SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILitatea cererii nr. 47355/99 de către Miklós KERÉKGYÁRTÓ împotriva Ungariei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care a stat la 13 mai 2003 în calitate de Cameră compusă de J.-P. Costa Președintele A.B. Baka Loucaides Bîrsan Jungwiert Ugrekhelidze Doamna Mularoni, judecători și dna Dollé grefier Având în vedere cererea depusă la 2 decembrie 1998 și înregistrată la 12 aprilie 1999, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, dl Miklós Kerékgyártó, este un național maghiar, care s-a născut în 1948 și trăiește în Budapesta. Guvernul contestat a fost reprezentat de dl L. Höltzl, agentul lor. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. A. Primul set de proceduri (1) La 7 iulie 1993, dl și doamna N. au introdus o acțiune împotriva reclamantului în fața Curții Centrale de District de Pest. În contextul unui litigiu privind un contract de împrumut executat între părți, reclamanții au solicitat anularea achiziționării apartamentului lor, care a avut loc ca măsură de securitate pentru nepagarea împrumutului. La 9 februarie, 21 martie, 5 octombrie 1994 și 8 martie 1995, Curtea de District a desfășurat audieri. La 13 martie 1995, Curtea de District a pronunțat o hotărâre în care a anulat achiziționarea apartamentului și, în ceea ce privește contractul de împrumut, a redus suma datoriei reclamanților față de solicitant. La 22 martie 1995, reclamanții au recursat și, simultan, au solicitat încheierea hotărârii în ceea ce privește anularea contractului de împrumut în sine. La 27 martie 1995, reclamantul și-a depus recursul. La 29 martie 1995, reclamantul a depus o cerere de prejudecată care a fost respinsă la 26 mai 1995. În urma a două audieri în a doua instanță la 29 iunie și 14 noiembrie. 1995, în ultimă dată, Curtea Regională de Budapesta a suspendat procedura de recurs în așteptarea încheierii hotărârii din 13 martie 1995. Audierile programate de Curtea de District pentru 7 februarie și 12 aprilie 1996 au fost suspendate din cauza încercărilor nesfârșite de a convoca unul dintre acuzați. Prin o decizie suplimentară din 9 octombrie 1996, Curtea de District a admis cererea reclamanților de încheiere și a determinat o cerere care nu a fost tratată în decizia sa principală. La 4 decembrie 1996, reclamantul a recurs. În continuare, la 8 iulie 1997, Curtea regională a avut o audiere, după ce a respins petiția de prejudecată la 17 februarie 1997. La 4 septembrie 1997, judecătorii s-au retras din caz. O nouă ședință prevăzută pentru 22 ianuarie 1998 a fost anulată din cauza bolii unui judecător în cadrul bancului nou numit. O nouă ședință a avut loc la 2 iunie 1998. La 9 iunie 1998, Curtea regională a adoptat o hotărâre de a doua instanță, susținând în esență hotărârile de primă instanță. La 3 septembrie 1998, reclamantul a depus o cerere de reexaminare. La 23 februarie 1999, Curtea Supremă a ordonat încheierea cererei și a încercat să notifice reclamanților. ulterior, un gardian ad litem a fost desemnat pentru reclamanți. Tutorele a depus cererile reclamanților în răspuns la 22 decembrie 1999. La 4 aprilie 2000, Curtea Supremă a respins petiția de reexaminare a reclamantului, decizia respectivă a fost transmisă la 17 iulie 2000. B. Al doilea set de procedură La 11 octombrie 1994, reclamantul a interzis o acțiune în fața Curții Centrale de District de Pest împotriva dnei și a dnei S., garanții contractului de împrumut de mai sus. La 26 octombrie 1994, Curtea i-a ordonat să-și încheie acțiunile. A făcut-o la 5 decembrie 1994. La 18 iulie 1995, Curtea de District a ținut o audiere, a acceptat cererile reclamantului și a ordonat inculpaților să-i plătească 610.000 de forinti maghiari. La 21 august 1995, acuzații au interzis apelul, iar ulterior au fost ordonați să își încheie recursul. La cererea lor, Curtea Regională le-a dat până la 20 noiembrie 1995. La 20 mai 1996, Curtea Regională a pronunțat o audiere și a respins apelul acuzaților. La 16 decembrie 1997, Curtea Supremă, în cadrul procedurii de revizuire, a anulat decizia de a doua instanță depunând că valabilitatea contractului de împrumut de mai sus era o întrebare preliminară. În reluarea procedurii, la 20 mai 1998, Curtea regională a suspendat procesul în așteptarea rezultatului recursului referitor la acțiunea menționată de dl și dna N. împotriva reclamantului. În urma hotărârii de revizuire a Curții Supreme din 4 aprilie 2000 în prima procedură, Curtea Regională a continuat a doua procedură și, la 31 ianuarie 2001, a respins apelul acuzaților. Nici o cerere de revizuire nu a fost depusă împotriva acestei decizii. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că procedura a durat o perioadă de timp nejustificată și că procedura urmată de instanța internă în primul caz a fost nedrept. HOTĂRÂREA Prima plângere a reclamantului se referă la compatibilitatea lungii procedurii cu art. 6 § 1 din Convenția, care prevede, în părțile sale relevante, după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o audiere echitabilă ... într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal (...)” Curtea remarcă la început că procedura a început la 7 iulie 1993 și, respectiv, 11 octombrie 1994,. S-a încheiat la 17 iulie 2000, cu serviciul hotărârii Curții Supreme și la 31 Prin urmare, prima procedură a durat aproximativ șapte ani pentru trei instanțe judiciare, iar a doua procedură a durat mai puțin de șase ani și patru luni pentru două niveluri de competență. Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne care îi sunt disponibile în temeiul legislației maghiare, deoarece nu a instituit o acțiune oficială de răspundere în temeiul articolului 349 din Codul Civil care solicită compensare pentru procedurile prolungate. 1 din Convenție prevede, în partea sa relevantă,: „Curtea poate trata chestiunea numai după epuizarea tuturor măsurilor interne, în conformitate cu normele în general recunoscute ale dreptului internațional (...).” Curtea reamintește faptul că o acțiune oficială de răspundere în temeiul articolului 349 din Codul civil maghiar nu poate fi luată în considerare, pentru lipsa unei jurisprudențe interne relevante, o soluție eficace în ceea ce privește lungimea excesivă a procedurii civile în așteptare sau încheiată (a se vedea Nyírő și Takács c. Ungaria (dec.), nr. 52724/99 și 52726/99 (acordată), 17 septembrie 2002, nedeclarată; Erdős c. Ungaria (dec.), nr. 38937/97, 3 mai 2001, nedeclarat. Curtea nu vede niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită în cazul în cauză. Prin urmare, plângerea nu poate fi respinsă pentru neepuizarea căilor interne de recurs. Potrivit reclamantului, durata procedurii este încălcată de cerința de „tempă rezonabilă” prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție. În special, susține că primul caz nu a progresat între 5 octombrie 1994 și 8 martie 1995, între 13 martie 1995 și 9 Octombrie 1996 și între 4 decembrie 1996 și 4 septembrie 1997. În plus, a doua procedură a fost suspendată inutil timp de aproape doi ani. Guvernul respinge afirmația, susținând că nici o întârziere substanțială nu a fost imputabilă autorităților în orice caz. În ceea ce privește prima procedură, ei susțin că părțile nu au prezentat diligence în continuarea cazului lor și că reclamantul a depus în mod repetat cereri nefondate de prejudecată. În ceea ce privește al doilea caz, ei susțin că lungimea acesteia nu poate fi considerată excesivă, având în vedere ceea ce este în joc pentru reclamant și că o suspendare a fost justificată în așteptarea deciziei privind o problemă preliminară. Curtea consideră, având în vedere criteriile stabilite în jurisprudența sa privind problema „tempă rezonabilă” (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente) și având în vedere toate informațiile în posesia sa, că este necesară examinarea meritelor acestei plângeri. Cealaltă plângere a reclamantului se referă la presupusa nedreptate a primei proceduri. Curtea constată că nu există nimic în dosarul de a sugera că instanțele care au auzit afirmația reclamantului nu au fost imparțiale sau că procedura nu a respectat în niciun fel cerințele de echitate prevăzute la art. 6 § 1. În consecință, această parte a cererii este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate admisibilă, fără a prejudicia fondurile, plângerile reclamantului cu privire la durata celor două seturi de procedură; Restul cererii sunt inadmisibile. Președintele grefierului Dollé J.-P. Costa
Application no. 47355/99
by Miklós KERÉKGYÁRTÓ
against Hungary
The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 13
May 2003 as a Chamber composed of
Mr
J.-P.
Costa
,
President
,
Mr
A.B.
Baka
,
Mr
L.
Loucaides
,
Mr
C.
Bîrsan
,
Mr
K.
Jungwiert
,
Mr
M.
Ugrekhelidze
,
Mrs
A.
Mularoni,
judges
,
and
Mrs
S.
Dollé
,
Section Registrar
,
Having regard to the above application lodged on 2 December 1998 and registered on 12 April 1999,
Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,
Having deliberated, decides as follows:
The applicant, Mr Miklós Kerékgyártó, is a Hungarian national, who was born in 1948 and lives in Budapest. The respondent Government were represented by Mr L. Höltzl, their Agent.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
(1) On 7 July 1993 Mr and Mrs N. brought an action against the applicant before the Pest Central District Court. In the context of a dispute concerning a loan contract executed between the parties, the plaintiffs were seeking annulment of the applicant’s acquisition of their flat – which had taken place as a security measure for their non-payment of the loan. On 15
July 1993 the applicant filed his counterclaims.
On 9 February, 21 March, 5 October 1994 and 8 March 1995 the District Court held hearings.
On 13 March 1995 the District Court passed a judgment in which it annulled the applicant’s acquisition of the flat and, concerning the loan contract, it reduced the amount of the plaintiffs’ debt towards the applicant.
On 22 March 1995 the plaintiffs appealed and, simultaneously, requested the completion of the judgment with regard to an annulment of the loan contract itself. On 27 March 1995 the applicant filed his appeal.
On 29 March 1995 the applicant filed a motion for bias which was dismissed on 26 May 1995.
Following two hearings at second instance on 29 June and 14
November
1995, on the latter date the Budapest Regional Court suspended the appeal proceedings pending the first-instance completion of the judgment of 13
March 1995.
The hearings scheduled by the District Court for 7 February and 12
April
1996 were adjourned on account of unsuccessful attempts to summon one of the defendants.
By a supplementary decision of 9 October 1996, the District Court admitted the plaintiffs’ claim for completion and determined a claim which had not been dealt with in its principal decision. On 4 December 1996 the applicant appealed.
Continuing its proceedings, on 8 July 1997 the Regional Court held a hearing, after having dismissed the applicant’s motion for bias on 17
February 1997.
On 4 September 1997 the judges withdrew from the case.
A further hearing scheduled for 22
January 1998 was cancelled on account of the illness of a judge on the newly appointed bench.
A further hearing took place on 2 June 1998.
On 9 June 1998 the Regional Court passed a second-instance judgment upholding in essence the first-instance decisions.
On 3 September 1998 the applicant submitted a petition for review.
On 23 February 1999 the Supreme Court ordered the completion of the petition and attempted to notify the plaintiffs thereof. Subsequently a guardian
ad litem
had to be appointed for the plaintiffs. The guardian submitted the plaintiffs’ claims in reply on 22 December 1999.
On 4 April 2000 the Supreme Court dismissed the applicant’s petition for review. This decision was served on him on 17 July 2000.
On 11 October 1994 the applicant brought an action before the Pest Central District Court against Mr and Mrs
S., guarantors of the above loan contract. On 26 October 1994 the court ordered him to complete his action. He did so on 5 December 1994.
On 18 July 1995 the District Court held a hearing, accepted the applicant’s claims and ordered the defendants to pay him 610,000 Hungarian forints.
On 21 August 1995 the defendants appealed. Subsequently they were ordered to complete their appeal. On their request, the Regional Court gave them until 20 November 1995 to do so.
On 20 May 1996 the Regional Court held a hearing and dismissed the defendants’ appeal.
On 16 December 1997 the Supreme Court, in review proceedings, quashed the second-instance decision holding that the validity of the above loan contract was a preliminary question.
In the resumed proceedings, on 20 May 1998 the Regional Court suspended the proceedings pending the outcome of the appeal concerning the aforementioned action brought by Mr and Mrs N. against the applicant.
Following the Supreme Court’s review decision of 4 April 2000 in the first proceedings, the Regional Court continued the second case and, on 31
January 2001, it dismissed the defendants’ appeal. No petition for review was filed against this decision.
The applicant complained under Article 6 § 1 of the Convention that the proceedings lasted an unreasonably long time and that the procedure followed by the domestic courts in the first case were unfair.
1.
The applicant’s first complaint relates to the compatibility of the length of the proceedings with Article 6 § 1 of the Convention, which provides, in its relevant parts, as follows:
“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a fair ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal (...)”
The Court notes at the outset that the proceedings began on 7 July 1993 and 11 October 1994, respectively. They ended on 17 July 2000, with the service of the Supreme Court’s decision, and on 31
January 2001, with the Regional Court’s decision, respectively.
The first proceedings therefore lasted some seven years for three court instances, and the second proceedings lasted somewhat less than six years and four months for two levels of jurisdiction.
The Government argue that the applicant has not exhausted the domestic remedies available to him under Hungarian law in that he did not bring an official liability action under section 349 of the Civil Code seeking compensation for the protracted proceedings.
The applicant contests this. He considers that such an action is not an effective remedy which he was required exhaust.
Article
35 §
1 of the Convention, in its relevant part, provides:
“The Court may only deal with the matter after all domestic remedies have been exhausted, according to the generally recognised rules of international law (...).”
The Court recalls that an official liability action under section 349 of the Hungarian Civil Code cannot be considered, for want of relevant domestic case-law, an effective remedy in respect of the excessive length of either pending or terminated civil proceedings (see
Nyírő and Takács v. Hungary
(dec.), nos. 52724/99 and 52726/99 (joined), 17 September 2002, unreported;
Erdős v. Hungary
(dec.), no. 38937/97, 3
May 2001, unreported). The Court sees no reason to reach a different conclusion in the present case. The complaint cannot therefore be rejected for non-exhaustion of domestic remedies.
According to the applicant, the length of the proceedings is in breach of the “reasonable time” requirement laid down in Article 6 § 1 of the Convention. In particular, he maintains that the first case did not progress between 5 October 1994 and 8 March 1995, between 13 March 1995 and 9
October 1996 and between 4 December 1996 and 4 September 1997. Moreover, the second proceedings were unnecessarily suspended for nearly two years.
The Government reject the allegation, arguing that no substantial delays were imputable to the authorities in either case. As to the first proceedings, they maintain that the parties did not display diligence in furthering their case and that the applicant repeatedly filed unfounded motions for bias. Concerning the second case, they assert that its length cannot be considered excessive, given what was at stake for the applicant and that a suspension was warranted pending the decision on a preliminary issue.
The Court considers, in the light of the criteria established in its case-law on the question of “reasonable time” (the complexity of the case, the applicant’s conduct and that of the competent authorities), and having regard to all the information in its possession, that an examination of the merits of this complaint is required.
2.
The applicant’s other complaint relates to the alleged unfairness of the first proceedings.
The Court notes that there is nothing in the case-file to suggest that the courts which heard the applicant’s claim lacked impartiality or that the proceedings in any way failed to respect the fairness requirements of Article 6 § 1.
It follows that this part of the application is manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 and must be rejected pursuant to Article 35 §
4 of the Convention.
For these reasons, the Court unanimously
Declares
admissible, without prejudging the merits, the applicant’s complaints concerning the length of the two sets of proceedings;
Declares
the remainder of the application inadmissible.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Registrar
President