SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 43928, prezentată de Bayram KARKIN împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 12 martie 2002 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dl Pellonpäää dnii Türmen Strážnická dnii Fischbach Maruste Casadevell judecători dl O Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 20 iulie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie: De fapt, reclamantul, dl Bayram Karkien, este un resortisant turc, născut în 1973 și rezident în Ankara. La momentul respectiv, era secretar al sindicatului lucrătorilor din sectorul transporturilor (D Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: la 22 martie 1997, în timpul festivităților din Newroz organizate de partidul politic HADEP (Partea democrației poporului), recurentul, secretar al sindicatului lucrătorilor din sectorul transporturilor, a ținut un discurs în calitate de sindicalist. La 22 aprilie 1997, un expert i-a prezentat procurorului Republicii lângă curtea de securitate a statului Ankara (denumită în continuare "curtea de securitate a statului") transcrierea în scris a înregistrărilor sonore ale demonstrației organizate la 22 martie 1997. Printr-un act de acuzare prezentat la 7 iulie 1997, în conformitate cu art. 312 alineatul (2) din Codul penal, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului l-a acuzat pe reclamant pentru că l-a adus pe popor la ură și la dușmănie, creând astfel o discriminare pe motive de clasă socială și rasă. Prin hotărârea din 22 octombrie 1997, în conformitate cu art. 312 alineatul (2) din Codul penal, Curtea de Securitate a statului l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă cu închisoarea de un an și la o amendă de 860 000 de lire turce. În sprijinul concluziei sale, Curtea citează următoarea lacună conținută în discursul reclamantului Newroz este aspră de libertate, de eliberarea popoarelor. Atunci, care astăzi sunt tirani nemiloși ca Dehak. Aceasta este privatizarea, naționalizarea... cei care aruncă milioane de muncitori pe străzi, cei care bat cu pumnii și aruncă în închisoare muncitorii care luptă pentru drepturile lor sindicale, cei care iau economiile muncitorilor. Aceștia sunt cei care vor să distrugă poporul kurd cu războiul lor murdar și masacrele lor. Ei sunt acum cei care beau sângele multor oameni, sunt imperialiști, băutori de sânge de zeci și sute de oameni... ei sunt o mână de oameni blestemați. Ei formează contra-guerilla care a măcelărit popoarele noastre la Derisim, Șernak, Halepçe și Lice (...) Clasa capitalistă este o organizație care își apără interesele (...) Atunci care va pune capăt presiunii acestei organizații criminale, care o va detrona, care va elibera poporul nostru și popoarele lumii, ce eliberator va aprinde focul magic care va duce la eliberarea din Newroz ? Cu alte cuvinte, cine sunt fierarii Kawa da. Astăzi sunt oamenii muncitori care protestează împotriva exploatării și tiraniei, în ciuda tuturor presiunilor și masacrelor. Aceasta este clasa muncitoare. Acestea sunt revoluționarii noștri cu știința cunoașterii clasei muncitoare (...) Cu toate că ei au, Newroz este simbolul revoluționarului împotriva capitalismului (...) Noi spunem că rezistența împotriva clasei capitaliste și a sistemului său constituie lupta pentru eliberarea lucrătorilor și a exploatațiilor împotriva războiului și capitalismului (...) Aceasta este lupta comună împotriva exploatării, tiraniei și adevăratei lor surse (...) Astăzi, aceasta este posibilitatea de a arde pe toate străzile și toate locurile focul libertății aprins de fierarul Kawa În motivele sale referitoare la aprecierea probelor prezentate de reclamant (pagina 2, § 3 din hotărâre), instanța de securitate de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . La o dată nespecificată, reclamantul a formulat un recurs în casation. A menționat în acesta că faptul de a vorbi despre existența La 17 decembrie 1997, procurorul general a prezentat avizul în care a solicitat confirmarea hotărârii atacate, având în vedere procesul și probele adunate. Prin hotărârea din 21 ianuarie 1998, hotărând cu privire la dosarul prezentat de procuror împreună cu avizul său cu privire la recurs, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată având în vedere motivele invocate de prima instanță și conținutul dosarului. (...) Este pedepsit cu o pedeapsă de închisoare de la un an la trei ani, precum și cu o amendă de nouă mii la treizeci și șase de mii de lire sterline oricine, pe baza unei distincții bazate pe o clasă socială, o rasă, o religie, o sectă sau o regiune, atrage poporul spre ură și dușmănie. În cazul în care un astfel de stimulent pune în pericol securitatea publică, pedeapsa se majorează cu o parte care poate merge de la o treime la jumătate din pedeapsa de bază. Legea care reglementează cursul de securitate al laui și care se aplică la momentul faptelor relevante este expusă în hotărârea Incal c. Turcia din 9 iunie 1998 (Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1998-IV). Condamnarea unei persoane în temeiul articolului 312 2 are și alte consecințe, în special în ceea ce privește exercitarea anumitor activități reglementate de legi speciale; de exemplu, persoanele condamnate în acest fel nu pot fi nici fondatoare ale asociațiilor (Legea nr. 2908, art. 4 alin. (2) lit. (b) sau ale sindicatelor sau ale membrilor birourilor acestora (Legea sindicatelor, art. 5). Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge că cauza sa nu ar fi fost ascultată în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială. În această privință, el expune că un judecător militar, a cărui independență față de superiorii săi militari nu este asigurată, se afla în cadrul Curții de Securitate a statului. Reclamantul susține, de asemenea, că procedura în fața Curții de Casație a încălcat principiul contradictoriei și al egalității armelor, deoarece nu a putut răspunde în niciun moment la avizul procurorului general care nu i-a fost transmis. Invocând articolele 9 și 10 din Convenție, reclamantul susține că condamnarea sa la penalitate din cauza unui discurs rostit în timpul unui protest și-a încălcat dreptul la libertatea de gândire și de exprimare. În plus, reclamantul se plânge de faptul că condamnarea sa a dus la interzicerea anumitor activități sindicale, în special că nu poate fi nici fondator al unui sindicat, nici măcar membru al biroului său. În acest sens, a declarat încălcarea articolului 11 din Convenție. În ceea ce privește neobosirea căilor de atac interne, care se referă la jurisprudența Curții (a se vedea Hotărârea Ahmet Sadćk c. Grecia din 15 noiembrie 1996, Rec., 1996-V, § 33), guvernul susține că reclamantul nu a invocat, în niciun moment al procedurii inițiate împotriva sa, obiecțiunile de care se plânge în fața Curții. Reclamantul contestă teza guvernului. Curtea reamintește că art. 35 alin. (1) din Convenție trebuie să se aplice cu o anumită flexibilitate și fără formalism excesiv; este suficient ca persoana respectivă să fi invocat cel puțin în esență și în condițiile și termenele prevăzute de dreptul intern (a se vedea Hotărârea Guzzardi din 6 noiembrie 1980, seria A nr. 39, p. 26, § 72, și Hotărârea Carcot c. Franța din 19 martie 1991, seria A nr. 200, p. 18, § 34). Curtea constată că, în fața Curții de Securitate a Uniunii Europene, reclamantul a prezentat în esență cauza prezentată organelor de la Strasbourg și că, în recursul său în casare, a explicat că discursul pe care l-a formulat avea ca scop criticarea situației socioeconomice a Turciei și de informare a publicului cu privire la originea Newrozului. În această privință, Comisia subliniază că reclamantul a invocat în fața Curții de Securitate a Uniunii Europene și în fața Curții de Casație dreptul său de a primi și de a comunica informații. Aceasta este de părere că reclamantul a formulat astfel o nelămurire legată, în mod clar, de încălcarea articolului 10 din convenție. Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul a invocat în fața autorităților judiciare interne competente cel puțin în esență Guvernul susține că, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din convenție, termenul de șase luni începe să curgă după epuizarea căilor de atac interne, în speță, la 21 ianuarie 1998, data pronunțării hotărârii pronunțate de Curtea de Casație (a se vedea Tahsin pek c. Turcia (dec.), 3996/98, 7 noiembrie 2000). El susține că ar trebui calculată termenul de șase luni de la această dată, în timp ce reclamantul și-a prezentat cererea în fața Curții la 24 iulie 1998, adică mai mult de șase luni și trei zile de la data deciziei interne definitive. Reclamantul contestă teza guvernului și susține că hotărârea Curții de Casație pronunțată la 21 ianuarie 1998 nu i-a fost notificată și că nu a avut cunoștință de această hotărâre că, la 10 februarie 1998, data la care hotărârea a fost trimisă procurorului Republicii aproape de curtea de securitate a statului. Curtea arată că regula de șase luni prevăzută la art. 35 din Convenție constituie un factor de securitate juridică (a se vedea Hotărârea De Wilde, Ooms și Versyp c. Belgia din 28 mai 1970, seria A nr. 12, p. 30) § 50). Această regulă răspunde, de asemenea, nevoii de a lăsa suficient timp de reflecție pentru a-i permite să aprecieze oportunitatea prezentării unei cereri Curții și pentru a defini conținutul acesteia (solicitarea Worm c. Austria, nr. 22714/93, Decizia Comisiei din 27 noiembrie 1995, DR Astfel, aceasta marchează limita temporală a controlului exercitat de Curte și raportează atât persoanelor fizice, cât și autorităților din statul membru, perioada dincolo de care acest control nu mai este posibil (a se vedea Walker c. Regatul Unit (dec.), nr. 34979/97, CEDO 2000-I). Curtea arată că textul integral al hotărârii Curții de Casație menționează pur și simplu că a confirmat hotărârea primei instanțe la 21 ianuarie 1998, fără a preciza data la care a pronunțat hotărârea, în absența sau în prezența reclamantului. Pe de altă parte, ștampila procurorului republicii lângă curtea de securitate a statului precizează că această hotărâre a fost vărsată în dosarul cauzei din cadrul grefei sale din 10 februarie 1998. Curtea amintește că, la 10 februarie 1998, data la care a fost pusă la dispoziția părților (a se vedea mutatis mutandis Papachelas c. Grecia [GC], nr. 31423/96, § 30 CEDH 1999-II și Haralambidis și alții c. Grecia, nr. 36706/97, CEDH 2001; compară cu Seher Karataș c. Turcia (dec), nr. 33179/96, CEDO 2001 și Z.Y. c. Turcia (dec) nr. 27532/95, CEDO 2001). Prin urmare, chiar dacă cererea ar fi introdusă la 20 iulie 1998, după cum susține guvernul, aceasta va fi introdusă în termen de șase luni de la această dată. Prin urmare, trebuie respins motivul întemeiat pe nerespectarea termenului de șase luni. Cu privire la încălcarea temeiului articolului 6 alineatul (1) și al articolului 3 litera (b) din Convenție, reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil în fața Curții de Casație și nici de o instanță independentă și imparțială. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei are dreptul, printre altele, la: (...) de a dispune de timpul și facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale Guvernul reamintește în primul rând că cursurile de securitate de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . octombrie 1984 și Schmautzer și Pfarrmeier din 23 octombrie 1995), guvernul susține că instanța de securitate a statului care a auzit cauza reclamantului este o instanță independentă și imparțială. În cele din urmă, el susține că Legea nr. 4338 din 18 iunie 1999 a modificat compoziția cursurilor de securitate ale statului în măsura în care nici un magistrat militar nu mai are sediul. Reclamantul respinge argumentele guvernului și își reiterează afirmațiile. Guvernul declară că avizul procurorului general în apropierea Curții de Casație are drept obiect de a informa Curtea de Casație cu privire la numărul de solicitanți care au formulat recursul și dacă se solicită sau nu o ședință. Acesta susține că avizul procurorului general, redactat pe scurt, nu obligă Curtea de Casație care rămâne liberă să confirme sau să rupă hotărârea atacată, cu atât mai mult cu cât nu prezintă nici noi acuzații. În această privință, se referă la Hotărârea Bouut c. Austria din 22 februarie 1996 (Recuperarea 1996-II, § 3). Guvernul susține că, în măsura în care avizul procurorului general în apropierea Curții de Casație a fost emis la 17 decembrie 1997 și Curtea de Casație și-a pronunțat hotărârea la 21 ianuarie 1998, reclamantul a dispus de un termen de o lună pentru a se informa prin orice mijloace cu privire la conținutul acestui aviz. Acesta susține că, în conformitate cu practica în vigoare, reclamantul sau reprezentantul său la un drept de acces la cauza sa în toate etapele procedurii. În lumina tuturor argumentelor părților, Curtea consideră că această parte a cererii ridică întrebări serioase de fapt și de drept, care necesită o examinare pe fond. Prin urmare, nu se poate declara în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. În plus, Curtea constată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de nelegătură. Cu privire la presupusa încălcare a articolelor 9, 10 și 11 din Convenție, invocând articolele 9, 10 și 11 din Convenție, recurentul se plânge că condamnarea sa la infracțiune a încălcat dreptul său la libertatea de gândire, la exprimare și la asociere. Curtea decide să examineze aceste obiecțiuni din unghiul articolului 10 astfel formulat Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de exprimare și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei, fără a putea exista intervenție din partea autorităților publice și fără a lua în considerare granița. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de film sau de televiziune unui regim de autorizații. exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii publice și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității, protecției reputației sau a drepturilor de proprietate intelectuală, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea autorității judiciare. Guvernul afirmă că, în cazul în care există o interferență în exercitarea libertății de exprimare, aceasta este conformă cu art. 10 alineatul (2) din Convenție. Guvernul arată că reclamantul a fost condamnat în temeiul articolului 312 alineatul (2) din Codul penal. Apoi, având în vedere jurisprudența Curții (hotărârile Zanac. Turcia din 25 noiembrie 1997, Rec. 1997-VII, § 10 și 61, Sürek c. Turcia (nr. 1) [GC], nr. 26682/95, § 52, CEDO 1999-IV și Sürek c. Turcia (nr. 3) [GC], nr. 24735/94, § 31, 8 iulie 1999), guvernul susține că intervenția are obiective legitime, și anume protecția securității naționale și a securității publice, precum și conservarea integrității teritoriale și prevenirea infracțiunilor. Reclamantul respinge argumentele guvernului și își reiterează afirmațiile. În lumina tuturor argumentelor părților, Curtea consideră că această parte a cererii ridică întrebări serioase de fapt și de drept, care necesită o examinare pe fond. Prin urmare, nu se poate declara în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. În plus, Curtea constată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de nelegătură. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Michael O
de la requête n° 43928/98
présentée par Bayram KARKIN
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 12 mars 2002 en une chambre composée de
Sir
Nicolas
Bratza
,
président
,
MM.
M.
Pellonpää
,
R.
Türmen
,
M
me
V.
Strážnická
,
MM.
M.
Fischbach
,
R.
Maruste
J.
Casadevall
,
juges
,
et
de
O’Boyle
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 20 juillet 1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M.
Bayram Karkın, est un ressortissant turc, né en 1973 et résidant à Ankara. A l’époque des faits, il était secrétaire du syndicat des travailleurs du secteur des transports (
DİSK / Nakliyat İș Sendikası
) d’Ankara. Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 22 mars 1997, pendant les festivités du Newroz organisées par le parti politique HADEP (Parti de la démocratie du peuple), le requérant, secrétaire du syndicat des travailleurs du secteur des transports, prononça un discours en tant que syndicaliste.
Le 22 avril 1997, un expert remit au procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara (ci-après «
la cour de sûreté de l’Etat
») la transcription écrite des enregistrements sonores de la manifestation organisée le 22 mars 1997. L’expert mentionna que le discours prononcé par le requérant se trouvait aux pages 9 à 11 de son rapport.
Par un acte d’accusation présenté le 7 juillet 1997, en application de l’article
312 § 2 du code pénal, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat inculpa le requérant pour avoir incité le peuple à la haine et à l’hostilité en créant ainsi une discrimination fondée sur l’appartenance à une classe sociale et à une race.
Par un arrêt du 22 octobre 1997, en application de l’article 312 § 2 du code pénal, la cour de sûreté de l’Etat condamna le requérant à une peine d’emprisonnement d’un an et à une amende de 860 000 livres turques. A l’appui de sa conclusion, la cour cita l’affirmation suivante contenue dans le discours du requérant
:
«
(...) Newroz est l’épopée de la liberté, de la libération des peuples. Alors qui sont de nos jours les tyrans impitoyables comme Dehak
? Ce sont la privatisation, la nationalisation (...) ceux qui jettent des millions de travailleurs dans la rue, ceux qui frappent à coups de matraque et jettent en prison les travailleurs qui combattent pour leur droits syndicaux, ceux qui prennent l’épargne des travailleurs. Ce sont ceux qui veulent détruire le peuple kurde avec leur sale guerre et leurs massacres. Ils sont désormais ceux qui boivent le sang de nombreuses personnes, ce sont des impérialistes, buveurs de sang de dizaines et de centaines de personnes (...) Ils sont une poignée de personnes à maudire. Ils forment la contre-guérilla qui a massacré nos peuples à Dersim, à Șırnak, à Halepçe et à Lice (...) La classe capitaliste est une organisation qui défend ses intérêts (...) Alors qui mettra fin à la pression de cette organisation criminelle, qui la détrônera, qui libérera notre peuple et les peuples du monde, quel libérateur allumera le feu magique menant à la libération, du Newroz
? Autrement dit qui sont les forgerons Kawa d’aujourd’hui
? Ce sont les peuples travailleurs qui protestent contre l’exploitation et la tyrannie malgré toutes les pressions et les massacres. C’est la classe ouvrière. Ce sont nos révolutionnaires dotés de la science de la connaissance de la classe ouvrière (...) Quoi qu’ils fassent, Newroz est le symbole du révolutionnaire à l’encontre du capitalisme (...) Nous disons que résister contre la classe capitaliste et son système constitue le combat de la libération des travailleurs et des exploités contre la guerre et le capitalisme (...) C’est le combat commun contre l’exploitation, la tyrannie et leur véritable source (...) Aujourd’hui, c’est pouvoir faire brûler dans toutes les rues et toutes les places le feu de la liberté allumé par le forgeron Kawa
».
Dans ses motifs relatifs à l’appréciation des preuves présentées par le requérant (page 2, § 3 de l’arrêt), la cour de sûreté de l’Etat précisa que le requérant avait prononcé le discours au cours d’une réunion organisée à l’occasion du Newroz où il en expliquait la naissance de la mythologie.
A une date non précisée, le requérant forma un pourvoi en cassation. Il y mentionna que le fait de parler de l’existence des «
peuples
» ne peut constituer un délit («
halkların
» varlığından söz etmek suç değildir
»), l’intervention avait eu lieu en plein air et la substance du discours était une critique sur la situation socio-économique («
Konușma haricen yapılmıș olup, (...) konușmanın özü var olan sosyo-ekonomik durumunun eleștirisidir
»).
Le 17 décembre 1997, le procureur général près la Cour de cassation présenta son avis dans lequel il demanda la confirmation de l’arrêt attaqué «
compte tenu du procès et des preuves réunies
».
Par un arrêt du 21 janvier 1998, statuant sur le dossier soumis par le procureur avec son avis sur le pourvoi, la Cour de cassation confirma le jugement attaqué eu égard aux motifs invoqués par la première instance et au contenu du dossier.
B.
Le droit interne pertinent
L’article 312 du code pénal dispose
:
«
(...) Est passible d’une peine d’emprisonnement d’un à trois ans ainsi que d’une amende de neuf mille à trente-six mille livres quiconque, sur la base d’une distinction fondée sur l’appartenance à une classe sociale, à une race, à une religion, à une secte ou à une région, incite le peuple à la haine et à l’hostilité. Si pareille incitation compromet la sécurité publique, la peine est majorée d’une portion pouvant aller d’un tiers à la moitié de la peine de base.
»
La loi instaurant les cours de sûreté de l’Etat, et applicable à l’époque des faits pertinents, est exposée dans l’arrêt Incal c. Turquie du 9 juin 1998 (
Recueil des arrêts et décisions
La condamnation d’une personne en application de l’article 312 §
2 entraîne encore d’autres conséquences, notamment quant à l’exercice de certaines activités régies par des lois spéciales. Ainsi, par exemple, les personnes condamnées de la sorte ne peuvent être ni fondatrices d’associations (loi n° 2908, article 4 § 2 b)) ou de syndicats ni membres de leurs bureaux (loi sur les syndicats, article 5).
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de ce que sa cause n’aurait pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial. Il expose à cet égard qu’un juge militaire, dont l’indépendance à l’égard de ses supérieurs militaires n’est pas assurée, siégeait au sein de la cour de sûreté de l’Etat.
Le requérant soutient par ailleurs que la procédure devant la Cour de cassation a méconnu le principe du contradictoire et l’égalité des armes du fait qu’à aucun moment il n’a pu répondre à l’avis du procureur général qui ne lui avait pas été transmis.
Il invoque l’article 6 § 3 b) de la Convention.
Invoquant les articles 9 et 10 de la Convention, le requérant soutient que sa condamnation au pénal en raison d’un discours prononcé lors d’une manifestation a enfreint son droit à la liberté de pensée et d’expression.
Le requérant se plaint en outre de ce que sa condamnation a entraîné son interdiction de certaines activités syndicales. Il ne peut notamment être ni fondateur d’un syndicat ni même membre de son bureau. Il allègue à cet égard la violation de l’article 11 de la Convention.
A.
Sur l’épuisement des voies de recours internes
Le Gouvernement conteste la recevabilité de la requête à double titre.
1.
Quant au non-épuisement des voies de recours internes
Se référant à la jurisprudence de la Cour (voir l’arrêt Ahmet Sadık c.
Grèce du 15 novembre 1996,
Recueil
1996-V, § 33), le Gouvernement soutient que le requérant n’a, à aucun moment de la procédure entamée à son encontre, fait valoir les griefs dont il se plaint devant la Cour.
Le requérant conteste la thèse du Gouvernement.
La Cour rappelle que l’article 35 § 1 de la Convention doit s’appliquer «
avec une certaine souplesse et sans formalisme excessif
»
; il suffit que l’intéressé ait soulevé «
au moins en substance, et dans les conditions et délai prescrits par le droit interne
», les griefs qu’il entend formuler par la suite devant les organes de la Convention (voir les arrêts Guzzardi c. Italie du 6 novembre 1980, série A n° 39, p. 26, § 72, et Cardot c. France du 19
mars 1991, série A n° 200, p. 18, § 34).
La Cour observe que, devant la cour de sûreté de l’Etat, le requérant a exposé en substance le grief soumis aux organes de Strasbourg et que, dans son pourvoi en cassation, il a expliqué que le discours qu’il avait prononcé avait pour but de critiquer la situation socio-économique de la Turquie et d’informer le public sur l’origine du Newroz. Elle relève à cet égard que le requérant a fait valoir devant la cour de sûreté de l’Etat et devant la Cour de cassation son droit de recevoir et de communiquer des informations. Elle est d’avis que le requérant a formulé de la sorte une doléance liée, à l’évidence, à la violation alléguée de l’article 10 de la Convention.
Dès lors, la Cour estime que le requérant a invoqué devant les autorités judiciaires internes compétentes «
au moins en substance
» les griefs qu’il tire de l’article 10 de la Convention. Il convient donc de rejeter le moyen tiré du non-épuisement des voies de recours internes.
2.
Quant au non-respect de la règle des six mois
Le Gouvernement fait valoir que, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, le délai de six mois commence à courir après l’épuisement des voies de recours internes, en l’espèce, le 21 janvier 1998, date de l’arrêt rendu par la Cour de cassation (voir
Tahsin İpek c. Turquie
(déc.), n°
39706/98, 7 novembre 2000). Il soutient qu’il faudrait calculer le délai de six mois à partir de cette date alors que le requérant a introduit sa requête devant la Cour le 24 juillet 1998, soit plus de six mois et trois jours après la date de la décision interne définitive.
Le requérant conteste la thèse du Gouvernement et fait valoir que l’arrêt de la Cour de cassation rendu le 21 janvier 1998 ne lui a pas été notifié et qu’il n’a eu connaissance de cet arrêt que le 10 février 1998, date à laquelle l’arrêt a été renvoyé au procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat.
La Cour relève que la règle de six mois prévue à l’article 35 de la Convention constitue un facteur de sécurité juridique (voir l’arrêt De Wilde, Ooms et Versyp c. Belgique du 28 mai 1970, série A n° 12, pp.
29
‑
30, §
50). Cette règle répond également au besoin de laisser à l’intéressé un délai de réflexion suffisant pour lui permettre d’apprécier l’opportunité de présenter une requête à la Cour et pour en définir le contenu (requête Worm c. Autriche, n°
22714/93, décision de la Commission du 27 novembre 1995, DR
83, p. 17). Ainsi, elle marque la limite temporelle du contrôle exercé par la Cour et signale, à la fois aux individus et aux autorités de l’Etat, la période au-delà de laquelle ce contrôle n’est plus possible (voir
Walker c.
Royaume-Uni
(déc.), n° 34979/97, CEDH 2000-I).
La Cour relève que le texte intégral de l’arrêt de la Cour de cassation mentionne simplement qu’elle a confirmé l’arrêt de la première juridiction à la date du 21 janvier 1998, sans préciser la date à laquelle elle a prononcé son arrêt, en l’absence ou en présence du requérant. Par ailleurs, le cachet du procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat précise que cet arrêt a été versé au dossier de l’affaire se trouvant au sein de son greffe le 10 février 1998.
La Cour rappelle qu’a défaut d’une notification de l’arrêt de la Cour de cassation, le requérant n’aurait pu avoir connaissance du contenu de cet arrêt que le 10 février 1998, date à laquelle il a été mis à la disposition des parties (voir,
mutatis mutandis
,
Papachelas c. Grèce
[GC], n° 31423/96, §
30, CEDH 1999-II et
Haralambidis et autres c. Grèce
, n°
; comparer avec
Seher Karataș c. Turquie
(déc), n°
33179/96, CEDH 2001 et
Z.Y. c. Turquie
(déc) n° 27532/95, CEDH 2001). Dès lors, quand bien même la requête serait introduite le 20 juillet 1998, comme le soutient le Gouvernement, elle aura bien été introduite dans le délai de six
mois après cette date.
Partant, il y a lieu de rejeter le moyen tiré du non-respect du délai de six
mois.
B.
Sur le fond de la requête
1.
Sur la violation alléguée de l’article 6 §§ 1 et 3 b) de la Convention
Le requérant se plaint de ce que sa cause n’a pas été entendue équitablement devant la Cour de cassation ni par un tribunal indépendant et impartial. Il invoque l’article 6 §§ 1 et 3 b) de la Convention ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
«
3.
Tout accusé a droit notamment à
: (...)
b)
disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense
;
»
Le Gouvernement rappelle d’abord que les cours de sûreté de l’Etat sont fondées conformément à l’article 143 de la Constitution et à la loi n°
2845 instaurant les cours de sûreté de l’Etat. Citant la jurisprudence de la Cour (arrêt Campbell et Fell c. Royaume Uni du 28 juin 1984, Sramek du 22
octobre 1984 et Schmautzer et Pfarrmeier du 23 octobre 1995), le Gouvernement soutient que la cour de sûreté de l’Etat qui entendu la cause du requérant est un tribunal indépendant et impartial. Il fait valoir enfin que la loi n° 4338 du 18 juin 1999 a modifié la composition des cours de sûreté de l’Etat dans la mesure où aucun magistrat militaire n’y siège plus.
Le requérant réfute les arguments du Gouvernement et réitère ses allégations.
Le Gouvernement déclare que l’avis du procureur général près la Cour de cassation a pour objet d’informer la Cour de cassation du nombre de demandeurs ayant formé le pourvoi et si une audience est demandée ou non. Il soutient que l’avis du procureur général, rédigé de manière succincte, ne lie pas la Cour de cassation qui reste libre de confirmer ou de casser l’arrêt attaqué, d’autant qu’il ne présente pas non plus de nouvelles charges. A cet égard, il se réfère à l’arrêt Bulut c. Autriche du 22 février 1996 (
Recueil
Le Gouvernement soutient que dans la mesure où l’avis du procureur général près la Cour de cassation a été rendu le 17 décembre 1997 et que la Cour de cassation a rendu son arrêt le 21 janvier 1998, le requérant avait disposé d’un délai d’un mois pour s’informer par tout moyen du contenu de cet avis. Il fait valoir que, selon la pratique en vigueur, le requérant ou son représentant à un droit d’accès à son affaire à tous les stades de la procédure.
Le requérant conteste l’argumentation du Gouvernement et réitère ses allégations.
A la lumière de l’ensemble des arguments des parties, la Cour estime que cette partie de la requête pose de sérieuses questions de fait et de droit qui nécessitent un examen au fond. Il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour constate en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
2.
Sur la violation alléguée des articles 9, 10 et 11 de la Convention
Invoquant les articles 9, 10 et 11 de la Convention, le requérant se plaint de ce que sa condamnation au pénal a enfreint son droit à la liberté de pensée, d’expression et d’association. La Cour décide d’examiner ces griefs sous l’angle de l’article 10 ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière. Le présent article n’empêche pas les Etats de soumettre les entreprises de radiodiffusion, de cinéma ou de télévision à un régime d’autorisations.
2.
L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l’intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, à la protection de la réputation ou des droits d’autrui, pour empêcher la divulgation d’informations confidentielles ou pour garantir l’autorité et l’impartialité du pouvoir judiciaire.
»
Le Gouvernement allègue que s’il y a une ingérence dans l’exercice de la liberté d’expression celle-ci est conforme à l’article 10 § 2 de la Convention.
Le Gouvernement relève que le requérant a été condamné sur le fondement de l’article 312 § 2 du code pénal. Puis, se référant à la jurisprudence de la Cour (arrêts Zana c. Turquie du 25 novembre 1997,
Recueil
1997-VII, §§ 10 et 61,
Sürek c. Turquie (n° 1)
[GC], n°
26682/95, §
52, CEDH 1999-IV et
Sürek c. Turquie
(n° 3)
[GC], n° 24735/94, §
31, 8
juillet 1999), le Gouvernement soutient que l’ingérence poursuivait des buts légitimes, à savoir la protection de la sécurité nationale et de la sûreté publique, ainsi que la préservation de l’intégrité territoriale et la prévention du crime. Il soutient que la peine infligée au requérant répondait à un «
besoin social impérieux
».
Le requérant réfute les arguments du Gouvernement et réitère ses allégations.
A la lumière de l’ensemble des arguments des parties, la Cour estime que cette partie de la requête pose de sérieuses questions de fait et de droit qui nécessitent un examen au fond. Il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour constate en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête recevable, tous moyens de fond réservés.
Michael
O’Boyle
Nicolas
Bratza
Greffier
Président