FILIPPI c. ITALIE

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 62365/00 prezentate de Paolo FULIPPI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 18 noiembrie 2003 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte Strážnická domnii Fischbach Casadevell Maruste Garlicki, judecători, L. Ferrari Bravo judecător ad-hoc și domnul Elens-Passos; La 13 decembrie 1997, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a intenționat acest lucru, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, dl Paolo Filippi, este un cetățean italian, născut în 1941 și rezident în Valdagno (Vicence).

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 8 februarie 1994, reclamantul l-a numit pe domnul L. în fața tribunalului din Vicence pentru a obține o anumită sumă de bani.

Acuzarea a început la 18 martie 1994. Două ședințe au avut loc apoi, printr-o ordonanță din 2 aprilie 1997, judecătorul a admis o parte din dovezile solicitate de părți și a amânat cauza la 30 noiembrie 1999. După atribuirea cauzei la colegiul de magistrați însărcinat cu tratarea celor mai vechi cazuri (sezione stralcio) ), Tribunalul din 30 noiembrie 1999 a fost amânat până la 15 decembrie 1999, iar noul judecător de punere în funcțiune a amânat cauza la 17 aprilie 2001 printr-o scrisoare din 19 iulie 2001, grefa Curții l-a informat pe reclamant cu privire la intrarea în vigoare, la 18 aprilie 2001, a Legii nr. 89 din 24 martie 2001 (denumită în continuare "Legea Pinto"). În plus, reclamantul a fost invitat să își prezinte plângerile mai întâi instanțelor naționale.

Prin Decretul-lege din 12 octombrie 2001, termenul de șase luni prevăzut la art. 6 din Legea Pinto a fost prelungit până la 18 aprilie 2002. Printr-o scrisoare din 27 noiembrie 2001, reclamantul a informat Curtea cu privire la intenția sa de a invoca acțiunea oferită de legea Pinto. În cele din urmă, printr-o scrisoare din 28 iulie 2003, reclamantul a indicat că Õil nu a sesizat instanța de apel în temeiul Legii Pinto. GRIEF Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata unei proceduri civile inițiate în fața instanței din Vicence.

Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul consideră că reclamantul nu a epuizat, în conformitate cu art. 35 alin. (1) din Convenție, căile de atac interne având în vedere intrarea în vigoare a legii nr. 89 din 24 martie 2001, adică Legea Pinto Reclamantul consideră că calea de atac prevăzută de Legea Pinto este o posibilitate oferită și nu o obligație - punctul 6 din lege care declară că " pot" și nu "trebuie" - și se bazează pe aplicarea retroactivă a legii, bazându-se pe principiul temporal "regit actum." Prin urmare, refuză să sesizeze instanța de apel.

Curtea consideră că reclamantul putea și a fost de acord să se prevaleze de standardul tranzitoriu prevăzut la art. 6 din Legea Pinto. Prin urmare, recursul la Curtea îi era accesibil. Curtea observă că, potrivit legii Pinto persoanele care au suferit o pagubă patrimonială sau nu patrimonială pot sesiza instanța de apel competentă pentru a face să se constate încălcarea Convenției europene a drepturilor omului în ceea ce privește respectarea termenului rezonabil al art. 6 alin. (1) și pentru a solicita acordarea unei sume cu titlu de satisfacție echitabilă.

Curtea amintește că a constatat deja în numeroase decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, Brusco c. Italia (dec.), n 69789/01, CEDH 2001-IX, și Giacometti și alții c. Italia (dec.), n 34939/97, CEDH 2001 XII) că remediul introdus prin Legea Pinto este o acțiune pe care reclamantul trebuie să o încerce înainte ca Curtea să se pronunțe cu privire la admisibilitatea cererii, indiferent de data depunerii cererii în fața Curții. Curtea consideră că cererea trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Françoise Elens-Passos Nicolas Bratza Grefier Adjunct Președinte

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 62365/00 présentée par Paolo FILIPPI contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 18 novembre 2003 en une chambre composée de : Sir Nicolas Bratza , président , M me V. Strážnická , MM. M. Fischbach , J. Casadevall , R. Maruste , L. Garlicki, juges, L. Ferrari Bravo , juge ad hoc, et de M me F. Elens-Passos, greffière adjointe de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 13 décembre 1997, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n o 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Paolo Filippi, est un ressortissant italien, né en 1941 et résidant à Valdagno (Vicence).

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 8 février 1994, le requérant assigna M. L. devant le tribunal de Vicence afin d’obtenir une certaine somme d’argent.

La mise en état de l’affaire commença le 18 mars 1994. Deux audiences eurent lieu puis, par une ordonnance du 2 avril 1997 le juge admit une partie de preuves demandées par les parties et ajourna l’affaire au 30 novembre 1999. Suite à l’attribution de l’affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes ( sezione stralcio ), l’audience du 30 novembre 1999 fut reportée au 15 décembre 1999 et le nouveau juge de la mise en état ajourna l’affaire au 17 avril 2001. Par une lettre du 19 juillet 2001, le greffe de la Cour informa le requérant de l’entrée en vigueur, le 18 avril 2001, de la loi n o 89 du 24 mars 2001 (ci-après « la loi Pinto »), qui a introduit dans le système juridique italien une voie de recours contre la longueur excessive des procédures judiciaires.

Le requérant fut en outre invité à soumettre ses griefs d’abord aux juridictions nationales. Par un décret-loi du 12 octobre 2001, le délai de six mois prévu à l’article 6 de la loi Pinto fut prorogé au 18 avril 2002. Par une lettre du 27 novembre 2001, le requérant informa la Cour qu’il souhaitait se prévaloir du recours offert par la loi Pinto. Finalement, par une lettre du 28 juillet 2003, le requérant a indiqué qu’il n’avait pas saisi la cour d’appel aux termes de la loi Pinto. GRIEF Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée d’une procédure civile engagé devant le tribunal de Vicence. EN DROIT Le grief du requérant porte sur la durée de la procédure civile.

Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention qui, en ses parties pertinentes, est ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Le Gouvernement estime que le requérant n’a pas épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours internes étant donné l’entrée en vigueur de la loi n o 89 du 24 mars 2001, dite « loi Pinto ». Le requérant estime que la voie de recours prévue par la loi Pinto est une faculté offerte et non une obligation - le paragraphe 6 de la loi disant « peuvent » et non « doivent » - et il conteste l’application rétroactive de la loi en se basant sur le principe « tempus regit actum » . Il refuse par conséquent de saisir la cour d’appel.

La Cour estime que le requérant pouvait et avait accepté de se prévaloir de la norme transitoire contenue dans l’article 6 de la loi Pinto . Le recours à la cour d’appel lui était donc accessible. La Cour note que selon la loi Pinto les personnes ayant subi un dommage patrimonial ou non patrimonial peuvent saisir la cour d’appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention européenne des Droits de l’Homme quant au respect du délai raisonnable de l’article 6 § 1, et demander l’octroi d’une somme à titre de satisfaction équitable.

La Cour rappelle avoir déjà constaté dans maintes décisions sur la recevabilité (voir, parmi d’autres, Brusco c. Italie (déc.), n o 69789/01, CEDH 2001-IX, et Giacometti et autres c. Italie (déc.), n o 34939/97, CEDH 2001 ‑ XII) que le remède introduit par la loi Pinto est un recours que le requérant doit tenter avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête et ce, quelle que soit la date d’introduction de la requête devant la Cour. Ne décelant aucune circonstance qui amène à décider différemment dans le cas d’espèce, la Cour considère que la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Françoise Elens-Passos Nicolas Bratza Greffière adjointe Président