a cererii nr. 54444/00
depusă de Nikolaos MARTAKIS
împotriva Greciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), ședință pe 14 martie 2002 într-o cameră compusă din:
dna F. Tulkens, președintă, Dlui C.L. Rozakis, G. Bonello, E. Levits, dna S. Botoucharova, dlui A. Kovler, dna E. Steiner, judecători, și dl E. Fribergh, grефier de secțiune,
Având în vedere cererea sus-menționate depusă pe 16 decembrie 1999,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și răspunsurile prezentate de reclamant,
După deliberare, adoptă următoarea decizie:
Reclamantul, dl. Nikolaos Martakis, cetățean grec născut în 1957, este inginer chimist și locuiește la Atena. Este reprezentat în fața Curții de dna M. Bra, avocat la Bruxelles.
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
Pe 25 septembrie 1987, reclamantul a sesizat centrul inter-universitar de recunoaștere a diplomelor de studii străine (Διαπανεπιστημιακό Κέντρο Αναγνωρίσεως Τίτλων Σπουδών της Αλλοδαπής - în continuare DIKATSA) cu o cerere privind recunoașterea diplomelor sale universitare străine.
Prin două decizii din 24 aprilie 1988 și 6 aprilie 1989, DIKATSA a respins cererea sa. Reclamantul a sesizat apoi Consiliul de Stat cu un recurs în anulare a deciziilor sus-menționate, care a fost respins prin hotărâre nr. 1167/1991.
În același timp, în ianuarie 1991, a intrat în vigoare directiva nr. 89/48/CE a Consiliului Comunităților Europene, privind un „sistem general de recunoaștere a diplomelor de învățământ superior care confirmă formări profesionale cu o durată minimă de trei ani". Conform articolului 12 al acestei directive, statele membre sunt obligate să adopte dispozițiile legislative, reglementare și administrative necesare pentru a o transpune, într-un termen de doi ani de la notificare. Reclamantul afirmă că diplomele sale intră în mod evident în domeniul de aplicare al acestei directive.
Cu toate acestea, Grecia nu a adoptat, în termenele stabilite de directivă, măsurile necesare pentru transpunerea acesteia.
Pe 14 iunie 1991, reclamantul a sesizat Consiliul de Stat cu un recurs în anulare (αίτηση ακυρώσεως) împotriva omisiunii autorităților grecești de a se conforma cu directiva comunitară. Considera că admiterea recursului său ar fi obligat autoritățile competente să se conformeze obligațiilor ce le reveneau în virtutea Tratatului CEE. În mod preliminar, reclamantul invita Consiliul de Stat să suspende pronunțarea pe fond și să sesizeze în mod prejudecial Curtea a Comunităților Europene.
Reclamantul și-a asigurat recursul cu o cerere privind fixarea prioritară a datei ședinței. Ședința, inițial stabilită pentru 22 ianuarie 1992, a fost apoi amânată de mai multe ori, în special ca urmare a sesizării de către Comisia Europeană a Curții a Comunităților Europene cu o cerere împotriva Greciei pentru întârziere în transpunerea directivei.
Pe 23 martie 1995, Curtea a Comunităților Europene a condamnat Grecia pentru că a întârziat să adopte măsurile necesare pentru conformarea cu directiva 89/48/CE.
Pe 17 noiembrie 1997, cea de-a șasea cameră a Consiliului de Stat a trimis cauza reclamantului la plen (hotărâre nr. 4753/1997).
Pe 1 decembrie 1997, reclamantul a depus o nouă cerere privind fixarea prioritară a datei ședinței. Ședința a avut loc pe 11 noiembrie 1998.
Prin hotărâre nr. 2070/1999 din 18 iunie 1999, Consiliul de Stat, fără a se pronunța asupra cererii de sesizare prejudecială a Curții, a declarat recursul inadmisibil, motiv în care conformarea cu o directivă comunitară „nu poate fi asigurată prin intermediul unui recurs în anulare depus de o persoană fizică în fața Consiliului de Stat (...), în special deoarece îndeplinirea obligațiilor comunitare revine puterilor legislative și executive".
Pe 28 iunie 2000, decretul prezidențial nr. 165/2000 a integrat directiva 89/48/CE în ordinea juridică greacă. Persoanele interesate dispun deci în prezent de posibilitatea de a se baza pe această directivă pentru a obține recunoașterea diplomelor lor universitare străine.
1.Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost judecată în mod echitabil.
2.Invocând aceeași dispoziție, reclamantul se plânge de asemenea de durata procedurii.
3.Invocând art. 6 § 1 din Convenție, combinat cu art. 2 al Protocolului nr. 4 și art. 2 al Protocolului nr. 1, reclamantul se plânge în fine că nu dispune de un recurs administrativ sau judecătoresc care să-i permită să-și apere drepturile și să obțină o sentință asupra echivalenței și recunoașterii diplomelor sale universitare străine, în vertu directivei 89/48/CE.
1.Reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost judecată în mod echitabil. În particular, se plânge că Consiliul de Stat nu a sesizat o întrebare prejudecială Curții a Comunităților Europene. Considera de asemenea că hotărârea Consiliului de Stat nu a fost suficient motivată. Reclamantul se plânge în plus de durata procedurii. Invocă art. 6 § 1 din Convenție, ale cărui părți relevante sunt formulate după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată (...) într-un termen rezonabil, de o instanță (...), care va decide, (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă, (...)."
Guvernul pledge ca motiv principal inadmisibilitatea cererii pentru incompatibilitate ratione materiae cu dispozițiile Convenției. În particular, susține că procedura administrativă litigioasă nu viza „drepturi și obligații de natură civilă" în sensul Convenției, deoarece se referea exclusiv la nerespectarea de către Grecia a obligațiilor comunitare. În plus, Guvernul afirmă că rezultatul procedurii nu era direct determinant pentru drepturile civile ale reclamantului, deoarece acesta nu revendica dreptul de a exercita în Grecia o profesiune reglementată de lege, în timp ce directiva 89/48/CE se aplică doar profesiunilor reglementate. În acest sens, Guvernul subliniază că reclamantul a omis să precizeze, atât în fața instanțelor naționale cât și în fața Curții, care este profesia reglementată pe care ar fi putut-o exercita în Grecia. În orice caz, chiar dacă ar fi vorba despre o profesiune reglementată, directiva în cauză nu acordă direct acces la exercitarea acestei profesiuni, ci lasă statelor membre libertatea de a determina procedurile și organele responsabile de verificarea calificărilor și diplomelor interesaților.
Ca motiv secundar, Guvernul afirmă că susținerile ridicate sub această dispoziție sunt lipsite de temei.
Reclamantul răspunde că recursul său în fața Consiliului de Stat nu viza să sancționeze, ca atare, nerespectarea de către Grecia a obligațiilor comunitare, ci viza protecția directă a drepturilor sale civile, profesionale și patrimoniale. Dacă Consiliul de Stat ar fi judecat ilegal omisiunea Greciei de a adopta măsurile necesare pentru aplicarea directivei 89/48/CE, autoritățile competente ar fi fost obligate să se conformeze, ceea ce i-ar fi permis ulterior să obțină recunoașterea diplomelor sale universitare. Reclamantul adaugă că a precizat foarte clar în recursul său că are un diploma de inginer chimist, profesiune reglementată în Grecia.
Cu privire la fond, reclamantul consideră că drepturile sale garantate de art. 6 au fost încălcate în prezenta cauză.
Curtea reamintește că, conform jurisprudenței sale constante, termenii „contestații asupra (unor) drepturi și obligații de natură civilă" acoperă orice procedură al cărei rezultat este determinant pentru (asemenea) drepturi și obligații (a se vedea hotărârea Ringeisen c. Austria din 16 iulie 1971, seria A nr. 13, p. 39, § 94). Cu toate acestea, art. 6 § 1 nu se mulțumește cu o legătură ușoară sau cu repercusiuni îndepărtate: drepturile și obligațiile de natură civilă trebuie să constituie obiectul - sau unul dintre obiecte - contestației și rezultatul procedurii litigioase trebuie să fie direct determinant pentru un asemenea drept (a se vedea hotărârea Le Compte, Van Leuven și De Meyere c. Belgia din 23 iunie 1981, seria A nr. 43, p. 21, § 46); această dispoziție se aplică doar unei proceduri care are ca rezultat o decizie cu efecte directe, dar nu și consecințe indirecte sau întâmplătoare, asupra drepturilor și obligațiilor de natură civilă ale persoanei interesate (nr. 13601/88 și 13602/88, decizie 6.7.89, D.R. 62 p. 284). Cu alte cuvinte, aplicarea acestei dispoziții unei proceduri presupune că rezultatul acesteia să aibă „efectul direct de a crea, modifica sau anula drepturi sau obligații juridice de natură civilă" (nr. 11543/85, decizie 5.3.90, DR 65 p. 51).
În prezenta cauză, Curtea constată că procedura deschisă de reclamant nu viza obținerea anulării unei decizii administrative care îl privea pe acesta în mod individual, ci verificarea de către Consiliul de Stat dacă Grecia s-a conformat cu o directivă comunitară. Or, chiar și în cazul în care Consiliul de Stat ar fi constatat că Grecia a încălcat obligațiile comunitare, el nu ar fi hotărât asupra dreptului reclamantului de a obține recunoașterea diplomelor sale obținute în străinătate. Scenariul de acțiune invocat de reclamant - conform căruia o hotărâre a Consiliului de Stat sancționând Grecia ar fi obligat-o pe aceasta să se conformeze cu directiva comunitară și ar fi permis ulterior reclamantului să obțină recunoașterea diplomelor - pare destul de speculativ, cu atât mai mult cu cât directiva în cauză nu conferă persoanelor interesate dreptul automat de recunoaștere a diplomelor, ci condiționează aceasta de anumite condiții.
Prin urmare, trebuie constatat că procedura în cauză nu putea, nici prin natura ei, nici prin obiectul ei, să conducă Consiliul de Stat să decidă o contestație asupra drepturilor și obligațiilor civile ale reclamantului. Ar fi fost altfel dacă reclamantul ar fi completat recursul cu o cerere de anulare a refuzului administrației de a recunoaște diplomele sale universitare (a se vedea, a contrario, E.H. c. Grecia (decizie), nr. 42079/98, 12.10.2000).
Din aceasta rezultă că această susținere este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 § 3 și trebuie respinsă conform articolului 35 § 4.
2.Reclamantul se plânge în fine că nu dispune de un recurs administrativ sau judecătoresc care să-i permită să-și apere drepturile și să obțină o sentință asupra echivalenței și recunoașterii diplomelor sale universitare străine, în vertu directivei 89/48/CE. Subliniază că, în pofida adopției decretului prezidențial nr. 165/2000, justiciabilii nu dispun de niciun recurs pentru a contesta, în caz de dezacord, decizia organului administrativ creat prin decret pentru realizarea recunoașterii diplomelor universitare străine. Invocă art. 6 § 1 din Convenție, combinat cu art. 2 al Protocolului nr. 1 și art. 2 al Protocolului nr. 4.
art. 2 al Protocolului nr. 1 este formulate după cum urmează:
„Niciun om nu poate fi privat de dreptul la educație. Statul, în exercitarea funcțiilor pe care le asumă în domeniul educației și al învățământului, va respecta dreptul părinților de a asigura această educație și cet învățământ în conformitate cu convingerile lor religioase și filozofice."
art. 2 al Protocolului nr. 4 se citește după cum urmează:
„Orice persoană este liberă să-și părăsească orice țară, inclusiv a sa."
În conformitate cu art. 34 din Convenție, „Curtea poate fi sesizată de o cerere de orice persoană fizică (...) care se pretinde victimă a unei încălcări de una dintre Alți Părți contractante a drepturilor recunoscute în Convenție sau protocoalele acesteia (...)".
Curtea reamintește că un reclamant nu poate fi considerat „victimă", în sensul acestei dispoziții, decât dacă este sau a fost direct afectat de actul sau omisiunea litigioasă: trebuie să sufere sau să riște să sufere direct efectele acesteia (a se vedea, în special, hotărârile Norris c. Irlanda din 26 octombrie 1988, seria A nr. 142, pp. 15-16, §§ 30-31; Otto-Preminger-Institut c. Austria din 20 septembrie 1994, seria A nr. 295-A, p. 15, § 39).
În plus, aparține în primul rând autorităților naționale redresarea unei presupuse încălcări a Convenției. În acest sens, întrebarea privind posibilitatea ca un reclamant să se pretindă victimă a presupusei încălcări se pune în toate etapele procedurii privind Convenția (Vassilios și Panagiota Kolokitha c. Grecia (decizie), nr. 47020/99, 16.3.2000).
Cu privire la prezenta cauză, Curtea constată că, prin adoptarea decretului prezidențial nr. 165/2000, Grecia s-a conformat obligațiilor sale decurgând din directiva comunitară invocată de reclamant. Acesta dispune deci în prezent de posibilitatea de a se baza pe această directivă pentru a obține recunoașterea diplomelor sale universitare. În aceste condiții, reclamantul nu poate fi considerat victimă a unei încălcări a Convenției în sensul articolului 34. Ipoteza unei viitoare contestații a deciziei luate de organul responsabil de recunoașterea diplomelor sale nu poate nici ea conferi reclamantului în prezent statutul de „victimă" în sensul acestei dispoziții.
Din aceasta rezultă că această susținere trebuie respinsă ca fiind în mod evident neîntemeiată, prin aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
cererea inadmisibilă.
Erik Fribergh
Françoise Tulkens
Grефier
Președintă
de la requête n° 54444/00
présentée par Nikolaos MARTAKIS
contre la Grèce
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 14
mars 2002 en une chambre composée de
M
me
F.
Tulkens
,
présidente
,
MM.
C.L.
Rozakis
,
G.
Bonello
,
E.
Levits
,
M
me
S.
Botoucharova
,
M.
A.
Kovler
,
M
me
E.
Steiner
,
juges
,
et
de
Fribergh
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 16 décembre 1999,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Nikolaos Martakis, ressortissant grec né en 1957, est ingénieur chimiste et réside à Athènes. Il est représenté devant la Cour par M
e
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 25 septembre 1987, le requérant saisit le centre inter-universitaire de reconnaissance des titres d’études étrangers (Διαπανεπιστημιακό Κέντρο Αναγνωρίσεως Τίτλων Σπουδών της Αλλοδαπής - ci-après DIKATSA) d’une demande tendant à la reconnaissance de ses titres universitaires étrangers.
Par deux décisions en date des 24 avril 1988 et 6 avril 1989, DIKATSA rejeta sa demande. Le requérant saisit alors le Conseil d’Etat d’un recours en annulation des décisions susmentionnées, qui fut rejeté par arrêt n°
1167/1991.
Entre-temps, en janvier 1991, entra en vigueur la directive n° 89/48/CE du Conseil des Communautés Européennes, relative à un «
système général de reconnaissance des diplômes d’enseignement supérieur qui sanctionnent des formations professionnelles d’une durée minimale de trois ans
». Aux termes de l’article 12 de cette directive, les Etats membres sont tenus de prendre les dispositions législatives réglementaires et administratives nécessaires pour s’y conformer, dans un délai de deux ans à partir de sa notification. Le requérant affirme que ses diplômes entrent manifestement dans le champ d’application de cette directive.
Or, la Grèce n’a pas pris, dans les délais impartis par la directive, les mesures nécessaires pour s’y conformer.
Le 14 juin 1991, le requérant saisit le Conseil d’Etat d’un recours en annulation (αίτηση ακυρώσεως) contre l’omission des autorités grecques de se conformer à la directive communautaire. Il estimait que l’admission de son recours aurait forcé les autorités compétentes à se conformer aux obligations qui leur incombaient en vertu du Traité CEE. A titre préliminaire, le requérant invitait le Conseil d’Etat à surseoir à statuer sur le fond et de former un renvoi préjudiciel à la Cour de justice des Communautés Européennes
[1]
.
Le requérant avait assorti son recours d’une demande tendant à la fixation prioritaire de la date d’audience. L’audience, initialement fixée au 22
janvier 1992, fut par la suite reportée à plusieurs reprises, notamment suite à la saisine par la Commission européenne de la Cour de justice des communautés européennes d’une requête contre la Grèce pour son retard dans la mise en application de la directive.
Le 23 mars 1995, la Cour de justice des communautés européennes condamna la Grèce pour avoir tardé à prendre les mesures nécessaires pour se conformer à la directive 89/48/CE.
Le 17 novembre 1997, la sixième chambre du Conseil d’Etat renvoya l’affaire du requérant à la formation plénière (arrêt n° 4753/1997).
Le 1
er
décembre 1997, le requérant déposa une nouvelle demande tendant à la fixation prioritaire de la date d’audience. L’audience eut lieu le 11
novembre 1998.
Par arrêt n° 2070/1999 en date du 18 juin 1999, le Conseil d’Etat, sans se prononcer sur la demande de renvoi devant la Cour de justice, déclara le recours irrecevable, au motif que la mise en conformité par rapport à une directive communautaire «
ne peut pas être assurée au moyen d’un recours en annulation introduit par un individu devant le Conseil d’Etat (...), notamment parce que l’accomplissement des obligations communautaires incombe aux pouvoirs législatifs et exécutifs
».
Le 28 juin 2000, le décret présidentiel n°
165/2000 intégra la directive
89/48/CE dans l’ordre juridique grec. Les intéressés disposent donc désormais de la possibilité de se fonder sur cette directive pour faire reconnaître leurs titres universitaires étrangers.
1.Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de ce que sa cause n’a pas été entendue équitablement.
2.Invoquant la même disposition, le requérant se plaint aussi de la durée de la procédure.
3.Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, combiné avec les articles
2 du Protocole n°
4 et
2 du Protocole n° 1, le requérant se plaint enfin qu’il ne dispose pas d’un recours administratif ou judiciaire lui permettant de faire valoir ses droits et d’obtenir un jugement sur l’équivalence et la reconnaissance de ses diplômes universitaires étrangers, en vertu de la directive 89/48/CE.
1.
Le requérant se plaint de ce que sa cause n’a pas été entendue équitablement. En particulier, il se plaint que le Conseil d’Etat n’a pas soumis une question préjudicielle à la Cour de justice des Communautés Européennes. Il considère en outre que l’arrêt du Conseil d’Etat n’était pas suffisamment motivé. Le requérant se plaint en outre de la durée de la procédure. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, dont les parties pertinentes sont ainsi libellées
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera, (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, (...).
»
Le Gouvernement plaide à titre principal l’irrecevabilité de la requête pour incompatibilité
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention. En particulier, il soutient que la procédure administrative litigieuse ne portait pas sur des «
droits et obligations de caractère civil
» au sens de la Convention, car elle concernait exclusivement le manquement de la Grèce à ses obligations communautaires. Par ailleurs, le Gouvernement affirme que l’issue de la procédure n’était pas directement déterminante pour les droits civils du requérant, puisque celui-ci ne revendiquait pas le droit d’exercer en Grèce une profession réglementée par la loi, alors que la directive
89/48/CE s’applique uniquement aux professions réglementées. A cet égard, le Gouvernement souligne que le requérant a omis de préciser, tant devant les instances nationales que devant la Cour, quelle est la profession réglementée qu’il aurait pu exercer en Grèce. En tout état de cause, à supposer même qu’il s’agissait d’une profession réglementée, la directive en question n’accorde pas directement l’accès à l’exercice de cette profession, mais laisse aux Etats membres la faculté de déterminer les procédures et les organes chargés de contrôler les qualifications et les diplômes des intéressés.
A titre subsidiaire, le Gouvernement affirme que les griefs soulevés au titre de cette disposition sont dénués de fondement.
Le requérant répond que son recours devant le Conseil d’Etat ne visait pas à sanctionner, en tant que tel, le manquement de la Grèce à ses obligations communautaires, mais tendait à la protection directe de ses droits civils, professionnels et patrimoniaux. Si le Conseil d’Etat avait jugé illicite l’omission de la Grèce de prendre les mesures nécessaires pour l’application de la directive 89/48/CE, les autorités compétentes auraient été obligées de s’y conformer, ce qui lui aurait permis par la suite d’obtenir la reconnaissance de ses titres universitaires. Le requérant ajoute qu’il avait très clairement précisé dans son recours qu’il était sanctionné d’un diplôme d’ingénieur chimiste, profession réglementée en Grèce.
Quant au fond, le requérant estime que ses droits garantis par l’article
6 ont été méconnus en l’espèce.
La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante, les termes «
contestations sur (des) droits et obligations de caractère civil
» couvrent toute procédure dont l’issue est déterminante pour (de tels) droits et obligations
» (voir l’arrêt Ringeisen c.
Autriche du 16 juillet 1971, série
A n°
13, p.
39, §
94). L’article
6 §
1 ne se contente pourtant pas d’un lien ténu ni de répercussions lointaines
: des droits et obligations de caractère civil doivent constituer l’objet - ou l’un des objets - de la contestation et l’issue de la procédure litigieuse doit être directement déterminante pour un tel droit (voir l’arrêt Le Compte, Van Leuven et De Meyere c.
Belgique du 23
juin 1981, série
A n°
43, p.
21, §
46)
; cette disposition ne s’applique qu’à une procédure aboutissant à une décision ayant des effets directs, mais non des conséquences indirectes ou fortuites, sur les droits et obligations de caractère civil de l’intéressé (n
os
13601/88 et 13602/88, déc. 6.7.89, D.R.
62 p.
284). Autrement dit, l’application de cette disposition à une procédure présuppose que l’issue de celle-ci ait «
l’effet direct de créer, de modifier ou d’annuler des droits ou obligations juridiques de civil
» (n° 11543/85, déc.
65 p.
51).
Dans le cas d’espèce, la Cour note que la procédure diligentée par le requérant ne visait pas à obtenir l’annulation d’une décision administrative le concernant individuellement, mais à faire contrôler par le Conseil d’Etat si la Grèce s’était conformée à une directive communautaire. Or, même dans l’hypothèse où le Conseil d’Etat avait constaté que la Grèce avait violé ses obligations communautaires, il n’aurait pas pour autant décidé sur le droit du requérant à faire reconnaître ses diplômes obtenus à l’étranger. Le schéma d’action invoqué par le requérant – selon lequel un arrêt du Conseil d’Etat sanctionnant la Grèce aurait obligé celle-ci à se conformer à la directive communautaire et aurait permis par la suite au requérant d’obtenir la reconnaissance de ses diplômes – paraît assez spéculatif, d’autant plus que la directive en question ne confère pas aux intéressés un droit automatique de reconnaissance de leurs diplômes, mais soumet celle-ci à un certain nombre de conditions.
Il convient donc de constater que la procédure en question ne pouvait ni par sa nature ni par son objet conduire le Conseil d’Etat à décider d’une contestation sur les droits et obligations civils du requérant. Il en serait sans doute autrement si le requérant avait assorti son recours d’une demande en annulation du refus de l’administration de reconnaître ses titres universitaires (voir,
a contrario
,
E.H. c. Grèce
(déc.), n°
42079/98, 12.10.2000).
Il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article
35 §
3 et doit être rejeté en application de l’article
35 §
4.
2.
Le requérant se plaint enfin qu’il ne dispose pas d’un recours administratif ou judiciaire lui permettant de faire valoir ses droits et d’obtenir un jugement sur l’équivalence et la reconnaissance de ses diplômes universitaires étrangers, en vertu de la directive 89/48/CE. Il souligne que, nonobstant l’adoption du décret présidentiel n°
165/2000, les justiciables ne disposent d’aucun recours pour contester, en cas de désaccord, la décision de l’organe administratif créé par le décret pour procéder à la reconnaissance des titres universitaires étrangers. Il invoque l’article
6 §
1 de la Convention, combiné avec les articles
2 du Protocole n°
1 et
2 du Protocole n° 4.
L’article 2 du Protocole n° 1 est ainsi libellé
:
«
Nul ne peut se voir refuser le droit à l’instruction. L’Etat, dans l’exercice des fonctions qu’il assumera dans le domaine de l’éducation et de l’enseignement, respectera le droit des parents d’assurer cette éducation et cet enseignement conformément à leurs convictions religieuses et philosophiques.
»
L’article 2 du Protocole n° 4 se lit comme suit
:
«
Toute personne est libre de quitter n’importe quel pays, y compris le sien.
»
Aux termes de l’article 34 de la Convention, «
la Cour peut être saisie d’une requête par toute personne physique (...) qui se prétend victime d’une violation par l’une des Hautes Parties contractantes des droits reconnus dans la Convention ou ses Protocoles (...)
».
La Cour rappelle qu’un requérant ne peut se prétendre «
victime
», au sens de cette disposition que s’il est ou a été directement touché par l’acte ou omission litigieux : il faut qu’il en subisse ou risque d’en subir directement les effets (voir, notamment, les arrêts Norris c.
Irlande du 26
octobre 1988, série
A n°
142, pp.
15–16, §§
30–31
; Otto-Preminger-Institut c.
Autriche du 20 septembre 1994, série
A n°
295
‑
A, p.
15, §
39).
Par ailleurs, il appartient en premier lieu aux autorités nationales de redresser une violation alléguée de la Convention. A cet égard, la question de savoir si un requérant peut se prétendre victime de la violation alléguée, se pose à tous les stades de la procédure au regard de la Convention (
Vassilios et Panagiota Kolokitha c.
Grèce
(déc.), n°
47020/99, 16.3.2000).
Pour ce qui est de la présente affaire, la Cour note que, par l’adoption du décret présidentiel n°
165/2000, la Grèce se conforma à ses obligations découlant de la directive communautaire invoquée par le requérant. Ce dernier dispose donc désormais de la possibilité de se fonder sur cette directive pour faire reconnaître ses titres universitaires. Dans ces conditions, le requérant ne peut pas se prétendre victime d’une violation de la Convention au sens de son article 34. L’hypothèse d’une contestation future de la décision prise par l’organe chargé de la reconnaissance de ses diplômes ne saurait elle non plus conférer à ce stade au requérant le statut de «
victime
» au sens de cette disposition.
Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Erik
Fribergh
Françoise
Tulkens
Greffier
Présidente
[1]
Aux termes de l’article 177
in fine
du Traité C.E.E., lorsqu’une question préjudicielle est soulevée dans le cadre d’une affaire pendante devant une juridiction nationale statuant en dernier ressort, celle-ci est tenue de saisir la Cour de justice des Communautés Européennes.