SIMKO v. HUNGARY

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILitatea cererii nr. 42961/98 de către András SIMKÓ și Andrásné SIMKÓ împotriva Ungariei Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a stat la 12 martie 2002 în calitate de Cameră compusă de J.-P. Costa Președinte A.B. Baka Gaukur Jörundsson Loucaides Bîrsan Ugrekhelidze Dna Mularoni judecători și dna Dollé grefier de secțiune având în vedere cererea depusă la 5 iunie 1998 la Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 26 august 1998, după ce a deliberat, decide după cum urmează: Reclamanții, dl și dna András Simkó, sunt resortisanți maghiari, care s-au născut în 1955 și, respectiv, 1953, și trăiesc în Sopron, Ungaria. Cererea anterioară (depunerea nr. 27587/95) a fost declarată inadmisibilă de către un comitet al Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 16 mai 1996. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. A. Circumstanțe particulare ale cazului în care se solicită revizuire judiciară și compensare pentru daune din cauza deciziilor administrative luate într-un litigiu prolungat privind licența lor de a vinde articole folk-art în sedii publice, reclamanții au introdus o acțiune la 9 Octombrie 1992 împotriva Oficiului Primarului Sopron („acțiunea din 1992”). Acțiunea a fost înregistrată pentru prima dată la Curtea de District Sopron, care a emis la 4 noiembrie 1992 un ordin de încheiere a dosarului. Reclamanții au respectat acest ordin la 12 noiembrie 1992. La 1 martie 1993, Curtea de District a respins acțiunea, susținând că nu are competența de a auzi cazul. La 23 martie 1993, reclamanții au apelat. La 5 august 1993, Curtea regională Győr-Moson-Sopron a anulat decizia Curții de District. A transferat dosarul la banca sa competentă. În cadrul procedurii dinaintea Curții Regionale, la 16 septembrie și 28 de judecată. Octombrie 1993 au fost emise ordine pentru încheierea dosarului. Reclamanții au respectat aceste ordine la 28 septembrie și, respectiv, 5 noiembrie 1993. La 19 noiembrie 1993, autoritatea inculpată a fost în cele din urmă notificată de acțiune. Între timp, la 1 martie 1993, reclamanții au introdus o acțiune oficială de răspundere în contextul procedurii menționate mai sus în fața Curții de District („acțiune din 1993”). Autoritatea inculpată a fost notificată de această acțiune la 22 octombrie 1993. La 20 noiembrie 1993, Curtea de District a organizat o audiere și, la 29 noiembrie 1993, a transferat dosarul la Curtea Regională din motive de competență. Curtea Regională a observat că autoritatea acuzată a fost notificată mai devreme de acțiunea din 1993 și, din acest motiv, cerințele reclamanților trebuiau urmărite în cadrul procedurii referitoare la această acțiune. La 21 februarie 1994, reclamanții au apelat la Curtea Supremă, care, la 13 octombrie 1994, a susținut decizia de suspendare a procedurii cu privire la acțiunea din 1992. Între timp, și după schimburile repetate de observații între părți în cadrul procedurii privind acțiunile din 1993, Curtea Regională a avut ședințe la 25 august și 18 octombrie 1994. În contextul disputelor procedurale referitoare la propunerea reclamanților de a auzi anumite martori, obligația lor de a plăti taxele de timbru, precum și întrebările de asistență judiciară, Curtea Supremă a hotărât la 2 noiembrie 1995 cu privire la apelurile procedurale ale reclamanților. La 9 iulie 1996, Curtea Regională a acordat reclamanților compensații cu o sumă totală de 300.000 de forinti maghiari plus dobânzi acumulate. Curtea Regională a respins restul cererilor și a reexaminat numeroase dosare administrative și decizii conexe, Curtea Regională a decis că comportamentul autorității acuzate a împiedicat reclamanții în exercitarea drepturilor lor derivate din licența lor la comerțul cu sedii publice. La 6 august 1996, reclamanții au apelat. La 2 septembrie 1996, au completat apelul. La 5 februarie 1998, Curtea Supremă, în calitate de competență a doua instanță, a avut o audință. La 13 februarie 1998, Curtea Supremă a susținut decizia Curții Regionale. Decizia a fost îndreptată asupra reclamanților la 8 aprilie 1998. B. Legea internă relevantă. art. 339 alineatul (1) din Codul civil prevede că orice persoană care cauzează leziuni la altul poate plăti compensații. În conformitate cu art. 349, răspunderea oficială a administrației de stat poate fi stabilită numai dacă remediile obișnuite relevante au fost epuizate sau nu au fost considerate adecvate pentru a remedia daunele. Cu excepția cazului în care nu se specifică altfel, această dispoziție acoperă, de asemenea, răspunderea pentru daunele cauzate de instanțe sau de autoritățile judiciare. 1. Prima plângere a reclamanților se referă la lungimea presupusă nejustificată a procedurii, în încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție, care prevede ca relevanță: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” Guvernul susține că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne care le sunt disponibile în temeiul legislației maghiare, deoarece nu au adoptat o acțiune oficială de răspundere în temeiul articolului 349 din Codul Civil pentru a solicita compensații pentru procedurile presupuse prolungate. Guvernul se bazează pe hotărârea Curții c. Franța din 19 martie 1991 (Seria A nr. 200) în susținerea depunerii acestora la admisibilitatea plângerilor. Reclamanții conteste acest argument. Curtea reamintește că art. 35 § 1 din Convenție prevede, printre altele, „Curtea poate trata chestiunea numai după epuizarea tuturor măsurilor interne, în conformitate cu normele de drept internațional recunoscute în general ...” În acest sens, singurele remedii care trebuie epuizate sunt cele care se referă la încălcările presupuse și, în același timp, sunt disponibile și suficiente. Existența unor astfel de remedii trebuie să fie suficient de sigure nu numai în teorie, ci și în practică, în lipsa acestora de accesibilitate și eficacitate necesară; aceasta se referă la Statul pârât pentru a stabili că aceste diferite condiții sunt îndeplinite (a se vedea Hotărârea Vernillo c. Franța din 20 februarie 1991, Serie A nr. 198, p. 11-12, § 27). În ceea ce privește plângerea conform căreia procedurile de instanță internă au durat de mult timp, Curtea a acceptat că disponibilitatea unei acțiuni în daune poate fi relevantă în sensul articolului 35 § 1 din Convenție (a se vedea, printre altele, hotărârea Vernillo, loc. cit. Kudła c. Polonia [GC], nr. 30210/96, § 159; Gonzalez Marin c. Spania (dec.), nr. 39521/98, ECHR 1999-VII; Tomé Mota c. Portugalia (dec.), nr. 32082/96, ECHR 1999-IX). Guvernul se bazează pe art. 349 din Codul Civil. Cu toate acestea, Curtea nu este convinsă că acest remediu ar fi eficace pentru o plângere cu privire la o întârziere în administrarea justiției. Guvernul nu a prezentat niciun precedent care să ilustreze interpretarea articolului 349 de către instanțe interne și aplicarea sa practică la plângeri de lungime (cf. Giummarra și alții c. Franța (dec.), nr. 61166/00, 12 iunie 2001). Este adevărat că un reclamant nu este exonerat din cerința de a epuiza un anumit remediu intern doar pentru că are îndoieli cu privire la rezultatul acestuia. Cu toate acestea, în opinia Curții și în circumstanțele cauzei instantanee, să oblige reclamanții să testeze domeniul de aplicare al articolului 349 în absența oricărui precedent ar duce la o abordare excesiv de rigidă și formalistică a cerinței de epuizare (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Cardot v. France, p. 18, § 34 ). În ceea ce privește încrederea guvernului în cauza Cardot, Curtea va observa că dl Cardot are un remediu la dispoziția sa, a cărui eficiență a fost demonstrată de-a lungul anilor, spre deosebire de actuala situație a jurisprudenței interne din cauza instantană. În afară de nerespectarea lor a eficacității soluției prevăzute la art. 349, Curtea constată în continuare că guvernul nu a menționat disponibilitatea oricărei alte proceduri interne care ar fi permis reclamanților să obțină alte forme de remediere, cum ar fi accelerarea procedurii atunci când erau încă în așteptare (cf. Holzinger c. Austria (nr. 1) (obiecții preliminare), nr. 23459/94, §§ 22-25, 30 ianuarie 2001). În aceste circumstanțe, Curtea concluzionează că plângerea reclamanților nu poate fi respinsă pentru neepuizarea recourslor interne. 2. Curtea constată că nu s-a contestat faptul că procesul a început la 9 octombrie 1992 și s-a încheiat la 8 aprilie 1998 cu serviciul hotărârii Curții Supreme. Prin urmare, acestea au durat cinci ani și jumătate înainte de două nivele de jurisdicție. Curtea observă că, la examinarea lungii procedurii, perioada care urmează să fie luată în considerare începe la 5 noiembrie 1992, data intrării în vigoare a Convenției în ceea ce privește Ungaria. Cu toate acestea, în evaluarea rezonabilității timpului care a trecut după această dată, trebuie luată în considerare starea de proces atunci (a se vedea Hotărârea Foti și altele c. Italia din 10 decembrie) 1982, Seria A nr. 56, p. 18, § 53. Potrivit reclamanților, durata procedurii este încălcată de cerința de „tempă rezonabilă” prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție. Guvernul respinge afirmația. Curtea consideră, având în vedere criteriile stabilite în jurisprudența sa privind problema „tempă rezonabilă” (complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și al autorităților competente) și având în vedere toate informațiile în posesia sa, că este necesară o examinare a meritelor acestei plângeri. 3. Reclamanții se plâng în continuare cu privire la rezultatul procedurii. Curtea observă că a fost deschisă reclamanților să pună în judecată hotărârea de a doua instanță a Curții Supreme prin introducerea unei cereri de reexaminare în fața Curții Supreme. 1 din Convenție, a epuizat căile de recurs disponibile în temeiul legislației maghiare în ceea ce privește această plângere. Rezultă că această plângere trebuie respinsă, în conformitate cu articolul Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate admisibilă, fără a judeca meritele, plângerea reclamanților referitoare la presupusa lungime necorespunzătoare a procedurii instituite la 9 octombrie 1992; inadmisibil restul cererii. Președintele grefierului Dollé J.-P. Costa

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 42961/98

by András SIMKÓ and Andrásné SIMKÓ

against Hungary

The European Court of Human Rights, sitting on 12 March 2002 as a Chamber composed of

Mr

J.-P.

Costa

,

President

,

Mr

A.B.

Baka

,

Mr

Gaukur

Jörundsson

,

Mr

L.

Loucaides

,

Mr

C.

Bîrsan

,

Mr

M.

Ugrekhelidze

,

Mrs

A.

Mularoni

,

judges

,

and Ms

S.

Dollé

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application lodged with the European Commission of Human Rights on 5 June 1998 and registered on 26 August 1998,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicants, Mr and Mrs András Simkó, are Hungarian nationals, who were born in 1955 and 1953, respectively, and live in Sopron, Hungary. Their previous application (application no. 27587/95) was declared inadmissible by a Committee of the European Commission of Human Rights on 16 May 1996.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

A. Particular circumstances of the case

Seeking judicial review, and compensation for damages on account of administrative decisions taken in a protracted dispute over their licence to sell folk-art items on public premises, the applicants brought an action on 9

October 1992 against the Sopron Mayor’s Office (“the 1992 action”). The action was first registered at the Sopron District Court, which on 4

November 1992 issued an order for the completion of the file. The applicants complied with this order on 12 November 1992.

On 1 March 1993 the District Court rejected the action, holding that it had no competence to hear the case. On 23 March 1993 the applicants appealed.

On 5 August 1993 the Győr-Moson-Sopron County Regional Court quashed the District Court’s decision. It transferred the case-file to its own competent bench.

In the proceedings before the Regional Court, on 16 September and 28

October 1993 orders were issued for the completion of the file. The applicants complied with these orders on 28 September and 5

November 1993, respectively. On 19 November 1993 the defendant authority was eventually notified of the action.

Meanwhile, on 1 March 1993, the applicants brought an official liability action in the context of the above-mentioned proceedings before the District Court (“the 1993 action”). The defendant authority was notified of this action on 22 October 1993. On 20 November 1993 the District Court held a hearing and, on 29 November 1993, it transferred the case-file to the Regional Court for reasons of competence.

Following a hearing held on 14 December 1993, the Regional Court on 9

February 1994 discontinued the proceedings concerning the applicants’ 1992 action. The Regional Court observed that the defendant authority had been notified earlier of the 1993 action and for that reason the applicants’ claims were to be pursued in the proceedings relating to the latter action. On 21 February 1994 the applicants appealed to the Supreme Court, which, on 13 October 1994, upheld the decision to discontinue the proceedings on the 1992 action.

Meanwhile, and following repeated exchanges of observations between the parties in the proceedings concerning the 1993 action, the Regional Court held hearings on 25 August and 18 October 1994. Another hearing was scheduled for 25 October 1994. In the context of procedural disputes concerning the applicants’ motion to hear certain witnesses, their obligation to pay stamp duties due, as well as questions of legal aid, the Supreme Court decided on 2 November 1995 on the applicants’ procedural appeals.

On 9 July 1996 the Regional Court awarded the applicants compensation in a total amount of 300,000 Hungarian forints plus accrued interest. The Regional Court dismissed the remainder of their claims. Having reviewed numerous related administrative files and decisions, the Regional Court ruled that the defendant authority’s conduct had hindered the applicants in the exercise of their rights derived from their licence to trade on public premises.

On 6 August 1996 the applicants appealed. On 2 September 1996 they supplemented their appeal.

On 5 February 1998 the Supreme Court, acting as a second instance jurisdiction, held a hearing. On 13 February 1998 the Supreme Court upheld the Regional Court’s decision. The decision was served on the applicants on 8

April 1998.

B. Relevant domestic law

Article 339 (1) of the Civil Code provides that any person who unlawfully causes damage to another shall be liable to pay compensation.

According to Article 349, the official liability of the State administration may be established only if the relevant ordinary remedies have been exhausted or have not been found adequate to redress the damage. Unless otherwise specified, this provision also covers the liability for damage caused by the courts or the prosecution authorities.

THE LAW

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

The Government argue that the applicants have not exhausted the domestic remedies available to them under Hungarian law in that they did not bring an official liability action under Article 349 of the Civil Code in order to claim compensation for the allegedly protracted proceedings. The Government rely on the Court’s Cardot v. France judgment of 19 March 1991 (Series A no. 200) in support of their submission to the admissibility of the applicants’ complaint.

The applicants contest this argument.

The Court recalls that Article 35 § 1 of the Convention provides

inter alia

:

“The Court may only deal with the matter after all domestic remedies have been exhausted, according to the generally recognised rules of international law ...”

In this connection, the only remedies to be exhausted are those which relate to the breaches alleged and at the same time are available and sufficient. The existence of such remedies must be sufficiently certain not only in theory but also in practice, failing which they will lack the requisite accessibility and effectiveness; it falls to the respondent State to establish that these various conditions are satisfied (see the Vernillo v. France judgment of 20 February 1991, Series A no. 198, pp. 11-12, § 27).

As regards a complaint that domestic court proceedings have lasted an unreasonably long time, the Court has accepted that the availability of an action in damages may be relevant for the purposes of Article 35 § 1 of the Convention (see, among other authorities, the aforementioned Vernillo judgment,

loc. cit.

;

Kudła v. Poland

[GC], no. 30210/96, § 159;

Gonzalez Marin v. Spain

(dec.), no. 39521/98, ECHR 1999-VII;

Tomé Mota v. Portugal

(dec.), no. 32082/96, ECHR 1999-IX).

The Government rely on Article 349 of the Civil Code. However, the Court is not persuaded that this remedy would be effective for a complaint about a delay in the administration of justice. The Government have not submitted any precedents illustrating the interpretation of Article 349 by the domestic courts and its practical application to length complaints (cf.

Giummarra and others v. France

(dec.), no. 61166/00, 12 June 2001). It is true that an applicant is not exonerated from the requirement to exhaust a particular domestic remedy merely because he has doubts as to its outcome. However, in the Court’s opinion and in the circumstances of the instant case, to oblige the applicants to test the scope of Article 349 in the absence of any precedent would result in an excessively rigid and formalistic approach to the exhaustion requirement (see,

mutatis mutandis

, the aforementioned Cardot v. France judgment, p. 18, § 34).

As to the Government’s reliance on the Cardot case, the Court would observe that Mr Cardot did have a remedy at his disposal whose effectiveness had been proven over the years, unlike the present state of domestic case-law in the instant case.

Quite apart from their failure to establish the effectiveness of the remedy provided for under Article 349, the Court further notes that the Government have not referred to the availability of any other domestic procedure which would have allowed the applicants to obtain other forms of redress such as an acceleration of the proceedings when they were still pending (cf.

Holzinger v. Austria (No. 1)

(preliminary objections), no.

23459/94, §§

22 to 25, 30

January 2001).

In these circumstances, the Court concludes that the applicants’ complaint cannot be rejected for non-exhaustion of domestic remedies.

The Court observes that, when examining the length of the proceedings, the period to be considered begins on 5 November 1992, the date of the Convention’s entry into force in respect of Hungary. However, in assessing the reasonableness of the time that elapsed after this date, account must be taken of the then state of proceedings (see the Foti and others v. Italy judgment of 10

December

1982, Series A no. 56, p. 18, § 53).

According to the applicants, the length of the proceedings is in breach of the “reasonable time” requirement laid down in Article 6 § 1 of the Convention. The Government reject the allegation.

The Court considers, in the light of the criteria established in its case-law on the question of “reasonable time” (the complexity of the case, the applicants’ conduct and that of the competent authorities), and having regard to all the information in its possession, that an examination of the merits of this complaint is required.

35

§

1 of the Convention, exhausted the remedies available under Hungarian law in respect of this complaint. It follows that this complaint must be rejected, in accordance with Article

35

§

4.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

admissible, without prejudging the merits, the applicants’ complaint relating to the alleged unreasonable length of the proceedings instituted on 9 October 1992;

Declares

inadmissible the remainder of the application.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Registrar

President