Doucede și Missonnier împotriva Franței

Prima procedură (n 93/767 și 94/766) La 19 aprilie 1993, prima recurentă sesizează Tribunalul Administrativ din Toulouse cu privire la o cerere de anulare a unui decret al primarului din Labarthe-Riviere din 30 decembrie 1991 sau 10 ianuarie 1992, care îi eliberează domnului V. un permis de construire a unei clădiri de uz casnic de patruzeci de juninci. La 13 decembrie 1996, prima recurentă a prezentat memorii, în special privind anularea unei decizii de respingere a cererilor sale de către ministrul mediului și deciziile conținute în scrisorile prefectului din 5 februarie 1996 și 28 septembrie 1994 La 20 aprilie 1998, prima recurentă a prezentat un nou memoriu, în special în ceea ce privește anularea permisului de construcție emis domnului V. la 15 aprilie 1975, 25 mai 1979 și 28 aprilie 1980. În plus, la 14 aprilie 1994, prima reclamantă a sesizat aceeași instanță cu o cerere de anulare a unui decret din 10 decembrie 1993 de acordare a unui permis de construcție pentru extinderea și modificarea unei clădiri agricole de către domnul V. prin hotărârea din 19 februarie 1999, Tribunalul a anulat permisele de construcție din 30 decembrie 1991 sau 10 ianuarie 1992 și din 10 decembrie 1993 și a respins pretențiile primei reclamante pentru surplus. La o dată nedeterminată, prima reclamantă sesizează instanța administrativă d … La 20 aprilie 1998, prima recurentă sesizează Tribunalul Administrativ din Toulouse cu privire la o cerere care are ca obiect în principal anularea unei decizii a prefectului Înaltului Garonne prin care respinge implicit cererea sa de comunicare a dosarului complet al anchetelor efectuate asupra instalațiilor clasificate ale M. Printr-o hotărâre din 13 octombrie 1998, Tribunalul Administrativ a constatat că serviciile prefectale nu dispuneau de alte documente decât cele deja comunicate recurentei și a respins cererea sa.

A treia procedură (n 99/1210 și 1211) La 31 martie 1999, recurenta a depus la Tribunalul Administrativ din Toulouse o în aceeași zi, ea a pus în aplicare o hotărâre cu privire la celelalte motive ale actelor cu putere de lege referitoare la hotărârea din 19 februarie 1999. În ambele cazuri, aceasta a solicitat o întârziere de 10 000 de franci pentru eroare. Printr-o scrisoare din 9 aprilie 1999, președintele Tribunalului Administrativ din Toulouse i-a răspuns recurentei că observațiile pe care aceasta le formula în privința hotărârilor în litigiu nu erau reglementate de procedura de corecție de eroare materială a articolului R. 205 din Codul instanțelor administrative și al instanțelor administrative de apel, ci erau de competența instanței de apel. El a adăugat că a considerat cererile sale în despăgubire ca o acțiune în răspundere din cauza neglijenței sau omisiunilor în funcționarea instanței sale și, în consecință, le-a înregistrat ca o acțiune împotriva ministrului justiției și le-a transmis Consiliului în temeiul articolului R. 194 din Codul menționat anterior, pentru a desemna un alt tribunal administrativ pentru a se pronunța. El a precizat că, în conformitate cu art. R. 108 din Cod, o astfel de acțiune obligă ministerul de avocatură. Astfel, la 19 august 1999, președintele Tribunalului Administrativ din Toulouse a dispus transmiterea cererilor președintelui secțiunii de judecată a Consiliului de Stat. Printr-o ordonanță din 17 noiembrie 1999, prin care se precizează că cererile au tendința de a condamna lacul să plătească 10 000 de franci primei reclamante mai întâi în despăgubirea prejudiciilor suferite ca urmare a termenului acordat de instanța administrativă din Toulouse pentru a se pronunța asupra diverselor sale cereri În decembrie 1999, grefa Tribunalului Administrativ din Paris a declarat primirea primei reclamante a acestor hotărâri; aceasta a replicat la data de 23 decembrie 1999 pe care a avut-o în mod personal [audit] instanță La 11 ianuarie 2000, grefierul-șef al Tribunalului a solicitat primei reclamante să-i indice în termen de 15 zile dacă se desfacea în cele două instanțe înregistrate în fața acestei instanțe. ; la 15 februarie 2000, el a reamintit primei reclamante că aceste cereri trebuiau să fie prezentate și semnate de un avocat. Prima recurentă a răspuns la 24 februarie 2000 pe care a refuzat să le sesizeze [de la instanța menționată] de către și prin decizia eronată a Consiliului din statul membru Printr-o ordonanță din 2 mai 2000, președinta unei secțiuni a Tribunalului Administrativ din Paris a dat un act de retragere a primei reclamante. La 29 mai 2000, prima reclamantă a solicitat Tribunalului Administrativ din Paris să anuleze această ordonanță. Printr-o ordonanță din 28 iunie 2000, președintele instanței menționate a trimis în consecință dosarul președintelui secțiunii de judecată a Consiliului de Stat, care, printr-o ordonanță din 6 septembrie 2000, a atribuit dosarul instanței administrative de apel de la Paris.

A patra procedură (n 99/3955 și 99/3956 și nr. 00/1507) Potrivit primei recurente, sesizată de aceasta, tribunalul administrativ din Toulouse, prin hotărârea din 20 aprilie 2000 (neproductivă) și, printr-o hotărâre din 11 iulie 2000 (nr. 1507 ; neproductiv), Tribunalul Administrativ din Toulouse redeschis în instanță. La 15 septembrie 2000, prima reclamantă sesizează instanța administrativă a lui Bordeaux în apelul acestei hotărâri.

Alte fapte relevante Prima recurentă a adresat numeroase scrisori Tribunalului Administrativ care pune sub semnul întrebării independența și imparțialitatea acestei instanțe. La 4 iulie 2000, președintele acestei instanțe i-a adresat următoarea scrisoare: (...) criticile pe care le adresați acestei instanțe cu privire la procesul de trimitere a dosarelor cu privire la dvs., recent judecate sau pendinte până în prezent, par să depășească simpla cerere de recuzare (...) și să constituie într-adevăr cereri de trimitere din motive de suspiciune legitimă (...). Natura conjugată a diverselor dvs. scrisori mă conduce astfel la transmiterea către Consiliu a unei misiuni către curtea din Bordeaux a tuturor cererilor dvs. în suspiciune legitimă în cauzele neelucidate până în prezent, și anume numerele 98/2913, 00/1185, 00/1507, 00/1585, 00/2161 și 00/2162. (...) Cu toate acestea, cererea de trimitere pentru cauză de suspiciune legitimă nu împiedică instanța sesizată pe fond să se pronunțe, consecința fiind că instanța superioară sesizată cu cererea de trimitere este susceptibilă de a pronunța un refuz de judecată. 00/1185 și 00/1585) care prezintă unele și altele un caracter de urgență din cauza obiectului lor (reformarea hotărârilor 00/1104, 99/3955 și 99/3956, a treia opoziție la n 99/3955 și 99/3956) care sunt în stare de a fi judecate, sunt menținute în rolul lor. În organismele n 98/2913, 00/2161 și 00/2162, lacul este continuat cu redeschidere în primul dosar land nr. 00/2162, cu privire la suspendarea executării permisului de modificare obținut de M. [V.], va fi în mod normal înscrisă la cel mai apropiat rol al reînceperii judiciare în septembrie și, dacă este cazul, va fi luat în considerare deciziile pe care instanța administrativă de recurs ar fi putut să le fi pronunțat asupra cererii dvs. ca suspect legitim. (...) La 6 iulie 2000, președintele Tribunalului Administrativ din Toulouse a transmis cererea de trimitere din motive de suspiciune legitimă președintelui secțiunii de judecată a Consiliului da . GrieFS

Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, recurentele se plâng de durata procedurilor.

Recurentele denunță în mod confuz alte încălcări ale art. 6 alin. Acestea contestă hotărârile pronunțate în cauzele lor de instanțele interne, criticând în special motivele reținute. Pe de altă parte, acestea susțin că, prin transmiterea cererii de trimitere din motive de suspiciune legitimă formulată de prima recurentă în cadrul Consiliului de la Õ … În plus, din același motiv ar fi ilegal din partea președintelui secțiunii Consiliului din 17 noiembrie 1999 și, în același motiv, au explicat că prima reclamantă își adresase cererile Consiliului de la Tribunalul de Primă Instanță și că au fost retransmise în mod ilegal secțiunii din jurisdicția superioară. Ele se plâng în același mod de ordonanța din 6 septembrie 2000. Ele denunță, de asemenea, faptul că Tribunalul Administrativ din Toulouse, o coluziune între domnul Toulouse, a făcut apel la ordonanțele din 19 august și 17 noiembrie 1999. V., primarul Labarthe-Riviere, Consiliul de Stat și serviciile prefectale, și, în general, la uiți de sistemul de justiție administrativă francez. De asemenea, ele denunță culmile opoziției terțe a domnului față de hotărârea din 20 aprilie 2000, precum și, în general, comportamentul acestuia față de acestea. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, recurentele denunță o încălcare a dreptului lor de proprietate și de proprietate liberă asupra bunurilor lor, indiferent de condițiile de existență, de sănătate, de sănătate și de siguranță publică Acestea se plâng și de o încălcare a art. 3, 13, 14 și 17 din Convenție, precum și a art. 2 din Protocolul nr. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea cauzei și comportamentul reclamantului (reclamanților) și al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979, § 43, CEDH 2000-VII). În speță, din dosar reiese în mod clar că prima recurentă a produs numeroase și voluminoase înscrisuri în fața instanțelor interne și, în cea mai mare confuzie, a ridicat nenumărate contestații care denotă o neînțelegere a principiilor care reglementează procedura în fața instanțelor administrative. Curtea deduce din aceasta că, în măsura în care este competentă să cunoască această parte a cererii a avut în vedere dispozițiile art. 35 alin. (1) din Convenție, durata procedurilor în litigiu este, fără îndoială, strâns legată de comportamentul primei reclamante. Prin urmare, această parte a cererii este în orice caz în mod vădit greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. B. Cu privire la alte obiecțiuni

Curtea amintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne (...) și în termen de șase ani luni de la data deciziei interne definitive mai sus. Întrucât aceste condiții nu sunt în mod clar îndeplinite în speță, în speță, în ceea ce privește obiecțiunile enumerate la alineatul (11) de mai sus, această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle Loucauges Premier Președinte

Les requérantes, Jeanne Doucede (« la première requérante ») et Marie-France Missonier (« la deuxième requérante ») sont des ressortissantes françaises, nées respectivement en 1915 et 1942 et résidant à Labarthe-Rivière. Les faits de la cause, tels qu’ils résultent des pièces produites par les requérantes, peuvent se résumer comme suit. Dans le cadre d’un litige l’opposant à un voisin exploitant agricole (M. V.) à propos de la construction de bâtiments agricoles à proximité du domicile des requérantes, la première requérante saisit les juridictions administratives de plusieurs recours, enregistrés notamment au greffe du tribunal administratif de Toulouse sous les numéros 94/808, 98/2913, 00/1185, 00/1585, 002161 et 22/2162 (outre les références ci-dessous indiquées). 1. Première procédure (n os 93/767 et 94/766)

Le 19 avril 1993, la première requérante saisit le tribunal administratif de Toulouse d’une demande tendant notamment à l’annulation d’un arrêté du maire de Labarthe-Rivière du 30 décembre 1991 ou 10 janvier 1992 délivrant à M. V. un permis de construire un bâtiment à usage d’élevage de quarante génisses. Le 13 décembre 1996, la première requérante produisit des mémoires tendant notamment à l’annulation d’une « décision de rejet de ses demandes par le ministre de l’environnement et les décision contenues dans [d]es lettres du préfet du 5 février 1996 et 28 septembre 1994 ». Le 20 avril 1998, la première requérante produisit un nouveau mémoire, tendant notamment à l’annulation de permis de construire délivrés à M. V. les 15 avril 1975, 25 mai 1979 et 28 avril 1980.

La première requérante avait en outre, le 14 avril 1994, saisi le même tribunal d’une demande tendant à l’annulation d’un arrêté du 10 décembre 1993 délivrant à M. V. un permis de construire en vue d’agrandir et modifier un bâtiment agricole.

Par un jugement du 19 février 1999, le tribunal annula les permis de construire des 30 décembre 1991 ou 10 janvier 1992, et du 10 décembre 1993. Il rejeta les prétentions de la première requérante pour le surplus. A une date non déterminée, la première requérante saisit la cour administrative d’appel de Bordeaux en appel de ce jugement. Il semble que la procédure est pendante devant cette juridiction. 2. Deuxième procédure (n° 98/1027)

Le 20 avril 1998, la première requérante saisit le tribunal administratif de Toulouse d’une demande tendant essentiellement à l’annulation d’une décision du préfet de la Haute-Garonne rejetant implicitement sa demande de communication de l’intégralité du dossier des enquêtes effectuées sur les installations classées de M. V. Par un jugement du 13 octobre 1998, le tribunal administratif constata que les services préfectoraux ne disposaient pas d’autres documents que ceux déjà communiqués à la requérante et rejeta sa demande. 3. Troisième procédure (n os 99/1210 et 1211)

Le 31 mars 1999, la requérante déposa devant le tribunal administratif de Toulouse une « requête en rectifications d’erreurs et d’omissions de statuer sur les autres motifs des requêtes » relatives au jugement du 19 février 1999. Le même jour, elle déposa une « requête en rectification d’erreurs incidentes sur la décision du 13 octobre 1998 ». Dans les deux cas, elle demandait une « indemnité de retard de 10 000 francs pour erreur ».

Par un courrier du 9 avril 1999, le président du tribunal administratif de Toulouse répondit à la requérante que les observations qu’elle formulait à l’encontre des jugements litigieux ne relevaient pas de la procédure de correction d’erreur matérielle de l’article R. 205 du code des tribunaux administratifs et des cours administratives d’appel, mais étaient du ressort de la juridiction d’appel. Il ajouta qu’il considérait ses demandes en indemnité comme une action en responsabilité du fait de négligences ou omissions dans le fonctionnement de son tribunal et, qu’en conséquence, il les enregistrait comme un recours contre le ministre de la justice et les transmettait au Conseil d’Etat en application de l’article R. 194 dudit code afin de désigner un autre tribunal administratif pour statuer. Il précisa qu’en vertu de l’article R. 108 du code, un tel recours oblige au ministère d’avocat. Ainsi, le 19 août 1999, le président du tribunal administratif de Toulouse ordonna la transmission des requêtes au président de la section du contentieux du Conseil d’Etat. Par une ordonnance du 17 novembre 1999, spécifiant que les requêtes tendaient à la condamnation de l’Etat à verser 10 000 francs à la première requérante « en réparation du préjudice qu’elle estimait avoir subi à la suite du délai pris par le tribunal administratif de Toulouse pour se prononcer sur ses diverses requêtes », le président de la section du contentieux du Conseil d’Etat attribua le dossier au tribunal administratif de Paris. En décembre 1999, le greffe du tribunal administratif de Paris accusa réception à la première requérante desdites requêtes ; elle répliqua le 23 décembre 1999 qu’elle n’avait « personnellement adressé aucune requête [audit] tribunal » et demanda que copies lui en fussent envoyées. Le greffier en chef du tribunal y procéda le 11 janvier 2000 et demanda à la première requérante de lui indiquer dans les quinze jours si elle se désistait dans les deux instances enregistrées devant ce tribunal ; le 15 février 2000, il rappela à la première requérante que lesdites requêtes devaient, à peine d’irrecevabilité, être présentées et signées par un avocat. La première requérante répliqua le 24 février 2000 qu’elle « refus[ait] la saisine [dudit tribunal] par et sur décision erronée du Conseil d’Etat ». Par une ordonnance du 2 mai 2000, la présidente d’une section du tribunal administratif de Paris donna acte du désistement de la première requérante. Le 29 mai 2000, la première requérante demanda au tribunal administratif de Paris d’annuler cette ordonnance. Par une ordonnance du 28 juin 2000, le président dudit tribunal renvoya en conséquence le dossier au président de la section du contentieux du Conseil d’Etat, lequel, par une ordonnance du 6 septembre 2000, attribua le dossier à la cour administrative d’appel de Paris. 4. Quatrième procédure (n os 99/3955 et 99/3956, et n° 00/1507)

Selon la première requérante, saisi par elle, le tribunal administratif de Toulouse, par un jugement du 20 avril 2000 (non produit) « demand[a à M. V.] d’arrêter [son] exploitation d’élevages (...) pendant trois mois », délai durant lequel il lui appartenait de « régulariser sa situation » au regard de la réglementation sur les installations classées. M. V. fit opposition à ce jugement et, par un jugement du 11 juillet 2000 (n° 1507 ; non produit), le tribunal administratif de Toulouse rouvrit l’instruction. Le 15 septembre 2000, la première requérante saisit la cour administrative d’appel de Bordeaux en appel de ce jugement. 5. Autres faits pertinents

La première requérante adressa de nombreux courriers au tribunal administratif mettant en cause l’indépendance et l’impartialité de cette juridiction. Le 4 juillet 2000, le président dudit tribunal lui adressa la lettre suivante : « (...) les critiques [que] vous adressez à ce tribunal au sujet de l’instruction des dossiers vous concernant, récemment jugés ou pendants à ce jour, me paraissent désormais excéder la simple demande de récusation (...) et constituer véritablement des demandes de renvoi pour cause de suspicion légitime (...). La nature conjuguée de vos divers courriers me conduit ainsi à transmettre au Conseil d’Etat pour affectation à la cour de Bordeaux toutes vos requêtes en suspicion légitime dans les affaires non jugées à ce jour, à savoir les numéros 98/2913, 00/1185, 00/1507, 00/1585, 00/2161 et 00/2162. (...) Cependant, la demande de renvoi pour cause de suspicion légitime n’empêche pas le juge saisi au fond de statuer, la conséquence en étant que la juridiction supérieure saisie de la demande de renvoi est susceptible de prononcer un non-lieu. Aussi bien, l’affaire inscrite à une audience de début juillet (n° 00/1507) et les deux autres à audiencer prochainement (n os 00/1185 et 00/1585) qui présentent les unes et les autres un caractère d’urgence en raison de leur objet (réformation des jugements 00/1104, 99/3955 et 99/3956, tierce opposition sous les n os 99/3955 et 99/3956) qui sont en état d’être jugées, sont maintenus au rôle. Dans les instances n os 98/2913, 00/2161 et 00/2162, l’instruction est poursuivie avec réouverture dans le premier dossier l’instance n° 00/2162, concernant un sursis à exécution du permis modificatif obtenu par M. [V.], sera normalement inscrite au plus prochain rôle de la rentrée judiciaire en septembre et il sera, le cas échéant bien entendu, tenu compte des décisions que la cour administrative d’appel pourrait avoir rendues sur votre demande en suspicion légitime. (...) » Le 6 juillet 2000, le président du tribunal administratif de Toulouse transmit ladite demande de renvoi pour cause de suspicion légitime au président de la section du contentieux du Conseil d’Etat. GRIEFS

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérantes se plaignent de la durée des procédures.

Les requérantes dénoncent confusément plusieurs autres violations de l’article 6 § 1. Elles contestent les décisions rendues en leurs causes par les juridictions internes, critiquant en particulier les motifs retenus. Elles soutiennent par ailleurs qu’en transmettant la demande de renvoi pour cause de suspicion légitime formulée par le première requérante au Conseil d’Etat et non à la cour administrative d’appel de Bordeaux, seule juridiction territorialement compétente selon elles, le président du tribunal administratif de Toulouse a commis une irrégularité. L’ordonnance du président de la section du contentieux du Conseil d’Etat du 17 novembre 1999 serait irrégulière pour la même raison. Elles exposent en outre que la première requérante avait adressé ses demandes au Conseil d’Etat « inspection » et qu’elles ont irrégulièrement été retransmises à la section du contentieux de la haute juridiction. Elles se plaignent de la même façon de l’ordonnance du 6 septembre 2000. Elles dénoncent en outre l’impossibilité d’interjeter appel des ordonnances des 19 août et 17 novembre 1999. Elles dénoncent par ailleurs un défaut d’impartialité du tribunal administratif de Toulouse, une collusion entre M. V., le maire de Labarthe-Rivière, le Conseil d’Etat et les services préfectoraux, et, en général, l’iniquité du système de justice administrative français. Elles dénoncent aussi l’irrégularité de la tierce opposition exercée par M. V. à l’encontre du jugement du 20 avril 2000 ainsi que, d’une manière général, le comportement de celui-ci à leur égard. Invoquant l’article 1 du Protocole n° 1, les requérantes dénoncent une atteinte à leur « droit à la jouissance et à la libre propriété » de leurs biens, sans considération des « conditions d’existence, [de] la santé, [de] la salubrité et [de] la sécurité publiques ». Elles se plaignent également d’une violation des articles 3, 13, 14 et 17 de la Convention ainsi que de l’article 2 du Protocole n° 4. EN DROIT A. Sur le grief tiré de l’article 6 § 1 et de la durée des procédures

Les requérantes se plaignent de la durée des procédures. Elles invoquent l’article 6 § 1 de la Convention, aux termes duquel : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire et le comportement du ou des requérants ainsi que celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n° 30979, § 43, CEDH 2000-VII). En l’espèce, il ressort clairement du dossier que la première requérante a produit d’abondantes et volumineuses écritures devant les juridictions internes et, dans la plus grande confusion, soulevé d’innombrables contestations dénotant une incompréhension des principes régissant la procédure devant les juridictions administratives. La Cour en déduit que, pour autant qu’elle soit compétente pour connaître de cette partie de la requête eut égard aux prescriptions de l’article 35 § 1 de la Convention, la durée des procédures litigieuses est sans aucun doute très essentiellement imputable au comportement de la première requérante. Il s’ensuit que cette partie de la requête est en tout état de cause manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. B. Sur les autres griefs

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle « ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes (...) et dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive ». Ces conditions n’étant manifestement pas remplies en l’espèce s’agissant des griefs énumérés au paragraphe 11 ci-dessus, cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. S. Dollé L. Loucaides Greffière Président