős c. Ungaria (dec.), nr. 38937/97, 3 Mai 2001, nepublicat; Uri v. Ungaria, cererea nr. 31973/96, Decizia Comisiei (finală) din 10 septembrie 1998, nepublicat; dl T.K. și dna T.K. v. Ungaria, cererea nr. 26209/95, Decizia Comisiei din 21 mai 1997, nepublicat. În plus, Curtea constată că guvernul nu a menționat disponibilitatea oricărei alte proceduri interne care ar fi permis reclamanților să obțină alte forme de recurs, cum ar fi accelerarea procedurii (cf. Holzinger c. Austria (n. 1) (obiecții preliminare), nr. 23459/94, §§ 22-25, 30 ianuarie 2001). În aceste circumstanțe, Curtea concluzionează că plângerea reclamanților nu poate fi respinsă pentru neepuizarea recoursurilor interne. 2. Curtea constată că nu a fost contestat faptul că procedura a început la 4 martie 1993 și sunt încă în așteptare. Prin urmare, acestea au durat deja nouă ani înainte de trei niveluri de competență. Potrivit reclamanților, durata procedurii este încălcată de cerința de „tempo rațional” prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție. Guvernul respinge afirmația. Curtea consideră, având în vedere criteriile stabilite în jurisprudența sa privind problema „tempă rezonabilă” (complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și al autorităților competente) și având în vedere toate informațiile în posesia sa, că este necesară o examinare a meritelor acestei plângeri. 3. Restul reclamațiilor reclamanților se referă la conținutul deciziilor luate până în prezent de instanțele interne și de procedurile lor presupuse nejustificate. În acest sens, invocă art. 6 § 1, 14 și 17 din Convenția și art. 1 și 2 din Protocolul nr. 1. Curtea consideră că argumentele reclamanților – în măsura în care aceste plângeri nu pot fi considerate prematuri – nu dezvăluie nici o apariție a unei încălcări a articolului 6 § 1 din Convenție, în ceea ce privește echitatea sau orice altă încălcare a drepturilor reclamanților în temeiul Convenției sau a protocolelor sale. Rezultă că această parte a cererii este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declara admisibilă, fără a prejudicia fondurile, plângerea reclamanților cu privire la lungimea excesivă a procedurii instituite la 4 martie 1993 înaintea Curții de Muncire a Pest County; Declară inadmisibil restul cererii. Dolle J.-P. Președintele grefierului Costa
Application no. 43657/98
by György LÉVAI and György NAGY
against Hungary
The European Court of Human Rights, sitting on 12 March 2002 as a Chamber composed of
Mr
J.-P.
Costa
,
President
,
Mr
A.B.
Baka
,
Mr
Gaukur
Jörundsson
,
Mr
L.
Loucaides
,
Mr
C.
Bîrsan
,
Mr
M.
Ugrekhelidze
,
Mrs
A.
Mularoni
,
judges
,
and Mrs S.
Dollé
,
Section Registrar
,
Having regard to the above application lodged with the European Commission of Human Rights on 10 May 1998,
Having deliberated, decides as follows:
The applicants, Mr György Lévai and Mr György Nagy, are Hungarian nationals, who were born in 1959 and 1952, respectively, and live in Szigethalom, Hungary.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
On 8 February 1993 the applicants were dismissed by their employer, a car-manufacturer.
On 4 March 1993 they brought an action before the Pest County Labour Court for unlawful dismissal.
On 24 November 1993 the Labour Court held a hearing and transferred the case to the Economic
Collegium
of the Pest County Regional Court. The Labour Court observed that liquidation proceedings were pending against the applicants’ former employer.
On appeal, on 28 February 1994 the Regional Court quashed the Labour Court’s decision and remitted the case to it.
On 31 August 1994 the Labour Court decided that the applicants’ dismissal had been unlawful. It transferred the applicants’ pecuniary claims to the Economic
Collegium
of the Regional Court.
On appeal, on 27 February 1995 the Regional Court quashed the Labour Court’s decision and remitted the case to it for the second time.
On 28 September 1995 the Labour Court annulled the applicants’ dismissal for unlawfulness. On 25 March 1996 the Regional Court upheld this judgment.
Subsequently the applicants brought various pecuniary claims before the Labour Court, concerning outstanding wages and their severance pay. On 3
July 1996 the Labour Court held a hearing, established its lack of competence and transferred the file to the Bankruptcy and Liquidation Section of the Regional Court, which was in charge of the defendant company’s liquidation.
On 22 October 1996 the Supreme Court, acting as a review instance, quashed the decisions of 28 September 1995 and 25 March 1996. Simultaneously, it discontinued those proceedings and transferred that part of the applicants’ claims to the Regional Court.
In the context of the liquidation proceedings, on 18 December 1996 the Regional Court held a hearing and ordered the liquidation trustee in charge of the defendant company to complete the case-file.
By a decision of 29 January 1997, the Regional Court annulled the applicants’ dismissal. On 24 April 1997 the Supreme Court, acting as a second instance, upheld this decision, declaring that the applicants had indeed been unlawfully dismissed.
Concerning the quantification of the applicants’ claims, the Regional Court held a hearing on 30 June 1997 and, on 3 July 1997, it awarded 1,827,792 Hungarian forints (HUF) to the first applicant and HUF 899,264 to the second applicant, for outstanding wages and severance pay. The decision was immediately enforceable.
On 8 September and 24 November 1997 the Regional Court held more hearings and, on 28 November 1997, it made further awards of HUF 681,620 to the first applicant and HUF 305,685 to the second applicant, for loss of revenue. The Regional Court dismissed the applicants’ claims for non-pecuniary damages.
On the applicants’ appeal, on 26 November 1998 the Supreme Court, acting as a second instance, upheld the dismissal of the applicants’ claims for non-pecuniary damages, whilst quashing the remainder of the first instance decision – to the extent that it was disputed on appeal – and remitted the claims in question to the first instance court.
The proceedings before the Regional Court were resumed on 24 March 1999. Another hearing took place on 30 June 1999. On 22 July 1999 the Regional Court appointed an expert accountant.
On 23 May 2000 the expert presented his report to the Regional Court.
On 17 August 2000 the applicants objected to the expert’s opinion. On 30 August 2000 the Regional Court held a hearing and ordered the expert to supplement his report within 15 days.
On 10 January 2001 another hearing took place.
On 29 March 2001 the Regional Court awarded, under various heads, the amounts of HUF 58,200, 69,465 and 549,235, plus accrued interest, to the first applicant, and HUF 40,800, plus accrued interest, to the second applicant.
On 18 April 2001 the applicants appealed to the Supreme Court. These proceedings are still pending.
Article 339 (1) of the Civil Code provides that any person who unlawfully causes damage to another shall be liable to pay compensation.
According to Article 349, the official liability of the State administration may be established only if the relevant ordinary remedies have been exhausted or have not been found adequate to redress the damage. Unless otherwise specified, this provision also covers the liability for damage caused by the courts or the prosecution authorities.
1.The applicants’ first complaint relates to the length of the proceedings and Article 6 § 1 of the Convention, which provides, in its relevant parts, as follows:
“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”
The Government argue that the applicants have not exhausted the domestic remedies available to them under Hungarian law in that they did not bring an official liability action under Article 349 of the Hungarian Civil Code, seeking compensation for the protracted proceedings. The applicants contest this.
Article 35 § 1 of the Convention, in its relevant parts, provides as follows:
“The Court may only deal with the matter after all domestic remedies have been exhausted, according to the generally recognised rules of international law ...”
The Court reiterates that, in respect of the length of civil proceedings still pending, a remedy can only be considered effective if it can be brought rapidly during those proceedings and if it provides direct and speedy protection of the rights guaranteed by Article 6 § 1. A further set of civil court proceedings, like an official liability action under Article 349 of the Hungarian Civil Code, cannot be regarded as such redress or, therefore, an effective remedy (see
Erdős v. Hungary
(dec.), no. 38937/97, 3
May 2001, unpublished; Úri v. Hungary, application no. 31973/96, Commission decision (final) of 10 September 1998, unpublished; Mr T.K. and Mrs T.K. v. Hungary, application no. 26209/95, Commission decision of 21 May 1997, unpublished).
The Court further notes that the Government have not referred to the availability of any other domestic procedure which would have allowed the applicants to obtain other forms of redress, such as an acceleration of the proceedings (cf.
Holzinger v. Austria (No. 1)
(preliminary objections), no.
23459/94, §§
22 to 25, 30
January 2001).
In these circumstances, the Court concludes that the applicants’ complaint cannot be rejected for non-exhaustion of domestic remedies.
2.The Court notes that it has not been disputed that the proceedings began on 4 March 1993 and are still pending. They have therefore already lasted nine years before three levels of jurisdiction.
According to the applicants, the length of the proceedings is in breach of the “reasonable time” requirement laid down in Article 6 § 1 of the Convention. The Government reject the allegation.
The Court considers, in the light of the criteria established in its case-law on the question of “reasonable time” (the complexity of the case, the applicants’ conduct and that of the competent authorities), and having regard to all the information in its possession, that an examination of the merits of this complaint is required.
3.The remainder of the applicants’ complaints concerns the contents of the decisions taken so far by the domestic courts and their allegedly unfair procedure. In this respect they invoke Articles 6 § 1, 14 and 17 of the Convention and Articles 1 and 2 of Protocol No. 1.
The Court considers that the applicants’ submissions – in so far as these complaints cannot be considered premature – do not disclose any appearance of a violation of Article 6 § 1 of the Convention, as regards fairness, or any other violation of the applicants’ rights under the Convention or its Protocols.
It follows that this part of the application is manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 and must be rejected under Article 35 § 4 of the Convention.
For these reasons, the Court unanimously
Declares
admissible, without prejudging the merits, the applicants’ complaint relating to the excessive length of the proceedings instituted on 4 March 1993 before Pest County Labour Court;
Declares
inadmissible the remainder of the application.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Registrar
President