PASCOLINI contre la FRANCE

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 45119/98 prezentate de René PASCOLINI împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se află la 25 aprilie 2002 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele Tulkens domnii J.-P. Costa Lorenzen Levits Kovler Zagrebelsky, judecătorii domnului S. Nielsen grefier adjunct de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 14 octombrie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie: DE FAPT Circumstanțele din speță Reclamantul, dl René Pascolini, este un cetățean francez, născut în scris și rezident în Ausonne. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Recurentul a fost citat să se prezinte în fața tribunalului corecțional din Toulouse la 18 ianuarie 1993 pentru fapte de publicitate mincinoasă. În lacul său, consiliul reclamantului a ridicat o excepție de nulitate. Prin hotărârea din 27 ianuarie 1993, tribunalul corecțional a respins excepția și a retrimis cauza la 14 aprilie 1993. La acea dată, reclamantul a solicitat să i se dea copii ale dosarului, avocatul său refuzându-i la instrucțiuni din partea procuraturii publice. Tribunalul a respins această cerere și a retrimis cauza la 23 aprilie 1993. Reclamantul a solicitat decizia de respingere a cererii sale. Prin hotărârea din 9 februarie 1994, tribunalul corecțional din Toulouse l-a declarat vinovat pe reclamant pentru faptele reprobabile și l-a condamnat la două sute de zile-închidere cu o sumă de 200 de franci fiecare. Prin Hotărârea din 6 aprilie 1995, hotărând cu privire la apelurile formulate împotriva hotărârilor din 14 aprilie 1993 și 9 februarie 1994, tribunalul din Toulouse a respins excepția de nulitate care ținea de neeliberarea copiilor de înscrisuri, a confirmat hotărârea asupra vinovăției și, reformându-l asupra pedepsei, l-a condamnat pe reclamant la o lună de închisoare cu suspendare. Prin hotărârea din 12 iunie 1996, camera infracțională a Curții de Casație a pronunțat recursul în recurs în recurs în recurs. Prin hotărârea din 12 iunie 1996, camera criminală a Curții de Casație a pronunțat hotărârea Tribunalului pe baza articolului 6 alineatul (3) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a retrimis cauza în fața unei alte instanțe de apel. Prin hotărârea din 29 aprilie 1997, instanța de apel a lui Bordeaux a anulat sentințele atacate, l-a declarat pe reclamant vinovat de infracțiunea de publicitate mincinoasă și l-a condamnat la o pedeapsă de 10 000 de franci înjunghiați. Reclamantul a formulat un recurs în casație. El a fost reprezentat de un avocat la Curtea de Casație și la Consiliul de Instanță care a depus un memoriu amplificativ pentru susținerea recursului. La rândul său, reclamantul a depus și un memoriu personal. Prin Hotărârea din 6 mai 1998, camera criminală a Curții de Casație a respins recursul. Curtea de Casație, camera infracțională, Hotărârea din 18 decembrie 1996 Susținând că reclamantul în casare solicită, invocând dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, să i se dea cunoștință, înaintea luării în custodie, despre rechizițiile scrise ale procuraturii publice; Cui îi este adresată o astfel de cerere nu i se aplică și nici nu i se poate da curs; Într-adevăr, rechizițiile avocatului general, al cărui rol, în fața camerei infracționale, nu este acela de a susține acuzația, în sensul dispozițiilor convenționale invocate, ci de a veghea, în mod independent, la aplicarea în mod expres a legii penale, nu sunt, în conformitate cu art. 602 din Codul de procedură penală, prezentate numai pe cale amiabilă, după observațiile avocaților la Curtea de Casație care reprezintă părțile, atunci când au solicitat să fie ascultate; că aceștia sunt invitați ulterior de președinte, pentru a îndeplini cerințele dezbaterii contradictorii, să reia cuvântul după intervenția avocatului general (...) GRIEF Invocă art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge că nu a obținut comunicarea concluziilor avocatului general și a raportului consilierului raportor în fața Curții de Casație. Reclamantul se plânge că nu a primit comunicarea concluziilor avocatului general și a raportului consilierului raportor în fața Curții de Casație. (1) Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...) care va hotărî (...) dacă orice acuzație penală îndreptată împotriva ei (...). În ceea ce privește comunicarea concluziilor avocatului general, guvernul indică faptul că un mai târziu a fost deja examinat de Curte în cauza Reinhardt și Slimane-Kaid c. Franța (hotărârea din 31 martie 1998, Reinhardt și Slimane-Kaid c. France (hotărârea din 31 martie 1998, Rec., p. 1998-II. El reamintește observațiile sale cu privire la existența unei practici conform căreia avocații din Consiliu au posibilitatea de a răspunde concluziilor avocatului general, practică introdusă de camera infracțională a Curții de Casație încă de la sfârșitul anilor '80 și confirmată de o hotărâre din 18 decembrie 1996 care o consacră solemn. Guvernul, susținând că Curtea a considerat această practică în conformitate cu cerințele procesului echitabil, consideră în special că reclamantul a beneficiat de aceasta în speță și că avocatul său în cadrul Consiliilor era în măsură să cunoască concluziile avocatului general și să răspundă. Prin urmare, consideră că acest motiv este vădit nefondat. În ceea ce privește lipsa de comunicare a raportului consilierului raportor, guvernul arată că Curtea a considerat contrar cerințelor procesului echitabil faptul că reclamantul, spre deosebire de avocatul general, nu primește acest document. Cu toate acestea, el subliniază că sensul raportului face obiectul unei mențiuni cu privire la rolul pe care l-a avut în culpă, care a fost depus în fața consiliului cu zece zile înainte de audiere. Reclamantul susține că nu a fost în măsură să beneficieze de practica invocată de guvern, potrivit căreia avocatul său către Consilii dispunea de posibilitatea de a lua cunoștință de concluziile avocatului general și de a răspunde. În ceea ce privește lipsa de comunicare a raportului consilierului raportor, acesta arată în special că guvernul nu produce mențiunea referitoare la cauza sa și contestă realitatea. Curtea amintește că, în Hotărârea Reinhardt și Slimane Kaid (citată anterior), aceasta a concluzionat că a încălcat art. 6 alineatul (1) din prezenta decizie, pe următoarele motive 105. Nu se contestă faptul că, cu mult înainte de data la care avocatul general a primit comunicarea raportului consilierului raportor și a proiectului de pronunțare elaborat de acesta. : Primul conține o expunere a faptelor, a procedurii și a mijloacelor de casare, iar al doilea, o analiză juridică a cauzei și un aviz cu privire la meritul recursului. Aceste documente nu au fost transmise reclamanților sau consilierilor acestora. În prezent, o mențiune cu privire la rolul difuzat în ordinea avocaților către Consiliu cu o săptămână înainte de data la care a fost informat avocatul părților din sensul avizului menționat (exceptarea recursului, respingerea sau ruperea totală sau parțială ; punctul 73 de mai sus). Avocații dlui Reinhardt și ai dlui Slimane Kaid ar fi putut pleda în cazul în care și-ar fi exprimat voința; în mod deschis, ei ar fi avut cuvântul după consilierul raportor, ceea ce le-ar fi permis să audă prima parte a raportului în cauză și să-l comenteze. A doua parte a acestuia, precum și proiectul de hotărâre în mod legal acoperite de secretul deliberărilor În orice caz confidențial față de ei; în cel mai bun caz, ei nu au putut astfel să cunoască decât sensul avizului consilierului raportor cu câteva zile înainte de înștiințare. Pe de altă parte, acesta este complet al raportului menționat, precum și proiectul de hotărâre care a fost comunicat avocatului general. Însă acesta nu este membru al formării de judecată. El are misiunea de a se asigura că legea este corect aplicată atunci când este clară și corect interpretată atunci când este ambiguă. □ judecătorii în ceea ce privește soluția care urmează să fie adoptată în fiecare specie și, cu autoritatea pe care i-o conferă, pot influența decizia lor fie în mod favorabil, fie contrar tezei reclamanților (punctele 74 și 75 de mai sus). Având în vedere importanța raportului consilierului raportor, în special a celui de-al doilea aspect al acestuia, rolul avocatului general și consecințele procedurii pentru dl Reinhardt și dl Slimane Kaid, dezechilibrul creat astfel, în lipsa unei comunicări identice a raportului către consilierii reclamanților, nu este de acord cu cerințele procesului echitabil. 106. În cazul în care nu există nicio comunicare a concluziilor avocatului general către reclamant, aceaceasta este, de asemenea, supusă cauțiunii. Cu toate acestea, în prezent, avocatul general informează înainte de ziua landurilor consiliile părților care au înțeles propriile concluzii și, atunci când, la cererea consultanței menționate anterior, cauza este invocată, acestea din urmă au posibilitatea de a răspunde la concluziile în discuție verbală sau printr-o notă deliberată (punctul 79 de mai sus). Având în vedere faptul că numai chestiuni de drept pur sunt discutate în fața Curții de Casație și că părțile sunt reprezentate de avocați cu înaltă specializare, o astfel de practică este de natură să le ofere acestora posibilitatea de a lua cunoștință de concluziile în litigiu și de a le comenta în condiții satisfăcătoare. Cu toate acestea, nu s-a dovedit că ea există la momentul respectiv a faptelor cauzei. În ceea ce privește lipsa de comunicare a concluziilor avocatului general, Curtea ridicase așadar existența unei practici conforme cu cerințele prevăzute la art. 6 alineatul (1) din convenție.Sil nu a fost dovedit că o astfel de practică exista la momentul respectiv în cauza Reinhardt și Slimane-Kaid, rămâne altceva decât expresia "în zilele noastre" Pe de altă parte, Curtea arată că existența unei practici preocupate de respectarea contradictoriei este confirmată într-o hotărâre a camerei infracționale a Curții de Casație din 18 decembrie 1996. În speță, recursul reclamantului fiind respins prin Hotărârea din 6 mai 1998, Curtea constată că avocatul din Consiliul reclamantului a putut beneficia de practica care îi oferă posibilitatea de a lua cunoștință de concluziile avocatului general și de a le comenta în condiții satisfăcătoare. În consecință, acest aspect trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în conformitate cu art. 3 și 4 din Convenție. În ceea ce privește lipsa de comunicare a raportului consilierului raportor, Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că acest aspect ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ;în consecință, nu se poate declara în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate, fâșia reclamantului trasă din lipsa de comunicare a raportului consilierului raportor Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Søren Nielsen Christos Rozakis Grefier Adjunct Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 45019/98

présentée par René PASCOLINI

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 25 avril 2002 en une chambre composée de

M.

C.L.

Rozakis

,

président

,

M

me

F.

Tulkens

,

MM.

J.-P.

Costa

P.

Lorenzen

,

E.

Levits

,

A.

Kovler

,

V.

Zagrebelsky,

juges

,

et

de

M. S.

Nielsen

,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 14 octobre 1998,

Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

A.

Les circonstances de l’espèce

Le requérant, M. René Pascolini, est un ressortissant français, né en 1948 et résidant à Aussonne.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant fut cité à comparaître devant le tribunal correctionnel de Toulouse le 18 janvier 1993 pour des faits de publicité mensongère. A l’audience, le conseil du requérant souleva une exception de nullité.

Par jugement du 27 janvier 1993, le tribunal correctionnel rejeta l’exception et renvoya l’affaire au 14 avril 1993. A cette date, le requérant sollicita que lui soient remises des photocopies du dossier, son avocat lui ayant refusé sur instruction du ministère public. Le tribunal rejeta cette demande et renvoya l’affaire au 23 avril 1993. Le requérant interjeta appel de la décision de rejet de sa demande.

Par jugement du 9 février 1994, le tribunal correctionnel de Toulouse déclara le requérant coupable des faits reprochés et le condamna à une peine de deux cents jours-amende d’un montant de 200 francs chacun. Le requérant et le ministère public interjetèrent appel.

Par arrêt du 6 avril 1995, statuant sur les appels formés contre les jugements des 14 avril 1993 et 9 février 1994, la cour d’appel de Toulouse rejeta l’exception de nullité tenant au défaut de délivrance des copies de pièces, confirma le jugement sur la culpabilité et, le réformant sur la peine, condamna le requérant à un mois d’emprisonnement avec sursis. Le requérant forma un pourvoi en cassation.

Par arrêt du 12 juin 1996, la chambre criminelle de la Cour de cassation cassa l’arrêt de la cour d’appel sur le fondement de l’article 6 § 3 de la Convention européenne des Droits de l’Homme et renvoya l’affaire devant une autre cour d’appel.

Par arrêt du 29 avril 1997, la cour d’appel de Bordeaux annula les jugements attaqués, déclara le requérant coupable du délit de publicité mensongère et le condamna à une peine de 10 000 francs d’amende.

Le requérant forma un pourvoi en cassation. Il fut représenté par un avocat à la Cour de cassation et au Conseil d’Etat qui déposa un mémoire ampliatif au soutien du pourvoi. De son côté, le requérant déposa également un mémoire personnel.

Par arrêt du 6 mai 1998, la chambre criminelle de la Cour de cassation rejeta le pourvoi.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

Cour de cassation, chambre criminelle, arrêt du 18 décembre 1996

:

«

Attendu que le demandeur en cassation sollicite, en invoquant les dispositions de l’article 6, paragraphe 1, de la Convention européenne de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales, qu’il lui soit donné connaissance, avant l’audience, des réquisitions écrites du ministère public ;

Qu’une telle requête est sans objet et qu’il ne saurait y être donné suite ;

Qu’en effet, les réquisitions de l’avocat général, dont le rôle, devant la chambre criminelle, n’est pas de soutenir l’accusation, au sens des dispositions conventionnelles invoquées, mais de veiller, en toute indépendance, à l’exacte application de la loi pénale, ne sont, selon l’article 602 du Code de procédure pénale, présentées qu’oralement à l’audience, après les observations des avocats à la Cour de cassation représentant les parties, lorsqu’ils ont demandé à être entendus ; que ceux-ci sont ensuite invités par le président, pour satisfaire aux exigences du débat contradictoire, à reprendre la parole après l’intervention de l’avocat général (...)

»

GRIEF

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de ne pas avoir obtenu communication des conclusions de l’avocat général et du rapport du conseiller rapporteur devant la Cour de cassation.

EN DROIT

Le requérant se plaint de ne pas avoir obtenu communication des conclusions de l’avocat général et du rapport du conseiller rapporteur devant la Cour de cassation. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit

:

«

»

Le Gouvernement indique, s’agissant du grief relatif à la communication des conclusions de l’avocat général, qu’un grief similaire a déjà été examiné par la Cour dans l’affaire Reinhardt et Slimane-Kaïd c. France (arrêt du 31

mars

1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998-II). Il rappelle ses observations sur l’existence d’une pratique selon laquelle les avocats aux Conseils disposent de la possibilité de répliquer aux conclusions de l’avocat général, pratique instaurée par la chambre criminelle de la Cour de cassation dès la fin des années 80 et confirmée en outre par un arrêt du 18

décembre

1996 la consacrant solennellement. Le Gouvernement, relevant que la Cour a jugé cette pratique conforme aux exigences du procès équitable, considère notamment que le requérant en a bénéficié en l’espèce et que son avocat aux Conseils était en mesure de connaître les conclusions de l’avocat général et d’y répliquer. Partant, il considère que ce grief est manifestement mal fondé.

Concernant l’absence de communication du rapport du conseiller rapporteur, le Gouvernement relève que la Cour a jugé contraire aux exigences du procès équitable le fait que le requérant, à la différence de l’avocat général, ne reçoive pas ce document. Tout en s’en remettant à la sagesse de la Cour sur ce point, il souligne néanmoins que le sens du rapport fait l’objet d’une mention au rôle d’audience, déposé à l’Ordre des avocats aux Conseils dix jours avant l’audience.

Le requérant allègue qu’il n’a pas été en mesure de bénéficier de la pratique évoquée par le Gouvernement, selon laquelle son avocat aux Conseils disposait de la possibilité de prendre connaissance des conclusions de l’avocat général et d’y répliquer. Il dénonce l’absence de respect du principe du contradictoire dans la procédure devant la chambre criminelle de la Cour de cassation. S’agissant de l’absence de communication du rapport du conseiller rapporteur, il indique notamment que le Gouvernement ne produit pas la mention relative à son affaire et en conteste la réalité.

La Cour rappelle que dans son arrêt Reinhardt et Slimane

‑

Kaïd (précité) elle avait conclu à une violation de l’article

6 §

1, aux motifs suivants

:

105.

Il n’est pas contesté que bien avant l’audience, l’avocat général reçut communication du rapport du conseiller rapporteur et du projet d’arrêt préparé par celui-ci. Le Gouvernement l’indique lui-même, ledit rapport se compose de deux volets

: le premier contient un exposé des faits, de la procédure et des moyens de cassation, et le second, une analyse juridique de l’affaire et un avis sur le mérite du pourvoi.

Ces documents ne furent pas transmis aux requérants ou à leurs conseils. De nos jours, une mention au rôle diffusé à l’ordre des avocats aux Conseils une semaine avant l’audience informe les avocats des parties du sens dudit avis (irrecevabilité du pourvoi, rejet, ou cassation totale ou partielle

; paragraphe

73 ci-dessus).

Les avocats de M

me

Reinhardt et de M.

Slimane

‑

Kaïd auraient pu plaider l’affaire s’ils en avaient manifesté la volonté

; à l’audience, ils auraient eu la parole après le conseiller rapporteur, ce qui leur eût permis d’entendre le premier volet du rapport litigieux et de le commenter. Le deuxième volet de celui-ci ainsi que le projet d’arrêt –légitimement couverts par le secret du délibéré

– restaient en tout état de cause confidentiels à leur égard

; dans le meilleur des cas, ils ne purent ainsi connaître que le sens de l’avis du conseiller rapporteur quelques jours avant l’audience.

En revanche, c’est l’intégralité dudit rapport ainsi que le projet d’arrêt qui furent communiqués à l’avocat général. Or celui-ci n’est pas membre de la formation de jugement. Il a pour mission de veiller à ce que la loi soit correctement appliquée lorsqu’elle est claire, et correctement interprétée lorsqu’elle est ambiguë. Il «

conseille

» les juges quant à la solution à adopter dans chaque espèce et, avec l’autorité que lui confèrent ses fonctions, peut influencer leur décision dans un sens soit favorable, soit contraire à la thèse des demandeurs (paragraphes

74 et 75 ci

‑

dessus).

Étant donné l’importance du rapport du conseiller rapporteur, principalement du second volet de celui-ci, le rôle de l’avocat général et les conséquences de l’issue de la procédure pour M

me

Reinhardt et M.

Slimane

‑

Kaïd, le déséquilibre ainsi créé, faute d’une communication identique du rapport aux conseils des requérants, ne s’accorde pas avec les exigences du procès équitable.

106.

L’absence de communication des conclusions de l’avocat général aux requérants est pareillement sujette à caution.

De nos jours, certes, l’avocat général informe avant le jour de l’audience les conseils des parties du sens de ses propres conclusions et, lorsque, à la demande desdits conseils, l’affaire est plaidée, ces derniers ont la possibilité de répliquer aux conclusions en question oralement ou par une note en délibéré (paragraphe

79 ci

‑

dessus). Eu égard au fait que seules des questions de pur droit sont discutées devant la Cour de cassation et que les parties y sont représentées par des avocats hautement spécialisés, une telle pratique est de nature à offrir à celles-ci la possibilité de prendre connaissance des conclusions litigieuses et de les commenter dans des conditions satisfaisantes. Il n’est toutefois pas avéré qu’elle existât à l’époque des faits de la cause.

»

S’agissant du défaut de communication des conclusions de l’avocat général, la Cour avait donc relevé l’existence d’une pratique conforme aux exigences de l’article 6 § 1 de la Convention. S’il n’était pas avéré qu’une telle pratique existait à l’époque des faits dans l’affaire Reinhardt et Slimane-Kaïd, reste que l’expression «

de nos jours

» utilisée par la Cour couvre nécessairement la période postérieure à son arrêt, en date du 31

mars

décembre

1996.

En l’espèce, le pourvoi du requérant ayant été rejeté par arrêt du 6

mai

1998, la Cour constate que l’avocat aux Conseils du requérant a pu bénéficier de la pratique lui offrant la possibilité de prendre connaissance des conclusions de l’avocat général et de les commenter dans des conditions satisfaisantes.

Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme étant manifestement mal fondé, en application de l’article

35

§§

3 et

4 de la Convention.

Concernant l’absence de communication du rapport du conseiller rapporteur, la Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

recevable,

tous moyens de fond réservés, le grief du requérant tiré du défaut de communication du rapport du conseiller rapporteur

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Greffier adjoint

Président