Wittek împotriva Germaniei

Geneza dosarului Printr-un contract de vânzare din 26 mai 1986, reclamanții au achiziționat o casă de locuit situată la Leipzig, pe teritoriul Republicii Democratice Germane (RDG), pentru o preț de 56 000 de mărci ale RDG. Această casă de locuit era ridicată pe un teren aparținând Statului (volkseigenes Grundstück), și pentru care reclamanții au obținut un drept de uzufruct (dingliches Nutzungsrecht) în virtutea articolelor 287 și următoarele din Codul civil (Zivilgesetzbuch) al RDG. Pe 26 octombrie 1989, reclamanții au depus o cerere oficială pentru a pleca din RDG, deoarece se considerau victime ale unei discriminări politice în profesia lor. Potrivit reclamanților, secția pentru afaceri interne a districtului orașului (Abteilung innere Angelegenheiten des Stadtbezirks) de la Leipzig i-a informat că trebuie să cedeze (veräussern) bunul lor prin intermediul unei vânzări sau donații dacă doreau să fie autorizați să plece definitiv din RDG. Pe 8 decembrie 1989, reclamanții au efectuat oficial o donație sub formă notarială soților Böllmann, menționând că casa de locuit avea o valoare de 120 000 de mărci ale RDG. În realitate, soții Böllmann au plătit o sumă de 55 000 de mărci germane (DM) reclamanților pe un cont bancar elvețian. Potrivit reclamanților, valoarea reală a casei și terenului ar fi estimată astazi la 600 000 DM. Guvernul contestă această sumă, indicând că reclamanții aveau doar un drept de uzufruct asupra terenului. După reunificarea Germaniei, reclamanții au încercat să-și recupereze casa și dreptul de uzufruct asupra terenului mai întâi direct de la cumpărători, apoi înaintea instanțelor civile și administrative ale Republicii Federale Germane (RFG).

Procedura înaintea instanțelor civile Pe 21 martie 1991, reclamanții s-au adresat tribunalului de instanță (Kreisgericht) de la Leipzig pentru a obține restituirea casei lor și rectificarea înscrisului în registrul fonciar (Grundbuch). Prin sentință din 26 iunie 1991, tribunalul de instanță de la Leipzig a refuzat să dea curs cererii lor. Prin sentință din 5 martie 1992, tribunalul districtual (Bezirksgericht) de la Leipzig a respins apelul reclamanților, pe motiv că nu aveau drept la restituire. El a subliniat că nu a existat în cauza de față transfer al dreptului de proprietate, deoarece atât donația cât și vânzarea bunului din vremea RDG erau înzestrate cu nulitate. Cu toate acestea, reclamanții nu puteau invoca această nulitate, deoarece au optat pentru acest tip de contract în deplină cunoaștere de cauză și starea de constrângere (Zwangslage) în care s-ar fi putut afla la acea vreme nu a fost exploatată în detrimentul lor de cumpărători. Cererea lor de restituire era deci înfrântă de principiul bunei credințe (Treu und Glauben). Prin hotărâre din 19 noiembrie 1993, Curtea Federală de Justiție (Bundesgerichtshof) a respins și recurzii reclamanților. La fel ca instanțele ordinare, ea a considerat că atât donația cât și vânzarea erau înzestrate cu nulitate. Cu toate acestea, ea a reamintit că, în cazuri precum cel de față, în care reclamanții au încheiat o donație ficțivă pentru a atenua obligația care le fusese impusă de a vinde bunul lor la plecarea din RDG, era legea din 23 septembrie 1990 privind reglementarea problemelor patrimoniale nerezolvate / legea patrimoniului (Gesetz zur Regelung offener Vermögensfragen - Vermögensgesetz – vezi Dreptul și practica interne pertinente mai jos) care găsea să se aplice. Or interpretarea acesteia aparținea instanțelor administrative și nu civile.

Procedura înaintea instanțelor administrative Reclamanții s-au adresat atunci cu un recurs administrativ orașului Leipzig cu scopul de a obține restituirea bunului lor pe baza legii patrimoniului. Prin decizie din 2 iunie 1994, orașul Leipzig a refuzat să dea curs cererii lor, pe motiv că condițiile enunțate la art. 1 § 3 din legea patrimoniului (vezi Dreptul și practica interne pertinente mai jos) nu erau întrunite în absența unei constrângeri (Nötigung). Într-adevăr, o situație de constrângere legată de plecarea din RDG nu putea fi existat decât până la deschiderea graniței pe 9 noiembrie 1989. După această dată, era clar că toate restricțiile de ieșire din RDG fuseseră ridicate. Reclamanții au contestat această decizie, care a fost respinsă de Oficiul regional pentru reglementarea problemelor patrimoniale nerezolvate (Landesamt zur Regelung offener Vermögensfragen) din Landul Saxonia pe 9 ianuarie 1995, pe motiv că o situație de constrângere pentru reclamanti nu mai exista din deschiderea graniței pe 9 noiembrie 1989, și în special din ordinanța privind reglementarea problemelor patrimoniale (Anordnung zur Regelung von Vermögensfragen – vezi Dreptul și practica interne pertinente mai jos) din 11 noiembrie 1989 și care fusese publicată pe 23 noiembrie 1989. Prin sentință din 21 decembrie 1995, tribunalul administrativ (Verwaltungsgericht) de la Leipzig a refuzat să dea curs cererii reclamanților după ce a ținut o ședință. Potrivit acestuia, reclamanții nu dispuneau de un drept la restituire (Rückübertragungsanspruch), deoarece nu existaseră manvre neloiale (unlautere Machenschaften) în sensul articolului 1 § 3 din legea patrimoniului. Într-adevăr, din deschiderea graniței pe 9 noiembrie 1989, orice cetățean al RDG putea pleca liber din țară și dispozițiile ordinanței privind reglementarea problemelor patrimoniale din 11 noiembrie 1989 prevedeau că cetățenii nu mai erau obligați să cedeze bunul lor înainte de a pleca din RDG. Or în cauza de față contractul de cesiune a fost semnat pe 8 decembrie 1989. Prin urmare nu existase nici înșelăciune (Täuschung) în sensul articolului 1 § 3 din legea patrimoniului. În plus, tribunalul a considerat că chiar dacă situația anterioară mai prevălea la acea dată, condițiile articolului 1 § 3 din legea patrimoniului nu erau oricum întrunite, deoarece reclamanții nu erau proprietari ai terenului litigios, ci dispuneau doar de un drept de uzufruct. Or potrivit legii RDG din 14 decembrie 1970 privind acordarea unui drept de uzufruct asupra unui teren aparținând poporului (Gesetz über die Verleihung von Nutzungsrechten an einem volkseigenen Grundstück), persoanele beneficiare ale unui asemenea drept erau obligate să utilizeze ele însele aceste terenuri. Chiar în caz de mutare a reclamanților în interiorul RDG, terenul litigios ar fi redevenit proprietate a Statului și reclamanții ar fi avut pur și simplu drept la o despăgubire. Or reclamanții cunoșteau această situație și de aceea căutaseră să cedeze bunul lor. Prin decizii din 2 septembrie și 22 octombrie 1996, Curtea Federală Administrativă (Bundesverwaltungsgericht) a refuzat să examineze recursul în revizuire al reclamanților. Ea s-a referit la hotărârea sa de principiu din 29 februarie 1996, în care indicase că între publicarea pe 23 noiembrie 1989 a ordinanței privind reglementarea problemelor patrimoniale în Jurnalul Oficial (Gesetzblatt) al RDG și 31 ianuarie 1990, data abrogării ordinanței din 30 noiembrie 1988 privind condițiile de ieșire (Reiseverordnung) din RDG, nu se putea vorbi de manevre neloiale decât în cazuri excepționale. Or tribunalul administrativ examinase în detaliu circumstanțele cauzei de față înainte de a ajunge la concluzia că nu existaseră nici constrângere nici înșelăciune în sensul articolului 1 § 3 din legea patrimoniului. Curtea Federală Administrativă s-a referit și la hotărârea sa de principiu din 29 august 1996, în care indicase că nu existaseră manevre neloiale în sensul articolului 1 § 3 din legea patrimoniului în cazuri în care obligația impusă reclamanților de a cedeza bunul lor corespundea legii RDG din 14 decembrie 1970 privind acordarea unui drept de uzufruct asupra unui teren aparținând poporului.

Procedura înaintea Curții Constituționale Federale Prin două decizii din 22 ianuarie 1997, Curtea Constituțională Federală (Bundesverfassungsgericht) a refuzat să admită recursurile reclamanților atât împotriva deciziilor instanțelor civile cât și împotriva celor ale instanțelor administrative. Ea s-a referit în special la hotărârea sa de principiu din 8 octombrie 1996 în care indicase că faptul că legea patrimoniului înlocuia (verdrängt) drepturile civile în dosarele legate de plecarea cetățenilor RDG către RFG nu se lovea de Constituție. Interpretarea Curții Federale de Justiție în cauza de față era deci conformă acestei jurisprudențe. B. Dreptul și practica interne pertinente 1. Ordinanța RDG privind reglementarea problemelor patrimoniale Ordinanța privind reglementarea problemelor patrimoniale din 11 noiembrie 1989, care a intrat în vigoare pe 14 noiembrie și publicată pe 23 noiembrie 1989, prevedea în art. 1 § 1 că cetățenii RDG care plecau din RDG stabilindu-se în mod permanent în alte state sau la Berlin Vest, trebuiau să „ia măsurile necesare pentru a asigura conservarea și administrarea regulate a patrimoniului lor situat în RDG" („haben die notwendigen Massnahmen für die ordnungsgemässe Sicherung und Verwaltung Ihres in der Deutschen Demokratischen Republik zurückgelassenen Vermögens zu treffen."). art. 3 al acestei ordinanțe prevede abrogarea imediată a ordinanțelor nr. 1 și 2 ale RDG din 1 decembrie 1953 și 20 august 1958 privind utilizarea patrimoniului persoanelor care plecaseră din RDG după 10 iunie 1953, precum și a „directivei de lucru" (Arbeitsanweisung) din 5 decembrie 1953 cu același nume, și care obligau la acea vreme cetățenii RDG dorind să plece din țara lor să cedeze bunurile lor înainte de plecarea lor. 2. Declarația comună a RFG și RDG privind reglementarea problemelor patrimoniale nerezolvate În cursul procesului de reunificare în 1990, cele două guverne germane demaseraseră negocieri privind numeroasele probleme patrimoniale care se ridicau și ajunseseră la declarația comună a RFG și RDG privind reglementarea problemelor patrimoniale nerezolvate (Gemeinsame Erklärung der Bundesrepublik Deutschland und der Deutschen Demokratischen Republik zur Regelung offener Vermögensfragen) și care devine parte integrantă a tratatului german de unificare (Einigungsvertrag) din 31 august 1990. Negocierile se referiseră atât la problema restituirii bunurilor ale căror proprietari fuseseră expropriati în RDG cât și la cea a cedării bunurilor de către cetățenii RDG la plecarea lor din țară. În această declarație, cele două guverne au indicat că în căutarea de soluții la problemele patrimoniale litigioase, trebuiau să stabilească un echilibru social acceptabil (sozial verträglicher Ausgleich) între interese divergente, ținând seama de principiile securității și clarității juridice precum și de protecția dreptului de proprietate. 3. Legea RFG privind reglementarea problemelor patrimoniale nerezolvate Pe 29 septembrie 1990 a intrat în vigoare legea din 23 septembrie 1990 privind problemele patrimoniale nerezolvate sau legea patrimoniului și care era și parte a tratatului german de unificare. Potrivit acestuia, legea patrimoniului continua să existe în Germania reunificată după reunificarea celor două state germane pe 3 octombrie 1990. Scopul acestei legi era de a soluționa conflictele legate de bunuri situate pe teritoriul RDG într-o manieră socialmente acceptabilă, pentru a asigura pacea juridică durabilă în Germania. art. 1 § 3 al legii patrimoniului este redactat în modul următor: „Această lege se aplică și drepturilor asupra bunurilor imobiliare precum și drepturilor de uzufruct dobândite prin intermediul manevrelor neloiale, de exemplu prin abuzul de putere, corupție, constrângere sau înșelăciune de către cumpărător, autoritățile de stat sau terți." Legea patrimoniului prevede în principiu un drept la restituire pentru cetățenii RDG care au fost constrânși să cedeze bunul lor pentru a putea legal pleca din țara lor, decât dacă legea nu o exclude, așa cum face în special atunci când cumpărătorii au dobândit în bună credință (redlicher Erwerb) (art. 4 § 2 al legii). În acest ultim caz, foștii proprietari au drept la despăgubire potrivit legii din 27 septembrie 1994 privind despăgubirea conform legii patrimoniului (Gesetz über die Entschädigung nach dem Gesetz zur Regelung offener Vermögensfragen). Cu toate acestea, principiul enunțat la art. 4 § 2 al legii nu se aplică în principiu dacă cesiunea a fost efectuată după data de cumpănă din 18 octombrie 1989 (data demisiei lui M. Erich Honecker, fost președintele Consilului de Stat (Staatsratsvorsitzender) al RDG) și fără consimțământul interesaților (totuși vezi mai jos jurisprudența Curții Federale de Justiție privind acest aspect). Legiuitorului a optat deliberat pentru competența instanțelor administrative pentru interpretarea legii patrimoniului în litigiile legate de cedarea bunurilor de către cetățenii RDG la plecarea lor din țară, pentru a evita o confruntare directă a foștilor și noi proprietari înaintea instanțelor civile: a creat astfel birouri pentru reglementarea problemelor patrimoniale nerezolvate încărcate cu soluționarea acestor litigii prin efectuarea investigațiilor de oficiu (Amtsermittlungsgrundsatz) și ținând seama și de interesul public. 4. Jurisprudența Curții Federale de Justiție Într-o hotărâre de principiu din 3 aprilie 1992 (a cincea cameră civilă, ref. nr. 83/91), Curtea Federală de Justiție a declarat că contestarea unui contract de vânzare pe cale civilă era exclusă atunci când se agea de litigii legate de plecarea cetățenilor RDG constrânși să cedeze bunul lor. În cazuri asemănătoare, legea patrimoniului crease exclusiv un drept la restituire de caracter public (öffentlich-rechtlicher Rückübertragungsanspruch). În alte două hotărâri de principiu din 16 aprilie și 7 mai 1993 (a cincea cameră civilă, ref. nr. 87/92 și 99/92 respectiv), ea și-a extins jurisprudența la cazuri în care, cum în cauza de față, foștii proprietari încheiseră o donație ficțivă pentru a atenua obligația care li se impusese de a ceda bunul lor la plecarea din RDG. În alte două hotărâri de principiu din 14 ianuarie 2000 și 12 mai 2000 (a cincea cameră civilă, ref. 439/98 și 47/99 respectiv), Curtea Federală de Justiție a considerat că legea patrimoniului putea să se aplice chiar și actelor juridice efectuate după data cumpănă din 18 octombrie 1989 prin verificarea dacă viciile apărute ar fi condus la nulitate cesiunii la lumina noii situații existente în RDG atât în fapt cât și din punct de vedere juridic. PRETENZII Reclamanții susțin că refuzul instanțelor germane de a le restitui bunul situat pe teritoriul RDG a adus atingere dreptului lor la proprietate garantat la art. 1 al Protocolului nr. 1. Ei pretind de asemenea că nu au beneficiat de dreptul la un proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 din Convenție. Invocă și art. 14 din Convenție combinat cu art.

ÎN DREPT 1. Reclamanții susțin că refuzul instanțelor germane de a le restitui bunul situat pe teritoriul RDG a adus atingere dreptului lor la proprietate garantat la art. 1 al Protocolului nr. 1, redactat în modul următor: „Orice persoană fizică sau juridică are drept la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Prevederile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care îl posedă statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea exercitării dreptului de proprietate în conformitate cu interesul general sau pentru asigurarea plății impozitelor sau altor contribuții sau amenzi." Guvernul susține că chiar dacă a existat o ingerință în cauza de față, aceasta era prevăzută de legea patrimoniului, urmărea un scop de interes general și menținea un echilibru corect între interesele în cauză. El pune accent pe particularitățile reunificării germane și pe faptul că legea patrimoniului avea scopul de a asigura pacea juridică protejând și drepturile cumpărătorilor dacă aceștia au fost în bună credință. Legiuitorului dorise să supună litigiile legate de restituirea bunurilor pe care persoanele le-au fost constrânse să cedeze la plecarea din RDG instanțelor administrative competente pentru a interpreta legea patrimoniului. Or interpretarea în cauza de față nu era arbitrară. În plus, potrivit jurisprudenței Curții Federale de Justiție, legea patrimoniului putea să se aplice actelor juridice efectuate după data cumpănă din 18 octombrie 1989. În sfârșit, reclamanții au primit o compensație echitabilă deoarece au primit în schimbul cedării bunului lor suma de 55 000 DM. Reclamanții consideră că contractul de cesiune încheiat sub presiune de autoritățile RDG era nul și că nu au pierdut niciodată titlul de proprietate asupra casei lor până la decizia Curții Federale de Justiție din 19 noiembrie 1993, care constituia în realitate actul adevărat de expropriere. Ei contestă mai ales interpretarea legii patrimoniului de către Curtea Federală de Justiție, Curtea Federală Administrativă și Curtea Constituțională Federală și care, potrivit lor, este contradictoriu. Într-adevăr, la început, Curtea Federală de Justiție a constatat nulitatea contractului de cesiune, dar a indicat că drepturile lor civile erau înlocuite de legea patrimoniului care trebuia să se aplice în cazul lor. Într-un al doilea rând, Curtea Federală Administrativă a considerat că condițiile de aplicare a legii patrimoniului nu erau întrunite. În sfârșit, niciuna din aceste instanțe nu ar fi ținut seama de faptul că în cauza de față contractul de cesiune fusese încheiat după data cumpănă din 18 octombrie 1989. Într-adevăr, după această dată, legea patrimoniului nu se mai aplica și necesitatea de protecție a cumpărătorilor în bună credință se estompea înaintea dreptului la restituire al foștilor proprietari. Curtea estimează, la lumina criteriilor desprinse din jurisprudența organelor Convenției în materie de protecție a proprietății, și ținând seama de ansamblul elementelor de care dispune, că pretenziile trebuie să facă obiectul unui examen pe fondul meriturii. 2. Reclamanții pretind în continuare că nu au beneficiat de acces la un tribunal și nici de dreptul la un proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 din Convenție, a cărei parte pertinentă este redactată în modul următor: „Orice persoană are drept ca cauza sa să fie ascultată echitabil de o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care să decidă (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)" Guvernul susține că reclamanții au beneficiat de acces la instanțe independente, care au hotărât în dosarul lor. Or ei nu dispuneau în realitate decât de calea civilă sau cea administrativă, și toate celelalte recursuri pe care le invocă se referă la acestea. Reclamanții consideră că, spre deosebire de alte persoane în situații asemănătoare, nu au putut să-și recupereze bunul pe cale civilă. În plus, Curtea Federală de Justiție și Curtea Federală Administrativă au rendat hotărâri contradictorii în dosarul lor. În sfârșit, ei susțin că situația legislativă și juridică după reunificare era atât de confuză încât le era imposibil să știe ce cale juridică să urmeze; ei citează nouă căi de recurs diferite pe care ar fi putut să le intenteze pentru a-și recupera bunul. Curtea reamintește că dreptul de acces la tribunale garantat de art. 6 § 1 nu este absolut; se pretează la limitări admise în mod implicit deoarece prin natura sa apelează la o reglementare de către Stat, reglementare care poate varia în timp și spațiu în funcție de nevoile și resursele comunității și ale indivizilor. În elaborarea unei asemenea reglementări, statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere (hotărârea Lithgow și alții c. Regatul Unit din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 71, § 194). Cu toate acestea, principiul primatului dreptului și noțiunea de proces echitabil consacrate de art. 6 se opun oricărei ingeri a puterii legislative în administrarea justiției în scopul de a influența soluția judecătorească a litigiului (vezi hotărârile Rafinerii grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, p. 82, §49, și National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society și Yorkshire Building Society c. Regatul Unit din 23 octombrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-VII, p. 2363, § 112, și Zielinsky și Pradal și Gonzalez și alții c. Franța [Marea Cameră], nr. 24846/94 și 34165/96 la 34173/96, CEDH 1999-VII, § 57). În cauza de față, Curtea Federală de Justiție, în hotărârea sa din 19 noiembrie 1993, a declarat că cesiunea bunului de către reclamanti din epoca RDG era nulă. Cu toate acestea, a respins orice cerere de restituire din partea lor în virtutea unui principiu bine stabilit în jurisprudența sa și în cea a Curții Constituționale Federale, principiu conform căruia contestarea unui contract de vânzare pe cale civilă este exclusă atunci când se agea de litigii legate de restituirea bunurilor pe care cetățenii RDG le-au fost constrânși să cedeze la plecarea lor din țară. Într-adevăr, în asemenea cazuri, este legea patrimoniului care găsește a se aplica și interpretarea acesteia aparține instanțelor administrative și nu civile. Ulterior, la aplicarea acestei legi cauzei de față, instanțele administrative au concluzionat că condițiile enunțate la art. 1 § 3 din legea patrimoniului (vezi Drept și practici pertinente mai sus) nu erau întrunite. Or Curtea consideră că convine să se facă o deosebire foarte clară între cauza de față și cazurile Rafinerii grecești Stran și Stratis Andreadis și Zielinsky și Pradal și Gonzalez și alții sus-menționate, unde legiuitorului a intervenit în mod retroactiv în favoarea Statului într-un litigiu în care acesta era parte. Chiar dacă în cauza de față a existat o intervenție a legiuitorului, legea patrimoniului, intată în vigoare înainte de începerea procedurilor litigioase, vizau în special reglementarea conflictelor patrimoniale în urma reunificării germane între foștii și noii proprietari ai bunurilor situate pe teritoriul RDG. Scopul acesteia era de a soluționa aceste litigii între persoane private într-o manieră socialmente acceptabilă pentru a asigura pacea și securitatea juridică durabilă în Germania. Curtea reamintește în alte cuvinte că în litigiile care opun interese de natură privată, cerința echităților armelor implică obligația de a oferi fiecărei părți o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care nu o plasează într-o situație de dezavantaj clar față de adversarul său (vezi în special hotărârile Dombo Beheer B.V. c. Țările de Jos din 27 octombrie 1993, seria A nr. 274, p. 19, § 33, și Rafinerii grecești Stran și Stratis Andreadis precitată, p. 81, § 46). Or în cauza de față, reclamanții au putut contesta refuzul autorităților de a le restitui bunul lor înaintea instanțelor civile și administrative și a prezenta, la diferitele stadii ale procedurii, argumentele pe care le considerau relevante pentru apărarea cauzei lor. Potrivit unei jurisprudențe bine stabilite, Curtea Federală de Justiție a indicat atunci că dosarul lor aparținea competenței instanțelor administrative. Acestea din urmă, și mai ales tribunalul administrativ de la Leipzig, au examinat atunci în profunzime circumstanțele dosarului precum și argumentele avansate de reclamanti. Reclamanții au deci beneficiat de acces la instanțe independente care au hotărât în dosarul lor. În alte cuvinte, Curtea estimează că, considerate în ansamblul lor, procedurile litigioase au revistit un caracter echitabil, în sensul articolului 6 § 1 din Convenție. De aici rezultă că această pretenție este în mod manifest neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. 3. Reclamanții pretind în continuare o încălcare a articolului 14 din Convenție, combinat cu art. 6 din Convenție. art. 14 este redactat în modul următor: „Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire, în special pe bază de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație." Având în vedere raționamentul urmat pe temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, Curtea estimează că nu se ridică nici o chestiune separată sub aspectul articolului 14 din Convenție. De aici rezultă că această pretenție este de asemenea în mod manifest neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, unanim, Declară admisibilă, cu rezerva tuturor mijloacelor de fond, pretenzii a reclamantului derivată din art. 1 al Protocolului nr. 1; Declară cererea inadmisibilă pentru rest. Vincent Berger Ireneu Cabral Barreto Grefier Președintele

La genèse de l’affaire Par un contrat d’achat du 26 mai 1986, les requérants acquirent une maison d’habitation située à Leipzig, sur le territoire de la République démocratique allemande (RDA), pour un prix de 56 000 Marks de la RDA. Cette maison d’habitation était érigée sur un terrain appartenant à l’Etat ( volkseigenes Grundstück ), et pour lequel les requérants obtinrent un droit d’usufruit ( dingliches Nutzungsrecht ) en vertu des articles 287 et suivants du code civil ( Zivilgesetzbuch ) de la RDA. Le 26 octobre 1989, les requérants firent une demande officielle en vue de quitter la RDA, car ils s’estimaient victimes d’une discrimination politique dans leur profession. D’après les requérants, la section des affaires intérieures du district de la ville ( Abteilung innere Angelegenheiten des Stadtbezirks ) de Leipzig les informa alors qu’ils devaient céder ( veräussern ) leur bien par le biais d’une vente ou d’une donation s’ils voulaient être autorisés à quitter définitivement le territoire de la RDA. Le 8 décembre 1989, les requérants firent officiellement une donation sous forme notariée aux époux Böllmann, en mentionnant que la maison d’habitation avait une valeur de 120 000 Marks de la RDA. En réalité, les époux Böllmann versèrent une somme de 55 000 Deutsch Mark (DM) aux requérants sur un compte en banque suisse. D’après les requérants, la valeur réelle de la maison et du terrain serait aujourd’hui estimée à 600 000 DM. Le Gouvernement conteste ce montant en indiquant que les requérants disposaient uniquement d’un droit d’usufruit sur le terrain. Après la réunification de l’Allemagne, les requérants tentèrent de récupérer leur maison et leur droit d’usufruit sur le terrain d’abord directement auprès des acquéreurs, puis devant les juridictions civiles et administratives de la République fédérale d’Allemagne (RFA).

La procédure devant les juridictions civiles Le 21 mars 1991, les requérants saisirent le tribunal d’instance ( Kreisgericht ) de Leipzig afin d’obtenir la restitution de leur maison et la rectification de l’inscription dans le livre foncier ( Grundbuch ). Par un jugement du 26 juin 1991, le tribunal d’instance de Leipzig refusa de faire droit à leur demande. Par un jugement du 5 mars 1992, le tribunal du district ( Bezirksgericht ) de Leipzig rejeta l’appel des requérants, au motif qu’ils ne disposaient pas d’un droit à restitution. Il souligna qu’il n’y avait pas eu en l’espèce transfert du droit de propriété, car aussi bien la donation que la vente du bien à l’époque de la RDA étaient entachées de nullité. Cependant, les requérants ne pouvaient se prévaloir de cette nullité, car ils avaient opté pour ce type de contrat en toute connaissance de cause et l’état de contrainte ( Zwangslage ) dans laquelle ils s’étaient peut-être trouvés à l’époque n’avait pas été exploité à leur détriment par les acquéreurs. La demande de restitution de leur part se heurtait dès lors au principe de bonne foi ( Treu und Glauben ). Par un arrêt du 19 novembre 1993, la Cour fédérale de justice ( Bundesgerichtshof ) rejeta également le recours des requérants. A l’instar des juridictions ordinaires, elle estima qu’aussi bien la donation que la vente étaient entachées de nullité. Cependant elle rappela que, dans des cas comme celui de l’espèce, où les requérants avaient conclu une donation fictive afin d’atténuer l’obligation qui leur avait été faite de vendre leur bien lors de leur départ de la RDA, c’était la loi du 23 septembre 1990 sur la réglementation des questions patrimoniales non résolues / loi sur le patrimoine ( Gesetz zur Regelung offener Vermögensfragen - Vermögensgesetz – voir Droit et pratique internes pertinents ci-dessous) qui trouvait à s’appliquer. Or son interprétation relevait des juridictions administratives et non civiles.

La procédure devant les juridictions administratives Les requérants adressèrent alors un recours administratif à la ville de Leipzig en vue d’obtenir la restitution de leur bien sur le fondement de la loi sur le patrimoine. Par une décision du 2 juin 1994, la ville de Leipzig refusa de faire droit à leur demande, au motif que les conditions énoncées à l’article 1 § 3 de la loi sur le patrimoine (voir Droit et pratique internes pertinents ci-dessous) n’étaient pas réunies en l’absence d’une contrainte ( Nötigung ). En effet, une situation de contrainte liée au départ de la RDA ne pouvait avoir existé que jusqu’à l’ouverture de la frontière le 9 novembre 1989. Après cette date, il était clair que toutes les restrictions de sortie de la RDA avaient été levées. Les requérants firent opposition contre cette décision, que l’Office régional pour la réglementation des questions patrimoniales non résolues ( Landesamt zur Regelung offener Vermögensfragen ) du Land de Saxe rejeta le 9 janvier 1995, au motif également qu’une situation de contrainte pour les requérants n’avait plus existé depuis l’ouverture de la frontière le 9 novembre 1989, et en particulier depuis l’ordonnance sur la réglementation des questions patrimoniales ( Anordnung zur Regelung von Vermögensfragen – voir Droit et pratique internes pertinents ci-dessous) du 11 novembre 1989 et qui avait été publiée le 23 novembre 1989. Par un jugement du 21 décembre 1995, le tribunal administratif ( Verwaltungsgericht ) de Leipzig refusa de faire droit à la demande des requérants après avoir tenu une audience. D’après lui, les requérants ne disposaient pas d’un droit à restitution ( Rückübertragungsanspruch ), car il n’y avait pas eu de manoeuvres déloyales ( unlautere Machenschaften ) au sens de l’article 1 § 3 de la loi sur le patrimoine. En effet, dès l’ouverture de la frontière le 9 novembre 1989, tout citoyen de la RDA pouvait librement quitter le pays et les dispositions de l’ordonnance sur la réglementation des questions patrimoniales du 11 novembre 1989 prévoyaient que les citoyens n’étaient plus tenus de céder leur bien avant de quitter la RDA. Or en l’espèce le contrat de cession fut signée le 8 décembre 1989. Il n’y avait donc pas eu non plus tromperie ( Täuschung ) au sens de l’article 1 § 3 de la loi sur le patrimoine. De plus, le tribunal considéra que même si la situation antérieure avait encore prévalu à cette date, les conditions de l’article 1 § 3 de la loi sur le patrimoine n’étaient de toute façon pas réunies, car les requérants n’étaient pas propriétaires du terrain litigieux, mais ne disposaient que d’un droit d’usufruit. Or d’après la loi de la RDA du 14 décembre 1970 sur l’attribution d’un droit d’usufruit sur un terrain appartenant au peuple ( Gesetz über die Verleihung von Nutzungsrechten an einem volkseigenen Grundstück ), les personnes bénéficiaires d’un tel droit étaient tenues d’utiliser elles-mêmes ces terrains. Même en cas de déménagement des requérants au sein de la RDA, le terrain litigieux serait redevenu une propriété de l’Etat et les requérants auraient eu simplement droit à un dédommagement. Or les requérants connaissaient cette situation et c’est pourquoi ils avaient cherché à céder leur bien. Par des décisions des 2 septembre et 22 octobre 1996, la Cour administrative fédérale ( Bundesverwaltungsgericht ) refusa d’examiner le recours en révision des requérants. Elle se référa à son arrêt de principe du 29 février 1996, dans lequel elle avait indiqué qu’entre la publication le 23 novembre 1989 de l’ordonnance sur la réglementation des questions patrimoniales dans le Journal Officiel ( Gesetzblatt ) de la RDA et le 31 janvier 1990, date de l’abrogation de l’ordonnance du 30 novembre 1988 sur les conditions de sortie ( Reiseverordnung ) de la RDA, on ne pouvait parler de manoeuvres déloyales que dans des cas exceptionnels. Or le tribunal administratif avait examiné en détail les circonstances de l’espèce avant d’arriver à la conclusion qu’il n’y eut ni contrainte ni tromperie au sens de l’article 1 § 3 de la loi sur le patrimoine. La Cour administrative fédérale se référa aussi à son arrêt de principe du 29 août 1996, dans lequel elle avait indiqué qu’il n’y avait pas manoeuvres déloyales au sens de l’article 1 § 3 de la loi sur le patrimoine dans des cas où l’obligation faite aux requérants de céder leur bien correspondait à la loi de la RDA du 14 décembre 1970 sur l’attribution d’un droit d’usufruit sur un terrain appartenant au peuple.

La procédure devant la Cour constitutionnelle fédérale Par deux décisions du 22 janvier 1997, la Cour constitutionnelle fédérale ( Bundesverfassungsgericht ) refusa d’admettre le recours des requérants tant contre les décisions des juridictions civiles que contre celles des juridictions administratives. Elle se référa notamment à son arrêt de principe du 8 octobre 1996 dans lequel elle avait indiqué que le fait que la loi sur le patrimoine supplantait ( verdrängt ) les droits civils dans des affaires liées au départ de citoyens de la RDA vers la RFA ne se heurtait pas à la Constitution. L’interprétation de la Cour fédérale de justice en l’espèce était donc conforme à cette jurisprudence. B. Le droit et la pratique internes pertinents 1. L’ordonnance de la RDA sur la réglementation des questions patrimoniales L’ordonnance sur la réglementation des questions patrimoniales du 11 novembre 1989, entrée en vigueur le 14 novembre et publiée le 23 novembre 1989, prévoyait en son article 1 § 1 que les citoyens de la RDA qui quittaient la RDA en s’établissant de manière permanente dans d’autres Etats ou à Berlin ouest, devaient « prendre les mesures nécessaires pour assurer la préservation et la gestion régulières de leur patrimoine situé en RDA » (« haben die notwendigen Massnahmen für die ordnungsgemässe Sicherung und Verwaltung Ihres in der Deutschen Demokratischen Republik zurückgelassenen Vermögens zu treffen. »). L’article 3 de cette ordonnance prévoit l’abrogation immédiate des ordonnances n° s 1 et 2 de la RDA des 1 er décembre 1953 et 20 août 1958 sur l’utilisation du patrimoine de personnes qui ont quitté la RDA après le 10 juin 1953, ainsi que de « la directive de travail » ( Arbeitsanweisung ) du 5 décembre 1953 du même nom, et qui, à l’époque, obligeaient les citoyens de la RDA souhaitant quitter leur pays de céder leurs biens avant leur départ. 2. La déclaration commune de la RFA et de la RDA sur la réglementation des questions patrimoniales non résolues Au cours du processus de réunification en 1990, les deux gouvernements allemands avaient entamé des négociations sur les nombreuses questions patrimoniales qui se posaient et avaient abouti à la déclaration commune de la RFA et de la RDA sur la réglementation des questions patrimoniales non résolues ( Gemeinsame Erklärung der Bundesrepublik Deutschland und der Deutschen Demokratischen Republik zur Regelung offener Vermögensfragen ) et qui devint partie intégrante du traité sur l’unification ( Einigungsvertrag ) allemande du 31 août 1990. Les négociations avaient porté aussi bien sur la question de la restitution de biens dont les propriétaires avaient été expropriés en RDA que sur celle de la cession de biens par des citoyens de la RDA lors de leur départ du pays. Dans cette déclaration, les deux gouvernements ont indiqué que dans la recherche de solutions aux questions patrimoniales litigieuses, il leur fallait établir un équilibre socialement acceptable ( sozial verträglicher Ausgleich ) entre des intérêts divergents, en tenant compte des principes de sécurité et de clarté juridiques ainsi que de la protection du droit de propriété. 3. La loi de la RFA sur la réglementation des questions patrimoniales non résolues Le 29 septembre 1990 entra en vigueur la loi du 23 septembre 1990 sur les questions patrimoniales non résolues ou loi sur le patrimoine et qui faisait également partie du traité sur l’unification allemande. D’après ce dernier, la loi sur le patrimoine continuait d’exister dans l’Allemagne réunifiée après la réunification des deux Etats allemands le 3 octobre 1990. Le but de cette loi était de régler les conflits relatifs à des biens situés sur le territoire de la RDA d’une manière acceptable sur le plan social, afin d’assurer de manière durable la paix juridique en Allemagne. L’article 1 § 3 de la loi sur le patrimoine est ainsi rédigé : « Cette loi s’applique aussi à des droits sur des biens immobiliers ainsi que des droits d’usufruit acquis par le biais de manoeuvres déloyales, par exemple par abus de pouvoir, corruption, contrainte ou tromperie par l’acquéreur, les autorités étatiques ou des tiers. » La loi sur le patrimoine prévoit en principe un droit à restitution pour les citoyens de la RDA qui ont été contraints de céder leur bien afin de pouvoir légalement quitter leur pays, à moins que la loi ne l’exclue, comme elle le fait notamment lorsque les acquéreurs ont été de bonne foi ( redlicher Erwerb ) (article 4 § 2 de la loi). Dans ce dernier cas, les anciens propriétaires ont droit à une indemnisation d’après la loi du 27 septembre 1994 sur l’indemnisation d’après la loi sur le patrimoine ( Gesetz über die Entschädigung nach dem Gesetz zur Regelung offener Vermögensfragen ). Cependant, le principe posé à l’article 4 § 2 de la loi ne s’applique en principe pas si la cession a été effectuée après la date charnière du 18 octobre 1989 (date de la démission de M. Erich Honecker, ancien Président du Conseil d’Etat ( Staatsratsvorsitzender ) de la RDA) et sans l’accord des intéressés (cependant voir ci-dessous la jurisprudence de la Cour fédérale de justice sur cet aspect). Le législateur a délibérément opté pour la compétence des juridictions administratives pour l’interprétation de la loi sur le patrimoine dans des litiges relatifs à la cession de biens par des citoyens de la RDA lors de leur départ du pays, afin d’éviter une confrontation directe des anciens et nouveaux propriétaires devant les juridictions civiles : il a ainsi créé des offices pour la réglementation des questions patrimoniales non résolues chargés de trancher ces litiges en menant des investigations d’office ( Amtsermittlungsgrundsatz ) et en prenant aussi en compte l’intérêt public. 4. La jurisprudence de la Cour fédérale de justice Dans un arrêt de principe du 3 avril 1992 (cinquième chambre civile, réf. n° 83/91), la Cour fédérale de justice a déclaré que la contestation d’un contrat de vente par la voie civile était exclue lorsque qu’il s’agissait de litiges relatifs au départ de citoyens de la RDA contraints de céder leur bien. Dans des cas pareils, la loi sur le patrimoine avait créé exclusivement un droit à restitution de caractère public ( öffentlich- rechtlicher Rückübertragungsanspruch ). Dans deux autres arrêts de principe des 16 avril et 7 mai 1993 (cinquième chambre civile, réf. n° 87/92 et 99/92 respectivement), elle a étendu sa jurisprudence à des cas où, comme en l’espèce, les anciens propriétaires avaient conclu une donation fictive afin d’atténuer l’obligation qui leur avait été faite de céder leur bien lors de leur départ de la RDA. Dans deux autres arrêts de principe des 14 janvier 2000 et 12 mai 2000 (cinquième chambre civile, réf. 439/98 et 47/99 respectivement), la Cour fédérale de justice a considéré que la loi sur le patrimoine pouvait s’appliquer même à des actes juridiques accomplis après la date charnière du 18 octobre 1989 en vérifiant si les vices apparus auraient conduit à la nullité de la cession à la lumière de la nouvelle situation existant en RDA aussi bien dans les faits que sur le plan juridique. GRIEFS Les requérants soutiennent que le refus des juridictions allemandes de leur restituer leur bien situé sur le territoire de la RDA a porté atteinte à leur droit de propriété garanti à l’article 1 du Protocole n° 1. Ils allèguent également qu’ils n’ont pas eu droit à un procès équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. Ils invoquent aussi l’article 14 de la Convention combiné avec l’article

EN DROIT 1. Les requérants soutiennent que le refus des juridictions allemandes de leur restituer leur bien situé sur le territoire de la RDA a porté atteinte à leur droit de propriété garanti à l’article 1 du Protocole n° 1, ainsi rédigé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » Le Gouvernement soutient que même s’il y a eu ingérence en l’espèce, celle-ci était prévue par la loi sur le patrimoine, poursuivait un but d’intérêt général et ménageait un juste équilibre entre les intérêts en présence. Il met l’accent sur les particularités de la réunification allemande et sur le fait que la loi sur le patrimoine avait pour but d’assurer la paix juridique en protégeant aussi les droits des acquéreurs si ces derniers avaient été de bonne foi. Le législateur avait voulu soumettre les litiges relatifs à la restitution de biens que les personnes avaient été contraintes de céder lors de leur départ de la RDA aux juridictions administratives compétentes pour interpréter la loi sur le patrimoine. Or l’interprétation en l’espèce n’était pas arbitraire. De plus, d’après la jurisprudence de la Cour fédérale de justice, la loi sur le patrimoine pouvait s’appliquer à des actes juridiques accomplis après la date charnière du 18 octobre 1989. Enfin, les requérants ont obtenu une compensation équitable puisqu’ils ont reçu en contrepartie de la cession de leur bien la somme de 55 000 DM. Les requérants considèrent que le contrat de cession conclu sous la pression des autorités de la RDA était nul et qu’ils n’ont jamais perdu le titre de propriété sur leur maison jusqu’à la décision de la Cour fédérale de justice du 19 novembre 1993, qui constituait en réalité le véritable acte d’expropriation. Ils contestent surtout l’interprétation de la loi sur le patrimoine par la Cour fédérale de justice, la Cour administrative fédérale et la Cour constitutionnelle fédérale et, qui, d’après eux, est contradictoire. En effet, dans un premier temps, la Cour fédérale de justice a constaté la nullité du contrat de cession, mais a indiqué que leurs droits civils étaient supplantés par la loi sur le patrimoine qui devait s’appliquer dans leur cas. Dans un second temps, la Cour administrative fédérale a considéré que les conditions d’application de la loi sur le patrimoine n’étaient pas réunies. Enfin, aucune de ces juridictions n’aurait tenu compte du fait qu’en l’espèce le contrat de cession avait été conclu après la date charnière du 18 octobre 1989. En effet, après cette date, la loi sur le patrimoine ne s’appliquait plus et le besoin de protection des acquéreurs de bonne foi s’effaçait devant le droit à restitution des anciens propriétaires. La Cour estime, à la lumière des critères dégagés par la jurisprudence des organes de la Convention en matière de protection de la propriété, et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que le grief doit faire l’objet d’un examen au fond. 2. Les requérants prétendent ensuite qu’ils n’ont pas eu accès à un tribunal ni bénéficié d’un procès équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention, dont la partie pertinente est ainsi libellée : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Le Gouvernement soutient que les requérants ont eu accès à des juridictions indépendantes, qui ont statué dans leur affaire. Or ils n’avaient en réalité à leur disposition que la voie civile ou la voie administrative, et tous les autres recours qu’ils invoquent s’y rapportent. Les requérants considèrent que, contrairement à d’autres personnes dans des situations analogues, ils n’ont pu récupérer leur bien par la voie civile. De plus, la Cour fédérale de justice et la Cour administrative fédérale ont rendu des arrêts contradictoires dans leur affaire. Enfin, ils soutiennent que la situation législative et juridique après la réunification était tellement confuse qu’il leur était impossible de savoir quelle voie de droit emprunter ; ils citent neuf voies de recours différentes qu’ils auraient pu intenter pour récupérer leur bien. La Cour rappelle que le droit d’accès aux tribunaux garanti par l’article 6 § 1 n’est pas absolu ; il se prête à des limitations implicitement admises car il appelle de par sa nature même une réglementation par l’Etat, réglementation qui peut varier dans le temps et dans l’espace en fonction des besoins et des ressources de la communauté et des individus. En élaborant pareille réglementation, les Etats contractants jouissent d’une certaine marge d’appréciation (arrêt Lithgow et autres c. Royaume-Uni du 8 juillet 1986, série A n° 102, p. 71, § 194). Cependant le principe de la prééminence du droit et la notion de procès équitable consacrés par l’article 6 s’opposent à toute ingérence du pouvoir législatif dans l’administration de la justice dans le but d’influer sur le dénouement judiciaire du litige (voir les arrêts Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce du 9 décembre 1994 , série A n° 301-B, p. 82, §49, et National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society et Yorkshire Building Society c. Royaume-Uni du 23 octobre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-VII, p. 2363, § 112, et Zielinsky et Pradal et Gonzalez et autres c. France [GC], n os 24846/94 et 34165/96 à 34173/96, CEDH 1999-VII, § 57). En l’espèce, la Cour fédérale de justice, dans son arrêt du 19 novembre 1993, a déclaré que la cession de leur bien par les requérants à l’époque de la RDA était nulle. Elle a néanmoins écarté toute demande en restitution de leur part en vertu d’un principe bien établi dans sa jurisprudence et dans celle de la Cour constitutionnelle fédérale, principe selon lequel la contestation d’un contrat de vente par la voie civile est exclue lorsque qu’il s’agit de litiges relatifs à la restitution de biens que des citoyens de la RDA ont dû céder lors de leur départ du pays. En effet, dans ces cas-là, c’est la loi sur le patrimoine qui trouve à s’appliquer et son interprétation incombe aux juridictions administratives et non civiles. Par la suite, lors de l’application de cette loi au cas d’espèce, les juridictions administratives ont conclu que les conditions énoncées à l’article 1 § 3 de la loi sur le patrimoine (voir Droit et pratiques pertinents ci-dessus) n’étaient pas réunies. Or la Cour considère qu’il convient de distinguer très nettement la présente espèce des affaires Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis et Zielinsky et Pradal et Gonzalez et autres ci-dessus mentionnées, où le législateur est intervenu de manière rétroactive en faveur de l’Etat dans des litiges auquel ce dernier était partie. Même si en l’espèce, il y eut intervention du législateur, la loi sur le patrimoine, entrée en vigueur avant le début des procédures litigieuses, visait notamment à réglementer des conflits patrimoniaux suite à la réunification allemande entre anciens et nouveaux propriétaires de biens situés sur le territoire de la RDA. Son but était de régler ces litiges opposant des personnes privées de manière acceptable sur le plan social afin d’assurer de manière durable la paix et la sécurité juridique en Allemagne. La Cour rappelle par ailleurs que dans des litiges opposant des intérêts de caractère privé, l’exigence de l’égalité des armes implique l’obligation d’offrir à chaque partie une possibilité raisonnable de présenter sa cause dans des conditions qui ne la placent pas dans une situation de net désavantage par rapport à son adversaire (voir notamment les arrêts Dombo Beheer B.V. c. Pays-Bas du 27 octobre 1993, série A n° 274, p. 19, § 33, et Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis précité, p. 81, § 46). Or en l’espèce, les requérants ont pu contester le refus des autorités de leur restituer leur bien devant les juridictions civiles et administratives et présenter, aux différents stades de la procédure, les arguments qu’ils jugeait pertinents pour la défense de leur cause. En vertu d’une jurisprudence bien établie, la Cour fédérale de justice a alors indiqué que leur cas relevait de la compétence des juridictions administratives. Ces dernières, et surtout le tribunal administratif de Leipzig, ont alors examiné de manière approfondie les circonstances de l’affaire ainsi que les arguments avancés par les requérants. Les requérants ont donc eu accès à des juridictions indépendantes qui ont statué dans leur affaire. Par ailleurs, la Cour estime que, considérées dans leur ensemble, les procédures litigieuses ont revêtu un caractère équitable, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. 3. Les requérants allèguent ensuite une violation de l’article 14 de la Convention, combiné avec l’article 6 de la Convention. L’article 14 est ainsi rédigé : « La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation. » Eu égard au raisonnement suivi sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention, la Cour estime qu’aucune question séparée ne se pose sous l’angle de l’article 14 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief est également manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare recevable, tous moyens de fond réservés, le grief du requérant tiré de l’article 1 du Protocole n° 1 ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Vincent Berger Ireneu Cabral Barreto Greffier Président