SICURANZA contre l'ITALIE

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 5222/99 prezentate de Felice SICURANZA împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se află la 14 martie 2002 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele Tulkens Lorenzen Vajić dnii Levits Kovler Zagrebelsky, judecători E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus depusă la 22 aprilie 1999 și înregistrată la 26 octombrie 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât, după ce a intenționat, pronunță următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, dl Felice Sicuranza, este cetățean italian, născut în 1934 și rezident la Bologna. Guvernul pârât a fost reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Z. au depus o plângere împotriva reclamantului, angajat al Cadastrului, pentru abuz de funcții publice, susținând, printre altele, că reclamantul solicitase plata a 10 000 000 de lire italiene (aproximativ 5 160 de euro) pentru a da curs unei cereri de plată pe care o prezentaseră la biroul său. Potrivit informațiilor furnizate de poliție, la 27 noiembrie 1992, domnul B. l-a întâlnit pe reclamant și i-a semnat suma în cauză. Poliția, care era prezentă pe loc, l-a arestat pe solicitant. printr-o ordonanță din 30 noiembrie 1992, judecătorul de anchetă preliminară de la Bologna valida l-a arestat pe reclamant și l-a pus în custodie provizorie. Reclamantul a atacat această decizie în fața Camerei Tribunalului de la Bologna, însărcinată cu revizuirea măsurilor de precauție (judecată del riesame). Prin ordonanța din 18 decembrie 1992, aceasta din urmă a ordonat eliberarea imediată a reclamantului. Printr-o ordonanță din 3 martie 1993, judecătorul investigațiilor preliminare de la Bologna, în urma procedurii de urgență (gudizio immediato) l-a trimis pe reclamant în judecată la tribunalul din același oraș și a stabilit data la care a fost ținută reședința la 10 noiembrie 1993. Totuși, aceasta a fost amânată și nu a avut loc decât la 18 ianuarie 1994. La 18 octombrie 1993, reclamantul a adresat o scrisoare recomandată președintelui Tribunalului din Bologna, în care a revocat mandatul pe care l-a acordat consiliului său, M. D., și care solicită numirea unui avocat din oficiu. Din cauza unei confirmări de primire prezentate de solicitant, această scrisoare a ajuns la președintele Tribunalului la 20 octombrie 1993. Cu toate acestea, acesta din urmă nu a dat curs cererii reclamantului înainte de ședința din 18 ianuarie 1994. În ziua următoare, procesul reclamantului a început la ora 9:50. Având în vedere absența lui M. D., Președintele Tribunalului a numit un avocat din oficiu pe reclamant. Acesta din urmă a solicitat o retrimitere de la data la inaugurării pentru a lua cunoștință de dosar. Această cerere a fost respinsă de președintele Tribunalului, care a decis totuși să suspende dezbaterile până la ora 13.00. După suspendare, dl B., dl Z. și un alt martor au fost examinați. Procedura a fost amânată la 18 mai 1994. Mai târziu, reclamantul a numit doi avocați la alegerea sa. Lua unul dintre acești avocați a fost prezent în instanță din 18 mai 1994. Cu această ocazie, reclamantul a cerut să facă declarații spontane; Președintele tribunalului i-a dat cuvântul de două ori, dar a precizat că orice declarație nu ar fi trebuit să depășească o durată de zece minute, respectiv cinci minute. O cerere a reclamantului de a obține o confruntare publică cu domnul a fost respinsă. Părțile și-au prezentat apoi pledoaria. La Prin hotărârea din 18 mai 1994, Tribunalul de la Bologna l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de trei ani de închisoare pentru tentativa de concusiune și la pedeapsa auxiliară a interzicerii exercitării funcțiilor publice pe o perioadă de cinci ani. Ulterior, cei doi avocați ai reclamantului au renunțat la mandatul lor, în special din cauza divergențelor cu clientul lor în ceea ce privește linia de apărare care trebuie adoptată. La 14 septembrie 1994, reclamantul a solicitat personal recurs la Tribunalul de la Bologna, în special prin respingerea cererii de amânare prezentate de avocatul său din oficiu la ședința din 18 ianuarie 1994, președintele Tribunalului de la Bologna nu și-a respectat dreptul la apărare. Reclamantul a prezentat apoi numeroase memorii, pe care le scrisese personal. La 13 martie 1995, reclamantul a solicitat transferul (rimesiune) În urma numeroaselor persecuții, el a fost obligat să depună plângere împotriva anumitor magistrați din Bologna și Florența, ceea ce ar fi putut pune la îndoială imparțialitatea judecătorilor de apel, printr-o hotărâre din 9 octombrie 1995, al cărei text a fost depus la grefa din 29 octombrie 1995. În ianuarie 1996, Curtea de Casație a respins cererea reclamantului și a observat că transferul procesului trebuie justificat prin circumstanțe obiective și precise, neputând să se bazeze pe temeri generice sau pe simple suspiciuni. În plus, reclamantul nu a depus plângere împotriva niciunuia dintre judecătorii care făceau parte din instanța de judecată de la Bologna. Pe de altă parte, reclamantul ar fi putut introduce o acțiune de recuzare împotriva magistraților însărcinați cu cazul său, ceea ce nu făcuse niciodată. Prin Hotărârea din 13 noiembrie 1997, al cărei text a fost depus la gref la 5 ianuarie 1998, instanța de apel a Tribunalului de la Bologna a pronunțat declarația pârâtului de concusiune și i-a imputat pârâtului cu privire la circumstanțele atenuante. Prin urmare, aceasta a redus pedeapsa principală aplicată reclamantului la doi ani și opt luni de închisoare și pedeapsa secundară pentru interzicerea exercitării funcțiilor publice la o perioadă de trei ani. În special, Comisia a constatat că încuviințarea din 18 ianuarie 1994 fusese suspendată până la ora 13.00 pentru a permite consiliului reclamantului să ia cunoștință de dosar și că, având în vedere circumstanțele speciale ale cauzei, acest termen părea rezonabil. Recurentul s-a ocupat de casare, în special că Tribunalul din Bologna ar fi trebuit să numească un avocat din oficiu cu mult înainte de data de 18 ianuarie 1994, dat fiind că, începând cu 20 octombrie 1993, președintele Tribunalului a fost informat că pârâtul dorește să revoce mandatul acordat reprezentantului său. printr-o hotărâre din 19 octombrie 1998, al cărei text a fost depus la grefa din 18 octombrie 1998 În decembrie 1998, Curtea de Casație a redus durata pedepsei auxiliare la doi ani și opt luni și a respins recursul reclamantului pentru surplus. În special, Curtea de Casație nu a revăzut din dosarul pe care reclamantul și-a comunicat intenția de a-și revoca consiliul înainte de data la care a luat decizia. Prin urmare, Tribunalul a putut numi un avocat din oficiu numai după deschiderea dezbaterilor. GRIEFS Invocând art. 6 alineatul (1) și art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge, sub diferite aspecte, de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În opinia reclamantului, procedura penală împotriva sa nu a fost echitabilă, iar judecătorii însărcinați cu dosarul său nu au fost obiectivi. Reclamantul: art. 6 alineatul (1) și art. 3 din convenție, care, în părțile sale relevante, se citește după cum urmează: Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei are dreptul, printre altele, la: (...) de a dispune de timpul și facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale. (...) să se apere pe sine sau să aibă dreptul de a-și adresa un susținător ales de el și, în cazul în care nu are mijloacele de a plăti un pledant, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției sunt interogat sau interogat martorii în cauză și să obțină convocarea și interogarea martorilor cu descărcare de gestiune în aceleași condiții ca și martorii în cauză. În opinia reclamantului, magistrații însărcinați cu cazul său nu erau legați de lege. Reclamantul subliniază că a depus o plângere împotriva mai multor judecători din Bologna și Florența și susține că această circumstanță a condiționat deciziile emise împotriva sa. Curtea nu este chemată să se pronunțe cu privire la dacă faptele invocate de reclamant reies din aspectul unei încălcări a convenției. Întradevăr, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne, așa cum este înțeles în conformitate cu principiile dreptului internațional general recunoscute. Această regulă impune ridicarea în fața organului intern adecvat, cel puțin în esență și în formele și termenele prevăzute de dreptul intern, a obiecțiunilor pe care le propunem ulterior în fața Curții În plus, aceasta comandă utilizarea mijloacelor de procedură pentru a preveni o încălcare a Convenției (hotărârile Cardot c. Franța din 19 martie 1991, seria A nr. 200, p. 18, § 34, și Akdivar și altele c. Turcia din 16 septembrie 1996, Rec., 1996-IV, p. 1210, § 66). Or, Curtea arată că, așa cum Curtea de Casație lal a subliniat în hotărârea sa din 9 octombrie 1995, reclamantul nu a introdus o acțiune în recuzare împotriva judecătorilor însărcinați cu cauza sa. O astfel de acțiune ar fi putut oferi pe tărâm posibilitatea de a preveni încălcările Convenției de care se plânge (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Barberà, Messegué și Jabardo c. Spania din 6 decembrie 1988, seria A nr. 146, pp. 28-29, § 59; a se vedea, de asemenea, . În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă pentru a nu epuiza căile de atac interne, în conformitate cu art. 35 1 și 4 din Convenție. Având în vedere că cerințele alineatului (3) reprezintă aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil garantat prin alineatul (1) al articolului 6, Curtea va examina diferitele doleanțe ale reclamantului din perspectiva celor două texte combinate (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Van Geysegehem c. Belgia [GC] , nr. 26105/95, CEDH 1999-I, § 27 Reclamantul se plânge că, în pofida cererii sale formulate în scrisoarea sa recomandată din 18 octombrie 1993, avocatul său din oficiu a fost numit numai în ședința din 18 ianuarie 1994. În plus, reclamantul contestă refuzul președintelui Tribunalului de a solicita amânarea cererii din 18 ianuarie 1994, ceea ce ar fi împiedicat pârâtul din oficiu să ia cunoștință în mod corespunzător de dosar, să adreseze martorilor întrebări relevante și să solicite în instanță martori cu descărcare de gestiune. Potrivit guvernului, reclamantul, care a fost judecat de trei instanțe formate din judecători diferiți, a putut dispune de timpul și de facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale. Guvernul observă, în special, că, în ședința din 18 ianuarie 1994, avocatul din oficiu al reclamantului a dispus de aproximativ trei ore pentru a studia dosarul și a discuta cazul cu clientul său, care cunoștea toate actele cauzei și putea indica elementele care ar putea fi utilizate pentru apărare. Această perioadă de trei ore ar fi fost suficientă, având în vedere, în special, faptul că cauza reclamantului nu prezenta nici o complexitate, acuzatul fiind arestat în flagrant delict. În plus, judecătorul investigațiilor preliminare a decis să urmeze procedura de urgență (gudizio immediato) În plus, suspendarea acordată la 18 ianuarie 1994 a obligat instanța să stabilească o nouă audiere pentru continuarea dezbaterilor. Guvernul subliniază, de asemenea, că: avocatul din oficiu al reclamantului a asigurat o apărare efectivă și că, în ședința din 18 mai 1994, avocatul ales de pârâtul acuzat este limitat la a solicita ca: culpa să fie calificată drept tentativă de concusiune, fără a pleda pentru o achitare pe fond. Curtea arată că, așa cum reiese din declarația de primire formulată de solicitant, la 20 octombrie 1993 președintele Tribunalului din Bologna a fost informat că reclamantul a revocat mandatul conferit domnului D. și dorește să fie reprezentat de un avocat care a fost numit. Cu toate acestea, acesta din urmă nu a fost numit decât în ședința din 18 În ianuarie 1994, a avut loc numai aproximativ trei ore pentru a lua cunoștință de dosar. Este adevărat că în acest termen ar putea părea o primă prea scurtă (a se vedea în special Hotărârea Tsallib c. Grecia din 9 iunie 1998, Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1998-IV, p. 1426, § 40. Cu toate acestea, Curtea amintește că problema dacă reclamantul a beneficiat de un proces echitabil, în special dacă a dispus de timp și de facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale, trebuie rezolvată pe baza unei evaluări a întregii proceduri în litigiu (hotărârea Miailhe c. Franța (nr. 2) din 26 septembrie 1996, Rec., 1996-IV, p. 1338, punctul 43). Or, Curtea arată că prezenta cauză nu prezenta nicio complexitate specială, întrucât reclamantul a fost arestat în flagrant delict și a fost judecat în conformitate cu procedura de urgență, un demers care poate fi adoptat în dreptul italian numai dacă dovada de lacăt pare evidentă. Or, la 18 În ianuarie 1994, reclamantul a avut posibilitatea de a prezenta un dosar relativ simplu, deși pe scurt, cazul său la adresa avocatului din oficiu, care a dispus de un anumit timp pentru a lua cunoștință de elementele unui dosar relativ simplu. Curtea constată, de asemenea, că cauza recurentului nu a fost pusă în mod deliberat în ședința din 18 ianuarie 1994, dar a fost retrimisă la 18 mai 1994. În intervalul dintre aceste două audieri, reclamantul a putut numi un consiliu legal la alegerea sa, care a avut timp să studieze toate elementele cauzei înainte de a-și prezenta pledoariile. Acestea au vizat aproape exclusiv calificarea juridică a dreptului de proprietate, un punct asupra căruia tribunalul de la Bologna a acceptat teza susținută de apărare. În cele din urmă, ar trebui remarcat faptul că reclamantul a putut interveni în apel și a putut fi acuzat împotriva condamnării pronunțate de Tribunalul de la Bologna. Chiar dacă, în cursul acestor două proceduri, nu a fost redeschisă, acestea au oferit totuși reclamantului posibilitatea de a prezenta argumente de fapt și de drept în favoarea sa și de a exclude din încălcarea dreptului la apărare. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că, în circumstanțele speciale ale cazului în speță, numirea tardivă a avocatului din oficiu și durata termenului acordat nu au încălcat dreptul la apărare într-un mod incompatibil cu art. 6 din convenție. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Reclamantul se plânge de respingerea cererii sale de a obține o confruntare publică cu dl B., precum și de limitările timpului impuse declarațiilor spontane făcute în reședința din 18 mai 1994. Curtea observă în primul rând că dl B. a fost examinat de către părți în cadrul ședinței publice din 18 ianuarie 1994. Cu această ocazie, recurentul a avut posibilitatea de a adresa acestui martor, prin intermediul Consiliului său, cererile pe care le consideră necesare pentru apărarea sa. În aceste împrejurări, Curtea consideră că reclamantul a putut exercita dreptul său A se vedea, de asemenea, hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauzele conexate C-182/03 și C-217/03, ECLI:EU:C:2006:291, punctul 66. În ceea ce privește limitările temporale impuse declarațiilor spontane ale reclamantului, Curtea constată că acesta din urmă a avut oportunitatea de a se exprima în persoană în fața Tribunalului de la Bologna de două ori, pentru perioade de zece și respectiv cinci minute. În plus, avocatul reclamantului a putut prezenta, în cursul pledoariilor care au urmat, argumentele pe care le consideră oportune pentru apărarea clientului său. În aceste circumstanțe, nu se poate concluziona că drepturile la apărare au fost restrânse într-un mod incompatibil cu art. 6 din convenție. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Reclamantul susține că condamnarea sa rezultă dintr-un complot Aceasta se bazează pe o denaturare a faptelor, precum și pe erori de drept, iar instanțele naționale nu au ținut seama în mod corespunzător de numeroasele elemente care îi erau favorabile. Curtea reamintește că nu are ca sarcină să se substituie instanțelor interne. C a fost în primul rând autorităților naționale, în special curților și instanțelor, că este de competența de a interpreta legislația internă și de a aprecia faptele (a se vedea, printre altele, Hotărârile Brualla Gómez de la Torrec. Spania din 19 decembrie 1997, Rec. 1997-VIII, p. 2995, punctul 31, și Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania din 19 februarie 1998, Rec., 1998, p. 290, punctul 33. Sarcina Curții constă în a verifica dacă procedura a avut un caracter echitabil (hotărârile Van Mechelen și alții c. Țările de Jos din 23 aprilie 1997, Rec., 1997-III, p. 711, § 50, și Asch c. Austria din aprilie 1991, seria A nr. 203, p. 10, § 26). În speță, Curtea arată că condamnarea reclamantului a avut loc în urma unei proceduri contradictorii și pe baza unor dovezi discutate în instanță, că instanțele interne au considerat suficiente pentru a-și stabili vinovația. În plus, în hotărârile judecătorești puse în discuție de reclamant au fost motivate pe deplin toate punctele controversate, ceea ce permite să se dea la o parte orice risc de arbitrare. În cele din urmă, teza reclamantului potrivit căreia condamnarea sa ar fi rezultatul unui Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind în mod vădit greșit întemeiată, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Erik Fribergh Christos Rozakis Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 52129/99

présentée par Felice SICURANZA

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le

14 mars 2002 en une chambre composée de

M.

C.L.

Rozakis

,

président

,

M

me

F.

Tulkens

,

M.

P.

Lorenzen

,

M

me

N.

Vajić

,

MM.

E.

Levits

,

A.

Kovler

,

V.

Zagrebelsky,

juges

,

et

de

M.

E. Fribergh

,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 22 avril 1999 et enregistrée le 26 octobre 1999,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Felice Sicuranza, est un ressortissant italien, né en 1934 et résidant à Bologne. Le gouvernement défendeur était représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son co-agent, M. V. Esposito.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

1.

L’arrestation du requérant

Le 9 novembre 1992, M. B. et M

me

Z. portèrent plainte contre le requérant, employé du cadastre, pour abus de fonctions publiques. Ils alléguaient notamment que le requérant avait sollicité le versement de 10

000

000 lires italiennes (environ 5

160 euros) pour donner suite à une demande en régularisation qu’ils avaient présentée auprès de son bureau.

Suivant les indications fournies par la police, le 27 novembre 1992 M. B. rencontra le requérant et lui consigna la somme en question. La police, qui était présente sur le champ, arrêta le requérant.

Par une ordonnance du 30 novembre 1992, le juge des investigations préliminaires de Bologne valida l’arrestation du requérant et le plaça en détention provisoire.

Le requérant attaqua cette décision devant la chambre du tribunal de Bologne chargée de réexaminer les mesures de précaution (

tribunale del riesame

). Par une ordonnance du 18 décembre 1992, cette dernière ordonna la libération immédiate du requérant.

2.

Le procès de première instance

Par une ordonnance du 3 mars 1993, le juge des investigations préliminaires de Bologne, suivant la procédure d’urgence (

giudizio immediato

) renvoya le requérant en jugement devant le tribunal de cette même ville et fixa la date de l’audience au 10

novembre 1993. Celle-ci fut cependant ajournée et ne se tint que le 18 janvier 1994.

Le 18 octobre 1993, le requérant adressa une lettre recommandée au Président du tribunal de Bologne, l’informant qu’il révoquait le mandat qu’il avait conféré à son conseil, M

e

D., et sollicitant la nomination d’un avocat d’office. Il ressort d’un accusé de réception produit par le requérant que cette lettre parvint au Président du tribunal le 20 octobre 1993. Ce dernier ne donna toutefois aucune suite à la demande du requérant avant l’audience du 18 janvier 1994.

Le jour venu, le procès du requérant commença à 9h50. Vu l’absence de M

e

D., le Président du tribunal nomma un avocat d’office au requérant. Ce dernier demanda un renvoi de la date de l’audience afin de prendre connaissance du dossier. Cette demande fut rejetée par le Président du tribunal, qui cependant décida de suspendre les débats jusqu’à 13 heures. L’avocat d’office du requérant eut la possibilité de discuter avec le requérant et de recevoir des indications de sa part. Après la suspension, M.

B., M

me

Z. et un autre témoin furent examinés. La procédure fut ajournée au 18 mai 1994.

Le requérant nomma par la suite deux avocats de son choix. L’un de ces avocats était présent à l’audience du 18 mai 1994. A cette occasion, le requérant demanda de faire des déclarations spontanées

; le Président du tribunal lui donna la parole à deux reprises, mais précisa que toute déclaration n’aurait pas dû dépasser une durée respectivement de dix et cinq minutes. Une demande du requérant visant à obtenir une confrontation publique avec M. B. fut rejetée. Les parties présentèrent ensuite leur plaidoiries. L’avocat du requérant demanda que l’infraction dont son client était accusé fût qualifiée de tentative de concussion et que des circonstances atténuantes lui fussent reconnues.

Par un jugement du 18 mai 1994, le tribunal de Bologne condamna le requérant à une peine de trois ans d’emprisonnement pour tentative de concussion et à la peine accessoire de l’interdiction d’exercer des fonctions publiques pour une durée de cinq ans.

3.

La procédure d’appel

Par la suite, les deux avocats du requérant renoncèrent à leur mandat, notamment à cause de divergences avec leur client quant à la ligne de défense à adopter.

Le 14 septembre 1994, le requérant interjeta personnellement appel devant la cour d’appel de Bologne. Il observa notamment qu’en rejetant la demande d’ajournement présentée par son avocat d’office à l’audience du 18 janvier 1994, le Président du tribunal de Bologne avait méconnu son droit à la défense.

Le requérant présenta ensuite de nombreux mémoires, qu’il avait personnellement rédigés.

Le parquet interjeta appel, demandant que l’infraction reprochée au requérant fût qualifiée de concussion, et non de tentative.

Le 13 mars 1995, le requérant demanda le transfert (

rimessione

) du procès à la cour d’appel d’une autre ville. Il allégua notamment que suite aux nombreuses persécutions subies, il avait été contraint de porter plainte à l’encontre de certains magistrats de Bologne et Florence, ce qui aurait pu mettre en doute l’impartialité des juges d’appel.

Par un arrêt du 9 octobre 1995, dont le texte fut déposé au greffe le 29

janvier 1996, la Cour de cassation rejeta la demande du requérant. Elle observa que le transfert du procès devait être justifié par des circonstances objectives et précises, ne pouvant être basé sur des craintes génériques ou des simples soupçons. De plus, le requérant n’avait porté plainte à l’encontre d’aucun des juges faisant partie de la cour d’appel de Bologne. Par ailleurs, le requérant aurait pu introduire un recours en récusation à l’encontre des magistrats chargés de son affaire, ce qu’il n’avait jamais fait.

Par un arrêt du 13 novembre 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 5

janvier 1998, la cour d’appel de Bologne qualifia l’infraction reprochée au requérant de concussion et octroya à l’accusé des circonstances atténuantes. De ce fait, elle réduisit la peine principale infligée au requérant à deux ans et huit mois d’emprisonnement et la peine accessoire de l’interdiction d’exercer des fonctions publiques à une durée de trois ans. Elle observa notamment que l’audience du 18 janvier 1994 avait été suspendue jusqu’à 13 heures pour permettre au conseil du requérant de prendre connaissance du dossier, et que, compte tenu des circonstances particulières de l’affaire, ce délai semblait raisonnable.

4.

La procédure en cassation

Le requérant se pourvut en cassation. Il excipa notamment que le tribunal de Bologne aurait dû nommer un avocat d’office bien avant l’audience du 18 janvier 1994, étant donné que depuis le 20 octobre 1993 le Président du tribunal avait été informé que l’accusé souhaitait révoquer le mandat conféré à son représentant.

Par un arrêt du 19 octobre 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 18

décembre 1998, la Cour de cassation réduisit la durée de la peine accessoire à deux ans et huit mois et rejeta le pourvoi du requérant pour le surplus. Elle observa en particulier qu’il ne ressortait pas du dossier que le requérant eût communiqué son intention de révoquer son conseil avant la date de l’audience. Par conséquent, le tribunal avait pu nommer un avocat d’office seulement après l’ouverture des débats.

GRIEFS

Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention, le requérant se plaint, sous différents aspects, de l’iniquité de la procédure pénale contre lui et d’un manque d’impartialité des juridictions nationales.

EN DROIT

Selon le requérant, la procédure pénale contre lui n’a pas été équitable et les juges chargés de son dossier n’ont pas été impartiaux. Le requérant invoque l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention, qui, en ses parties pertinentes, se lit comme suit

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...), par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)

3.

Tout accusé a droit notamment à

: (...)

b)

disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense

;

c)

se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix et, s’il n’a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent

;

d)

interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge

(...).

»

1.

Sur l’impartialité du tribunal

Selon le requérant, les magistrats chargés de son affaire n’étaient pas impartiaux. Le requérant souligne avoir porté plainte à l’encontre de plusieurs juges de Bologne et Florence et soutient que cette circonstance a conditionné les décisions émises à son encontre.

La Cour n’est pas appelée à se prononcer sur le point de savoir si les faits allégués par le requérant révèlent l’apparence d’une violation de la Convention. En effet, aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes, tel qu’il est entendu selon les principes de droit international généralement reconnus. Cette règle impose de soulever devant l’organe interne adéquat, au moins en substance et dans les formes et délais prescrits par le droit interne, les griefs que l’on entend formuler par la suite devant la Cour

; elle commande en outre l’emploi des moyens de procédure propres à empêcher une violation de la Convention (arrêts Cardot c. France du 19 mars 1991, série A n° 200, p. 18, § 34, et Akdivar et autres c. Turquie du 16 septembre 1996,

Recueil

1996-IV, p. 1210, § 66).

Or, la Cour relève que, comme la Cour de cassation l’a souligné dans son arrêt du 9 octobre 1995, le requérant n’a pas introduit un recours en récusation à l’encontre des juges chargés de son affaire. Un tel recours aurait pu offrir à l’Etat la possibilité de prévenir les violations de la Convention dont l’intéressé se plaint (voir,

mutatis mutandis

, l’arrêt Barberà, Messegué et Jabardo c.

Espagne du 6

décembre 1988, série

A n°

146, pp. 28-29, § 59

; voir également ).

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35

§§

1 et

4 de la Convention.

2.

Sur l’équité de la procédure

Etant donné que les exigences du paragraphe 3 représentent des aspects particuliers du droit à un procès équitable garanti par le paragraphe 1 de l’article 6, la Cour examinera les différentes doléances du requérant sous l’angle de ces deux textes combinés (voir, parmi beaucoup d’autres, l’

arrêt

Van Geyseghem c.

Belgique [GC]

, n°

26103/95, CEDH 1999-I, § 27

).

a)

Le requérant se plaint du fait que, malgré sa demande formulée dans son courrier recommandé du 18 octobre 1993, son avocat d’office a été nommé seulement lors de l’audience du 18 janvier 1994. Le requérant conteste en outre le refus du Président du tribunal de faire droit à la demande d’ajournement de l’audience du 18 janvier 1994, ce qui aurait empêché son défenseur d’office de prendre dûment connaissance du dossier, de poser aux témoins des questions pertinentes et d’appeler en justice des témoins à décharge.

Selon le Gouvernement, le requérant, qui a été jugé par trois juridictions composées par des magistrats différents, a pu disposer du temps et des facilités nécessaires pour la préparation de sa défense. Le Gouvernement observe notamment qu’à l’audience du 18 janvier 1994, l’avocat d’office du requérant a disposé d’environ trois heures pour étudier le dossier et discuter de l’affaire avec son client, qui connaissait tous les actes de la cause et pouvait indiquer les éléments susceptibles d’être utilisés pour la défense. Ce délai de trois heures aurait été suffisant, compte tenu notamment du fait que l’affaire du requérant ne présentait aucune complexité, l’accusé ayant été arrêté en flagrant délit. Par ailleurs, le juge des investigations préliminaires avait décidé de suivre la procédure d’urgence (

giudizio immediato

), qui, aux sens du code de procédure pénale, peut être adoptée seulement si la preuve de l’infraction paraît évidente (

quando la prova appare evidente

). De plus, la suspension octroyée le 18 janvier 1994 a obligé le tribunal à fixer une nouvelle audience pour la continuation des débats.

Le Gouvernement souligne également que l’avocat d’office du requérant a assuré une défense effective et qu’à l’audience du 18 mai 1994 l’avocat choisi par l’accusé s’est borné à demander que l’infraction fût qualifiée de tentative de concussion, sans plaider un acquittement sur le fond.

La Cour relève que, comme il ressort de l’accusé de réception produit par le requérant, le 20 octobre 1993 le Président du tribunal de Bologne a été informé que le requérant avait révoqué le mandat conféré à M

e

D. et souhaitait être représenté par un avocat commis d’office. Cependant, ce dernier ne fut nommé que lors de l’audience du 18

janvier 1994, et ne disposa que d’environ trois heures pour prendre connaissance du dossier.

Il est vrai qu’en tel délai pourrait de prime abord paraître trop court (voir, notamment, l’arrêt Twalib c. Grèce du 9 juin 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998-IV, p. 1426, §

40). Cependant, la Cour rappelle que la question de savoir si le requérant a bénéficié d’un procès équitable, et notamment s’il a disposé du temps et des facilités nécessaires pour préparer sa défense, doit être résolue sur la base d’une appréciation de l’ensemble de la procédure litigieuse (arrêt Miailhe c. France (n° 2) du 26

septembre 1996,

Recueil

1996-IV, p. 1338, §

43).

Or, la Cour relève que la présente affaire ne présentait aucune complexité particulière, le requérant ayant été arrêté en flagrant délit et ayant été jugé selon la procédure d’urgence, une démarche qui en droit italien peut être adoptée seulement si la preuve de l’infraction paraît évidente. Or, le 18

janvier 1994, le requérant a eu l’occasion d’exposer, quoique brièvement, son cas à l’avocat d’office, qui a disposé d’un certain temps pour prendre connaissance des éléments d’un dossier relativement simple.

La Cour observe en outre que l’affaire du requérant n’a pas été mise en délibéré à l’audience du 18 janvier 1994, mais a été renvoyée au 18

mai

Enfin, il convient de noter que le requérant a pu interjeter appel et se pourvoir en cassation contre la condamnation prononcée par le tribunal de Bologne. Même si au cours de ces deux procédures l’instruction de l’affaire n’a pas été rouverte, elles ont néanmoins offert au requérant la possibilité de présenter des arguments de fait et de droit en sa faveur et d’exciper de la violation des droits de la défense.

A la lumière de ce qui précède, la Cour estime que dans les circonstances particulières du cas d’espèce la nomination tardive de l’avocat d’office et la durée du délai qui lui a été accordé n’ont pas enfreint les droits de la défense d’une manière incompatible avec l’article 6 de la Convention.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

b)

Le requérant se plaint du rejet de sa demande visant à obtenir une confrontation publique avec M.

B., ainsi que des limitations temporelles imposées aux déclarations spontanées faites à l’audience du 18

mai 1994.

La Cour observe tout d’abord que M. B. a été examiné par les parties lors de l’audience publique du 18 janvier 1994. A cette occasion, le requérant a eu l’opportunité de poser à ce témoin, par les biais de son conseil, les demandes qu’il estimait nécessaires pour sa défense. Dans ces circonstances, la Cour estime que le requérant a pu exercer son droit «

d’interroger (...) les témoins à charge

», et qu’aucune apparence de violation du principe du procès équitable ne saurait être décelée du fait du refus d’octroyer à l’accusé, au cours d’une audience successive, une confrontation publique avec le témoin précédemment examiné.

Pour ce qui est des limitations temporelles imposées aux déclarations spontanées du requérant, la Cour observe que ce dernier a eu l’opportunité de s’exprimer en personne devant le tribunal de Bologne à deux reprises, pour des durées respectivement de dix et cinq minutes. En outre, l’avocat du requérant a pu présenter, aux cours des plaidoiries qui ont suivi, les arguments qu’il estimait opportuns pour la défense de son client. Dans ces circonstances, on ne saurait conclure que les droits de la défense ont été restreints d’une manière incompatible avec l’article 6 de la Convention.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

c)

Le requérant soutient que sa condamnation résulte d’un «

complot

» organisé contre lui, qu’elle se fonde sur une dénaturation des faits ainsi sur des erreurs de droit, et que les juridictions nationales n’ont pas dûment tenu compte de nombreux éléments qui lui étaient favorables.

La Cour rappelle qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. C’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne et d’apprécier les faits (voir, parmi beaucoup d’autres, les arrêts Brualla Gómez de la Torre c. Espagne du 19

décembre 1997,

Recueil

1997-VIII, p.

2955, § 31, et Edificaciones March Gallego S.A. c.

Espagne du 19

février 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998-I, p. 290, § 33).

La tâche de la Cour consiste à rechercher si la procédure a revêtu un caractère équitable (arrêts Van Mechelen et autres c.

Pays-Bas du 23 avril 1997,

Recueil

1997-III, p.

711, § 50, et Asch c.

Autriche du

26

avril

1991, série A n°

203, p. 10, §

26).

En l’espèce, la Cour relève que la condamnation du requérant est intervenue à la suite d’une procédure contradictoire et sur la base de preuves discutées à l’audience, que les tribunaux internes ont estimées suffisantes pour établir sa culpabilité. En outre, dans les décisions judiciaires mises en cause par le requérant tous les points controversés ont été amplement motivés, ce qui permet d’écarter tout risque d’arbitraire. Enfin, la thèse du requérant selon laquelle sa condamnation serait le résultat d’un «

complot

» organisé à son encontre ne se fonde sur aucun élément objectif et ne saurait être retenue par la Cour.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Greffier

Président