GOLETTO contre la FRANCE

A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 54596/00 prezentate de Louis și Helen GOLETTO împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 12 martie 2002 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președintele J.-P. Costa Gaukur Jörundsson Jungwiert Butkevych Thomassen Ugrekhelidze judecători Dolle graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus depusă la 6 aprilie 1999, după ce a intenționat, face următoarea decizie DE FAPT 1. Circumstanțele cauzei Reclamanții, Louis și Helene Goletto, sunt cetățeni francezi cu reședința în Cabasse. Ei își apără propriile interese în fața Curții. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții au un teren situat pe teritoriul Comunei din Cabase. În 1986, ei au decis să facă un schimb de parcele cu vecinul lor Prin urmare, la 2 decembrie 1986, reclamanții au depus o cerere pentru un certificat de urbanism. La 23 ianuarie 1987, conducerea judiciosa a lanului va elibera reclamanților un certificat de urbanism însoțit de o rezervă care să indice că proiectul POS prevedea clasificarea unei părți a terenului în cauză în zona ND (zona care trebuie protejată din cauza existenței unor riscuri sau a unor daune sau a calității siturilor, a mediilor naturale, a peisajelor și a interesului acestora, în special din punct de vedere estetic, istoric sau ecologic). În perioada 2 martie - 1 aprilie 1987 a avut loc o anchetă publică, iar POS a fost aprobat la 26 iunie 1987 de către Consiliul municipal 27 iunie 1988. , recurentele au sesizat Tribunalul Administrativ din Nisa cu o cerere de anulare a POS ca atare își clasa terenul în zona ND, în timp ce acest teren era anterior structurabil, precum și cu anularea certificatului de urbanism, și cu condamnarea comunei și a statului la repararea prejudiciului lor. La 20 decembrie 1990, reclamanții au adresat primarului din Cabasse o cerere prealabilă de despăgubire a prejudiciului pe care au considerat că l-au suferit ca urmare a deliberării din 26 iunie 1987. Primarul care nu a răspuns, au sesizat, Tribunalul Administrativ din Nisa, la 21 iunie 1991, cu o hotărâre în favoarea anulării deciziei sale implicite de respingere. Printr-o hotărâre din 8 octombrie 1992, Tribunalul Administrativ din Nisa a adoptat cererile și le-a respins. La 10 decembrie 1992, reclamanții au depus în fața Consiliului de Stat o declarație de recurs cu titlu rejudiciabil, precum și o cerere de asistență judiciară din partea biroului de asistență judiciară. Decizia biroului de asistență judiciară le-a fost notificată la 23 iunie 1993. La 1 octombrie 1993. 7 aprilie 1999, Consiliul a respins cererea printr-o hotărâre astfel formulată (...) luând în considerare faptul că [reclamanții] critică hotărârea atacată (...) pentru că nu au luat în considerare aplicarea [articolul L. 160-5 din Codul de urbanism], pe motiv că: [t] nu va fi compatibil cu art. 1 din Protocol (...) Având în vedere că, în cazul în care aceste dispoziții au ca obiect să asigure un echilibru corect între interesul general și imperativele de salvgardare a dreptului de proprietate, ele lasă legislatorului o marjă de apreciere extinsă, în special pentru a conduce o politica de urbanism, atât pentru a alege modalitățile de punere în aplicare a unei astfel de politici, cât și pentru a evalua dacă consecințele acestora sunt legalizate, în interesul general, de dorința de a atinge obiectivele urmărite de lege Având în vedere, pe de o parte, că articolul L. 160-5 din Codul de la ; că, pe de altă parte, acest articol nu stabilește un principiu general și absolut, ci are două excepții în mod expres cu privire la drepturile dobândite de proprietari și la modificarea stării anterioare a locului În cele din urmă, același articol nu împiedică proprietarul a cărui proprietate este lovită de o datorie pretinde unei despăgubiri în cazul excepțional în care rezultă din toate condițiile și circumstanțele în care s-a instituit și pus în aplicare servitutea, precum și din conținutul acesteia, ca proprietarul să suporte o sarcină specială și exorbitantă, în afara proporțional cu obiectivul de interes general urmărit ; că, în aceste condiții, [reclamanții] nu sunt întemeiate pe a susține că articolul L. 160-5 din Codul de l'enurbanism ar fi incompatibil cu prevederile articolului 1 din protocol (...) Cu toate acestea, nu reiese din înscrisurile din dosar că clasificarea în zona ND a parcelei (...) care aparține [reclamanților] ar aduce atingere drepturilor dobândite, nici că, prin conținutul său sau prin condițiile în care a fost pronunțat, ar impune părților interesate o sarcină specială și exorbitantă, în afara proporției cu justificările de interes general pe care se bazează planul de ocupare a terenurilor aprobate (...) ;că, prin urmare, aceaceasta este printr-o calificare exactă a faptelor cauzei (...) pe care Tribunalul Administrativ din Nisa a considerat că [reclamanții] nu aveau dreptul la despăgubiri (...) (2) Dreptul intern relevant Articolul L. 160-5 din Codul de natură În cazul în care un stat membru consideră că o astfel de măsură nu este conformă cu legislația sa națională, acesta trebuie să fie considerat ca fiind o măsură de ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din TFUE. Cu toate acestea, o despăgubire este datorată în cazul în care rezultă din aceste obligații o încălcare a drepturilor dobândite sau o modificare în statul anterior a locurilor care determină o pagubă directă, materială și certă; această despăgubire, în lipsa unui acord amiabil, este stabilită de instanța administrativă, care trebuie să țină seama de valoarea adăugată acordată clădirilor prin realizarea planului de ocupare a terenurilor făcut public sau a planului local de urbanism aprobat sau a documentului care stă la baza acestuia. GRIFS Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții denunță o încălcare a dreptului lor la un proces echitabil ca urmare a faptului că Consiliul de la Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții denunță o încălcare a dreptului lor la respectarea proprietății lor, care rezultă din absența unei despăgubiri pentru clasificarea terenului lor într-o zonă inconstrucbilă. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) și într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. (2) Pe baza aceleiași dispoziții, reclamanții denunță o încălcare a dreptului lor la un proces echitabil ca urmare a faptului că Consiliul de Curtea nu menționează în afirmațiile reclamanților nici o aparență de încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată în aplicarea art. 35 § 3 și 4 din Convenție. (3) Reclamanții denunță în sfârșit o încălcare a dreptului lor la respectarea proprietății lor, care rezultă din clasificarea terenului lor într-o zonă inconstruibilă. Ei subliniază faptul că nu pot, în consecință, să procedeze la schimbul de terenuri pe care le-au prevăzut și se plâng de respingerea cererii lor de despăgubire. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea constată că, în temeiul POS aprobat la 26 iunie 1987 de Comuna din Cabasse, terenul în litigiu în care reclamanții sunt proprietari se află clasificat într-o zonă inconstrucbilă, în timp ce în mare măsură, acesta nu cădea sub incidența unei prescripții generale de această natură. Acest lucru limitează utilizarea proprietății lor, care, în opinia sa, este foarte depreciată și mai greu de alienat, ceea ce înseamnă că este vorba, fără îndoială, de o interferență în dreptul lor de a respecta proprietatea lor, care intră sub incidența legislației privind utilizarea bunurilor □ în sensul celui de-al doilea alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1. Reclamanții nu contestă în fața Curții legalitatea acestei ingerințe. Ei nu susțin mai mult decât ar fi fost vorba de interesul general. Curtea constată, de altfel, că această ingerință rezultă dintr-o planificare al cărei obiect este controlul urbanizării. Reamintind faptul că statele contractante au o mare marjă de apreciere pentru a-și desfășura politica în materie de urbanism, Curtea consideră că aceasta a îndeplinit cerințele de interes general (hotărârea Phocas c. Franța din 23 aprilie 1996, Rec., 1996-II, § 55). între imperativele de interes general și cele de protecție a drepturilor fundamentale ale reclamanților: trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat. În această privință, Curtea reamintește că, prin controlul respectării acestei cerințe, ea recunoaște în mod direct o mare marjă de apreciere atât pentru a alege modalitățile de punere în aplicare, cât și pentru a judeca dacă consecințele acestora sunt legalizate, în interesul general, prin dorința de a atinge obiectivul legii în cauză (hotărârea Fredin c. Suedia (nr. 1) din 18 februarie 1991, seria A nr. 17 alin. 51). Potrivit Curții, dacă o privare de proprietate fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului despre care se discută constituie în mod normal o încălcare excesivă (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Saints Monasteres c. Grecia din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-A, § 1 din Protocolul nr. 1 nu poate deduce un principiu general conform căruia orice interferență în dreptul pe care îl garantează trebuie să fie despăgubită. Or, în acest caz, pe de o parte, părțile nu au fost private de proprietatea lor. Pe de altă parte, înainte de intrarea în vigoare a POS, construcția terenului respectiv era supusă normelor generale de urbanism În special, reclamanții nu puteau efectua lucrări de construcție fără autorizație. În lipsa unei astfel de autorizații prealabile, reclamanții nu pot să se prevaleze de un drept dobândit în această privință, de care ar fi fost apoi privați ca urmare a intrării în vigoare a POS. Constatând, de asemenea, că nu au fost privați de Õ în principal de atributele dreptului lor de proprietate, Curtea deduce din cele de mai sus că înscrierea respectivului teren într-o zonă inconstrucbilă fără despăgubiri nu este constitutivă, pentru reclamanți, a unei sarcini exorbitante, disproporționată în raport cu scopul legitim urmărit. Prin urmare, rezultă că această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în lacununa unanimă, amână examinarea

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 54596/00

présentée par Louis et Hélène GOLETTO

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 12 mars 2002 en une chambre composée de

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

J.-P.

Costa

,

Gaukur

Jörundsson

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

me

W.

Thomassen

,

M.

M.

Ugrekhelidze

,

juges

,

et

de

M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 6 avril 1999,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, Louis et

Hélène Goletto, sont des ressortissants français résidant à Cabasse. Ils assurent eux-mêmes la défense de leurs intérêts devant la Cour.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.

Les requérants sont propriétaires d’un terrain situé sur le territoire de la Commune de Cabasse. En 1986, ils décidèrent de procéder à un échange de parcelles avec leur voisine

; celle-ci conclut avec eux un accord à cette fin, sous la condition suspensive de pouvoir effectivement construire sur ledit terrain. En conséquence, le 2 décembre 1986, les requérants formulèrent une demande de certificat d’urbanisme.

Le plan d’occupation des sols («

POS

») de la Commune de Cabasse fut rendu public le 27 octobre 1986.

Le 23 janvier 1987, la direction départementale de l’Equipement délivra aux requérants un certificat d’urbanisme assorti d’une réserve indiquant que le projet de POS prévoyait la classification d’une partie du terrain litigieux en zone ND (zone à protéger en raison de l’existence de risques ou de nuisances, ou de la qualité des sites, des milieux naturels, des paysages et de leur intérêt notamment du point de vue esthétique, historique ou écologique).

L’enquête publique eut lieu du 2 mars au 1

er

avril 1987, et le POS fut approuvé le 26 juin 1987 par le Conseil municipal.

Le

27 juin 1988

, les requérants saisirent le tribunal administratif de Nice d’une demande tendant à l’annulation du POS en tant qu’il classait leur terrain en zone ND alors que ce terrain était auparavant constructible ainsi qu’à l’annulation du certificat d’urbanisme, et à la condamnation de la Commune et de l’Etat à réparer leur préjudice.

Le 20 décembre 1990, les requérants adressèrent au maire de Cabasse une demande préalable d’indemnisation du préjudice qu’ils estimaient avoir subi du fait de la délibération du 26 juin 1987. Le maire n’ayant pas répondu, ils saisirent, le tribunal administratif de Nice, le 21 juin 1991, d’une requête tendant à l’annulation de sa décision implicite de rejet.

Par un jugement du 8 octobre 1992, le tribunal administratif de Nice joignit les requêtes et les rejeta.

Le 10 décembre 1992, les requérants déposèrent devant le Conseil d’Etat, une déclaration «

d’appel à titre conservatoire

» ainsi qu’une demande d’aide juridictionnelle. La décision du bureau d’aide juridictionnelle leur fut notifiée le 23 juin 1993.

Les requérants déposèrent leur mémoire ampliatif le 1

er

octobre 1993.

Le

7 avril 1999

, le Conseil d’Etat rejeta leur requête par un arrêt ainsi libellé

:

«

(...)

Considérant que

[les requérants] critiquent le jugement attaqué (...) pour n’avoir pas écarté l’application de [l’article L. 160-5 du code de l’urbanisme], au motif qu’[il] serai[t] incompatibl[e] avec l’article 1

er

du Protocole (...)

;

Considérant que si ces stipulations ont pour objet d’assurer un juste équilibre entre l’intérêt général et les impératifs de sauvegarde du droit de propriété, elles laissent au législateur une marge d’appréciation étendue, en particulier pour mener une

politique d’urbanisme, tant pour choisir les modalités de mise en œuvre d’une telle politique que pour juger si leurs conséquences se trouvent légitimées, dans l’intérêt général, par le souci d’atteindre les objectifs poursuivis par la loi

;

Considérant, d’une part, que l’article L. 160-5 du code de l’urbanisme subordonne le principe qu’il édicte de non-indemnisation des servitudes d’urbanisme à la condition que celles-ci aient été instituées légalement, aux fins de mener une politique d’urbanisme conforme à l’intérêt général et dans le respect des règles de compétence, de procédure et de forme prévues par la loi

; que, d’autre part, cet article ne pose pas un principe général et absolu, mais l’assortit expressément de deux exceptions touchant aux droits acquis par les propriétaires et à la modification de l’état antérieur des lieux

; qu’enfin, le même article ne fait pas obstacle à ce que le propriétaire dont le bien est frappé d’une servitude prétende à une indemnisation dans le cas exceptionnel où il résulte de l’ensemble des conditions et circonstances dans lesquelles la servitude a été instituée et mise en œuvre, ainsi que de son contenu, que ce propriétaire supporte une charge spéciale et exorbitante, hors de proportion avec l’objectif d’intérêt général poursuivi

; que, dans ces conditions, [les requérants] ne sont pas fondés à soutenir que l’article L. 160-5 du code de l’urbanisme serait incompatible avec les stipulations de l’article 1

er

du Protocole (...)

;

Considérant qu’il ne ressort pas des pièces du dossier que le classement en zone ND de la parcelle (...) appartenant [aux requérants] porterait atteinte à des droits acquis, ni que, par son contenu ou par les conditions dans lesquelles il a été prononcé, il ferait peser sur les intéressés une charge spéciale et exorbitante, hors de proportion avec les justifications d’intérêt général sur lesquelles repose le plan d’occupation des sols approuvés (...)

; que, par suite, c’est par une exacte qualification des faits de la cause (...) que le tribunal administratif de Nice a jugé que [les requérants] n’avaient pas droit à indemnité

;

(...)

»

Article L. 160-5 du code de l’urbanisme

:

«

N’ouvrent droit à aucune indemnité les servitudes instituées par application du présent code en matière de voirie, d’hygiène et d’esthétique ou pour d’autres objets et concernant, notamment, l’utilisation du sol, la hauteur des constructions, la proportion des surfaces bâties et non bâties dans chaque propriété, l’interdiction de construire dans certaines zones et en bordure de certaines voies, la répartition des immeubles entre diverses zones.

Toutefois, une indemnité est due s’il résulte de ces servitudes une atteinte à des droits acquis ou une modification à l’état antérieur des lieux déterminant un dommage direct, matériel et certain ; cette indemnité, à défaut d’accord amiable, est fixée par le tribunal administratif, qui doit tenir compte de la plus-value donnée aux immeubles par la réalisation du plan d’occupation des sols rendu public ou du plan local d’urbanisme approuvé ou du document qui en tient lieu.

»

GRIEFS

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants dénoncent une violation de leur droit à un procès équitable résultant du fait que le Conseil d’Etat «

a statué au contentieux alors que, en sa qualité de juge en cassation, il était saisi d’un pourvoi en cassation

».

Sur le fondement de cette même disposition, les requérants se plaignent de la durée de la procédure.

Invoquant l’article 1 du Protocole n° 1, les requérants dénoncent une violation de leur droit au respect de leur bien, résultant de l’absence d’indemnisation

du classement de leur terrain en zone inconstructible.

EN DROIT

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) et dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

».

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement.

a statué au contentieux alors que, en sa qualité de juge en cassation, il était saisi d’un pourvoi en cassation

».

La Cour ne relève dans les allégations des requérants aucune apparence de violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

La Cour constate qu’en vertu du POS approuvé le 26 juin 1987 par la Commune de Cabasse, le terrain litigieux dont les requérants sont propriétaire se trouve classé en une zone inconstructible, alors qu’antérieurement, il ne tombait pas sous le coup d’une prescription générale de cette nature. Cela limite l’usage de leur propriété, laquelle s’en trouve vraisemblablement dépréciée et plus difficilement aliénable. Il s’agit donc sans aucun doute d’une ingérence dans leur droit au respect de leur bien, relevant de la «

réglementation de l’usage des biens

» au sens du second paragraphe de l’article 1 du Protocole n° 1.

Les requérants ne contestent pas devant la Cour la légalité de cette ingérence. Ils ne soutiennent pas davantage qu’elle ne relevait pas de l’intérêt général. La Cour constate au demeurant que ladite ingérence résulte d’une planification dont l’objet est la maîtrise de l’urbanisation. Rappelant que les Etats contractants jouissent d’une grande marge d’appréciation pour mener leur politique d’urbanisme, la Cour tient pour établi qu’elle répondait aux exigences de l’intérêt général (arrêt Phocas c. France du 23 avril 1996,

Recueil des arrêts et décisions

1996-II, §

55).

Reste à déterminer si l’ingérence incriminée ménage un «

juste équilibre

» entre les impératifs de l’intérêt général et ceux de la sauvegarde des droits fondamentaux des requérants

: il doit exister un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé. A cet égard, la Cour rappelle qu’en contrôlant le respect de cette exigence, elle reconnaît à l’Etat une grande marge d’appréciation tant pour choisir les modalités de mise en œuvre que pour juger si leurs conséquences se trouvent légitimées, dans l’intérêt général, par le souci d’atteindre l’objectif de la loi en cause (arrêt Fredin c. Suède (n°

1) du 18 février 1991, série A n°

192, p. 17, § 51).

Selon la Cour, si une privation de propriété sans le versement d’une somme raisonnablement en rapport avec la valeur du bien dont il est question constitue normalement une atteinte excessive (voir, par exemple, l’arrêt Saints Monastères c. Grèce du 9 décembre 1994, série A n° 301-A, §

71), l’on ne saurait déduire de l’article 1 du Protocole n° 1 un principe général selon lequel toute ingérence dans le droit qu’il garantit doit être indemnisée. Or, en l’espèce, d’une part, les requérants n’ont pas été privés de leur bien. D’autre part, avant l’entrée en vigueur du POS, la constructibilité du terrain litigieux était soumise aux règles générales d’urbanisme

; en particulier, les requérants ne pouvaient y procéder à des travaux de construction sans autorisation. A défaut de l’obtention préalable d’une telle autorisation, les requérants ne peuvent se prévaloir d’un droit acquis à cet égard, dont ils auraient ensuite été privés du fait de l’entrée en vigueur du POS. Constatant en outre que les requérants n’ont pas été privés de la jouissance de l’essentiel des attributs de leur droit de propriété, la Cour déduit de ce qui précède que l’inscription dudit terrain en zone inconstructible sans indemnisation n’est pas constitutive, pour les requérants, d’une charge exorbitante, disproportionnée par rapport au but légitime poursuivi. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen du grief des requérants tiré de l’article 6 § 1 de la Convention et relatif à la durée de la procédure

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

S.

Dollé

A.B.

Baka

Greffière

Président