De Felice împotriva Italiei

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 39758/98 prezentate de Flavio DE FELICE împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor L Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 7 octombrie 1997, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAȚĂ Reclamantul, dl Flavio de Felice, este un resortisant italian, născut în 1972 și rezident la Roma. El este reprezentat în fața Curții de către domnul F. Castagnino, avocat la Roma.

Guvernul pârât a fost reprezentat de agentul său, domnul U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Circumstanțele din speță La 12 aprilie 1991, dl X a depus o plângere împotriva unui omonim al reclamantului. La 3 mai 1994, procurorul a solicitat trimiterea în judecată a reclamantului. La 7 septembrie 1994, reclamantul a fost informat că o audiere a fost stabilită la data de 29 Septembrie 1994 în fața judecătorului de la tribunalul de la curtea de judecată preliminară a Romei. Cu această ocazie, el a fost informat că a fost acuzat de faliment fraudulos, falsificare de sigiliu, fals și utilizare de fals, que ui a comis în calitatea sa de administrator de fapt al unei societăți cu răspundere limitată.

1995 și, în cele din urmă, la 19 mai 1995, pe motiv că notificarea altor coinculpați nu a fost regulat. În ziua următoare, judecătorul de la tribunal a reportat la cin la prima la 21 iunie 1995 și apoi la 2 În noiembrie 1995, din cauza grevelor avocaților. La această ultimă dată, judecătorul a amânat în instanță la 23 ianuarie 1996, deoarece mandatul consiliului unor coinculpați nu era legal. Judecătorul a retrimis apoi cauza pentru a achiziționa documente. La 19 aprilie 1996, procedura a fost amânată din oficiu la data de 7 iunie 1996, data la care a fost retrimisă, deoarece notificarea stabilirii datei la care a fost pronunțată data la care reclamantul nu a fost informat nu a fost legală. La 11 octombrie și 13 decembrie 1996, cauza a fost revocată, deoarece instana nu a prezentat anumite documente.

La 14 martie 1997, reclamantul a solicitat să prezinte dovezi. Această cerere a fost respinsă. Cu toate acestea, judecătorul a fost de acord să audieze reclamantul. La 7 aprilie 1997, domnul X a fost examinat. El a declarat că reclamantul nu este persoana împotriva căreia a depus plângere. Prin hotărârea din 17 aprilie 1997, judecătorul a pronunțat un refuz față de reclamant. Această decizie a devenit autoritate a lucrului judecat la 22 mai 1997. La 15 octombrie 2001, recurentul sesizează instanța judecătorească din Peru în sensul Legii nr. 89 din 24 martie 2001, adică legea Pinto Pentru a se plânge de durata excesivă a procedurii descrise mai sus, el a solicitat instanței să declare că a existat o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție și să condamne guvernul italian la despăgubirea prejudiciilor materiale și morale suferite.

Printr-o decizie din 11 februarie 2002, instanța de apel a respins cererea de despăgubire a reclamantului pe motiv că, având în vedere jurisprudența Curții de la Strasbourg, durata procedurii în cauză nu se dovedea a fi rezonabilă. Prin scrisoarea din 9 aprilie 2002, reclamantul a informat Curtea cu privire la rezultatul procedurii naționale și a solicitat ca Curtea să reia examinarea cererii sale. Dreptul intern relevant Dreptul intern relevant este descris în Decizia Brusco c. Italia , n 69789/01, CEDH 2001-IX. GRIEF Invocă art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii. ENIUL recurent se declară victima unei încălcări a articolului 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum a fost formulat * Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) mai degrabă decât această teză.

Durata generală a procedurii nu este excesivă, în opinia sa, cererea trebuie respinsă. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Pelioire și Sassi c. Franța [GC], n 25444/94, § 67, CEDO 1999-II). Curtea constată că procedura în cauză a început la 7 septembrie 1994, data la care reclamantul a fost informat cu privire la acuzațiile aduse împotriva sa și se încheie la 22 mai 1997, atunci când hotărârea judecătorului privind investigațiile preliminare de la Roma a dobândit autoritatea de lucru judecat și, prin urmare, a durat aproximativ doi ani și opt luni, pentru un grad de jurisdicție.

Curtea arată că cauza nu avea nicio complexitate deosebită, însă constată că, la 19 mai 1995, la 21 iunie 1995 și la 2 noiembrie 1995 cauza a fost amânată din cauza unei greve a avocaților care a provocat o întârziere de aproximativ cinci luni.

Apoi, Curtea constată că încuviințarea din 2 noiembrie 1995 a fost amânată din cauza întrebărilor formale referitoare la mandatul consiliului anumitor persoane Aceste evenimente, care au condus la o întârziere globală de aproximativ opt luni, constituie fapte obiective, nelegate de … aprilie 2001).În plus, nu s-ar putea ajunge la o perioadă de aproximativ o lună între pronunțarea hotărârii (17 aprilie 1997) și momentul în care aceasta a devenit definitivă (22 mai 1997) (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Sincoliti c. Italia, Hotărârea din 23 noiembrie 1993, seria A n 278, p. 9, § 22). Având în vedere cele de mai sus și având în vedere circumstanțele specifice ale cazului din speță, Curtea consideră că, în conformitate cu jurisprudența sa în materie, o durată totală de doi ani și opt luni pentru un grad de jurisdicție nu poate fi considerată rezonabilă (a se vedea Brizi c. Italia (dec.), 39743/98 și 39746/98, 29 februarie 2001). Prin urmare, Curtea consideră că decizia instanței din Peru este conformă cu jurisprudența europeană.

În consecință, cererea este în mod vădit greșit întemeiată și trebuie respinsă, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Președintele

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 39758/98 présentée par Flavio DE FELICE contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 23 octobre 2003 en une chambre composée de : MM. C.L. Rozakis , président , P. Lorenzen , G. Bonello , A. Kovler , V. Zagrebelsky , M me E. Steiner , M. K. Hajiyev , juges , et de M. S. Nielsen, greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 7 octobre 1997, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n o 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Flavio de Felice, est un ressortissant italien, né en 1972 et résidant à Rome.

Il est représenté devant la Cour par M e F. Castagnino, avocat à Rome. Le gouvernement défendeur était représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son co-agent, M. V. Esposito. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 12 avril 1991, M. X déposa une plainte contre un homonyme du requérant. Le 3 mai 1994, le parquet demanda le renvoi en jugement du requérant. Le 7 septembre 1994, le requérant fut informé qu’une audience avait été fixée au 29 septembre 1994 devant le juge de l’audience préliminaire de Rome. A cette occasion, il fut informé qu’il était accusé de banqueroute frauduleuse, contrefaçon de sceaux, faux et usage de faux, délits qu’il avait commis en sa qualité d’administrateur de fait d’une société à responsabilité limitée.

L’audience fut reportée d’abord au 11 novembre 1994, puis au 22 février 1995 et enfin au 19 mai 1995 au motif que la notification à d’autres coïnculpés n’avait pas été régulière. Le jour venu, le juge de l’audience préliminaire reporta l’audience d’abord au 21 juin 1995 puis au 2 novembre 1995, en raison de grèves des avocats. A cette dernière date, le juge ajourna l’audience au 23 janvier 1996, car le mandat du conseil de certains coïnculpés n’était pas régulier. Le juge renvoya ensuite l’affaire pour acquérir des documents. Le 19 avril 1996, la procédure fut reportée d’office au 7 juin 1996, date à laquelle elle fut renvoyée car la notification de la fixation de la date de l’audience au requérant n’était pas régulière.

Les 11 octobre et 13 décembre 1996, l’affaire fut renvoyée, car le parquet n’avait pas produit certains documents. Le 14 mars 1997, le requérant demanda de produire des éléments de preuve. Cette demande fut rejetée. Le juge accepta toutefois d’entendre le plaignant. Le 7 avril 1997, M. X fut examiné. Il déclara que le requérant n’était pas la personne contre laquelle il avait porté plainte. Par un jugement du 17 avril 1997, le juge prononça un non-lieu à l’égard du requérant. Cette décision acquit l’autorité de la chose jugée le 22 mai 1997. Le 15 octobre 2001, le requérant saisit la cour d’appel de Pérouse au sens de la loi n o 89 du 24 mars 2001, dite « loi Pinto » afin de se plaindre de la durée excessive de la procédure décrite ci-dessus.

Il demanda à la cour de dire qu’il y avait eu une violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de condamner le gouvernement italien au dédommagement des préjudices matériels et moraux subis. Par une décision du 11 février 2002, la cour d’appel rejeta la demande d’indemnisation du requérant au motif que, compte tenu de la jurisprudence de la Cour de Strasbourg, la durée de la procédure en question ne se révélait pas déraisonnable. Par lettre du 9 avril 2002, le requérant informa la Cour du résultat de la procédure nationale et demanda que la Cour reprenne l’examen de sa requête. B. Le droit interne pertinent Le droit interne pertinent est décrit dans la décision Brusco c. Italie , n o 69789/01, CEDH 2001-IX.

GRIEF Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure. EN DROIT Le requérant se prétend victime d’une violation de l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...) ». Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. La durée globale de la procédure n’étant pas excessive, la requête doit, selon lui, être rejetée. La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt Pélissier et Sassi c. France [GC], n o 25444/94, § 67, CEDH 1999-II).

La Cour note que la procédure en question a débuté le 7 septembre 1994, date à laquelle le requérant a été informé des accusations portées à son encontre, et s’est terminée le 22 mai 1997, lorsque la décision du juge des investigations préliminaires de Rome a acquis l’autorité de la chose jugée. Elle a donc duré environ deux ans et huit mois, pour un degré de juridiction. La Cour relève que l’affaire ne revêtait aucune complexité particulière. Toutefois, elle observe que le 19 mai 1995, le 21 juin 1995 et le 2 novembre 1995 l’affaire fut reportée en raison d’une grève des avocats qui a provoqué un retard d’environ cinq mois. Ensuite, la Cour observe que l’audience du 2 novembre 1995 a été reportée en raison de questions formelles concernant le mandat du conseil de certains coïnculpés.

La Cour constate là un retard d’environ trois mois.

Ces événements, qui ont entraîné un retard global d’environ huit mois, constituent des faits objectifs, non imputables à l’Etat et à prendre en compte pour répondre à la question de savoir si la procédure a ou non dépassé le délai raisonnable de l’article 6 § 1 (voir, l’arrêt Maurano c. Italie, n o 43350/98, du 26 avril 2001). De plus, on ne saurait imputer à l’Etat la période d’environ un mois qui s’est écoulée entre le prononcé dudit jugement (17 avril 1997) et le moment où celui-ci est devenu définitif (22 mai 1997) (voir, mutatis mutandis , l’arrêt Scopelliti c. Italie , arrêt du 23 novembre 1993, série A n o 278, p. 9, § 22). Au vue de ce qui précède et compte tenu des circonstances particulières du cas d’espèce, la Cour considère, conformément à sa jurisprudence en la matière, qu’une durée totale de deux ans et huit mois pour un degré de juridiction ne saurait passer pour déraisonnable (voir Brizi c. Italie (déc.), n o 39743/98 et 39746/98, 29 février 2001). Partant, la Cour considère que la décision de la cour d’appel de Pérouse est conforme à la jurisprudence européenne.

Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Søren Nielsen Christos Rozakis Greffier adjoint Président