AFFAIRE IMMEUBLES GROUPE KOSSER c. FRANCE

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 38748/97) îndreptată împotriva Republicii Franceze și cu care o cetățeană a acestui stat, societatea anonimă Immeubles Groupe Kosser ("reclamanta"), sesizase Comisia Europeană a Drepturilor Omului ("Comisia") la 30 iulie 1997 în virtutea fostului articol 25 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamanta este reprezentată în fața Curții de SCP V. Delaporte și F.H. Briard, avocați la Curtea de Casație și Consiliul de Stat. Guvernul francez ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, Dl. R. Abraham, Director al Afacerilor juridice la ministerul afacerilor externe.

Reclamanta susținea în special inechitatea procedurii în fața Consiliului de Stat.

Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, dată a intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11).

Cererea a fost atribuită celei de-a treia secțiuni a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera încarcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost alcătuită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.

Printr-o decizie a 9 martie 1999, Curtea declara cererea parțial admisibilă. La 10 octombrie 2000, Curtea declara restul cererii admisibilă.

La 1 noiembrie 2001, Curtea modificase compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită primei secțiuni astfel rearanjate. FAPTE

După semnarea acestei convenții, reclamanta întreprinzuse demersurile necesare realizării, pe terenul care făcea obiectul vânzării, a unei clădiri destinate utilizării comerciale și locuirii. Cu toate acestea, la 30 aprilie 1987, primarul Parisului anunță hotărârea lui de exercitare a dreptului de preemțiune al orașului Paris în vederea realizării, pe aceleași teren, a unui echipament public.

Prin sentința din 20 octombrie 1987, tribunalul administrativ din Paris respinge cererile reclamantei viza suspendarea executării și anularea deciziei primarului Parisului. Reclamanta formează apel în fața Consiliului de Stat.

Prin hotărâre din 19 februarie 1993, Consiliul de Stat anulează sentința tribunalului administrativ, precum și decizia de preemțiune a primarului din 30 aprilie 1987, pentru motivare insuficientă.

Cu toate acestea, imobilul preemptat fusese achiziționat de orașul Paris la 13 iulie 1988 și lucrările de construcție, care cuprindeau în special o capelă și o sală de sport, fuseseră executate.

La 7 aprilie 1993, reclamanta adresează primarului Parisului o reclamație gratuita cu scopul plății unei indemnizații de 26.571.387 FF reparare prejudiciului suferit din cauza nelegitimității deciziei de preemțiune. Reclamația face obiectul unei decizii de respingere implicită.

Reclamanta sesizează apoi tribunalul administrativ din Paris cu o acțiune în răspundere a orașului Paris și cere plata unei indemnizații. Prin sentința din 21 aprilie 1994, tribunalul administrativ din Paris respinge cererea de indemnitate, din motiv că reclamanta "nu justifică, în caza de față, un prejudiciu de natură angajare răspunderea orașului Paris".

Prin hotărâre din 21 martie 1995, curtea administrativă de apel din Paris anulează sentința din 21 aprilie 1994 și respinge cererea de indemnitate a reclamantei. Se exprimă în special după cum urmează: "Privitor răspunderea orașului Paris: (...) nelegitimitatea afectând decizia de preemțiune din 30 aprilie 1987 poate da loc reparare în favoarea societății reclamante; Privitor prejudiciul: Considerând că prejudiciul invocat de societatea anonimă "Immeubles Groupe Kosser" ținând pierdere beneficii estimate prin realizarea unui proiect imobiliar, de altfel nesocotit de justificări suficiente, nu prezintă caracter sigur, nici chiar o legătură directă cu decizia anulată din 30 aprilie 1987 a primarului Parisului; în aceste condiții, trebuie respinge cererea prezentată de societatea anonimă "Immeubles Groupe Kosser" în fața tribunalului administrativ din Paris."

Reclamanta recurge în casație în fața Consilului de Stat, susținând în special că curtea administrativă de apel nu motivase suficient hotărârea sa, din lipsa preciziei privind elementele pe care le apreciase prejudiciul.

La ședința în fața Consilului de Stat, ținută la 14 ianuarie 1997, dezbaterile fuseră închise în momentul când comisarul Guvernului ia cuvântul. Acesta conchis pentru respingerea recursului. Avocatul reclamantei, prezent la ședință, nu putea replication oral concluziile comisarului Guvernului. La 15 ianuarie 1997, depusese o "notă în deliberație", conform atestării timbrului aplicat de secretariatul litigiilor Consilului de Stat.

Printr-o hotărâre pronunțată la 3 februarie 1997, comisia de admitere a recursurilor în casație a Consilului de Stat decide nu admite cererea.

Reclamanta susține violare art. 6 § 1 din Convenție prin aceea că garantează dreptul proces echitabil în respectarea principiul egalității armelor și contradictoriului din cauza absenței comunicării concluziilor comisarului Guvernului, imposibilității de a răspunde și prezenței comisarului Guvernului la deliberația Consilului de Stat. Ea afirmă că comisarul Guvernului nu face parte formație judecătorească, cum ar atesta atât dreptul intern, jurisprudența și doctrina. Estimă de altfel că rolul este analog celui procuraturii date independența, faptul că garantează unitatea jurisprudenței și concluziile sale vizând incita formație judecătorească să urmeze soluția propunea. Jurisprudența Curții Europene Drepturilor Omului privind rolurile avocaților generali jurisdicțiilor supreme ar aplica deci în caza de față. Intervenția comisarului Guvernului este determinantă și beneficiază în mod necesar partea în favoarea căreia conchis, chiar în orice imparțialitate. Potrivit reclamantei, dezechilibrul nu putea fi redresa prin producerea unei note în deliberație, aceasta fiind lipsit statut procedură administrativă, spre deosebire procedură civilă. În plus, este de obicei că deliberația ține imediat după ședință publică, în timp ce este material imposibil produce același zi o notă care aibă șanse fi citit membrii formației judecătorești înainte au nu deliberat final și pronunțat asupra litigiului. În sfârșit, societatea reclamant considera că nu se referă la principiile elaborate Curtea Comunităților Europene, dreptul că aceasta din urmă aplică fiind o natură intrinsec diferit celor art. 6. 2. Guvernul

Guvernul pârât expune în special că comisarul Guvernului nu susține nicio parte litigiu, spre deosebire procurorului în materie penală. Rolul este emite opinie personală și independentă asupra unei cauze. Concluziile sale constituie în realitate primul timp deliberației. Membru jurisdicției, comisarul Guvernului acționează în judecător: ar deci firesc să participe deliberație. În al doilea rând, absența comunicării concluziile către părți înainte ședință nu putea crea între ele dezechilibru: ele sunt în această privință plasate într-o situație identică și ignoră conținut concluzii până pronunțare. Cu toate acestea, avocații pot cere cunoscut în avans sensul general concluzii. O practică stabilit permite părți depun o "notă în deliberație" pentru răspunde concluziile comisarului Guvernului, notă care va fi citit și luată în considerare formație judecătoresc în cursul deliberării. Or, în caza de față, reclamanta utilizase această posibilitate în fața Consilul de Stat. Nu se poate deduce absența mențiuni explicite notei în deliberație din viza deciziei că aceasta nu ar fi fost luată în considerare sabând că nu este prescris niciun text procedură. Guvernul subliniază similitudinea între rolul comisarului Guvernului și cel avocat general în fața tribunalul prim instanță și Curtea Comunităților Europene (CJCE). Or în o ordonanță 4 februarie 2000, pronunțat în formație plenară, CJCE judecă procedură aplicabilă în fața ei, privitor concluzii avocat general, nu era contrare art. 6 § 1 (cauza Emesa Sugar (Free Zone) NV c. Aruba). De altfel, concluzii comisarului Guvernului nu pot fi pronunțate decât după închierea dezbaterilor. Într-adevăr, când conchis, comisarul Guvernului participă, în același titlu ca raportorul, la funcția judeca când apăra proiect decizie cursul deliberării dar spre deosebire că concluzii sunt citit public. De altfel, faptul putea replication concluzii comisarului Guvernului nu ar prezenta interes practic și substanțial, principal interes lor fiind pune în lumină, prin anticipare, diferite soluții posibile. Concluzii poartă asupra întrebări drept și fapt care fuseseră deja supuse dezbate contradictoriu. În caza de față, nota în deliberație produsă avocat reclamantei în fața Consilul de Stat intenționase reveni motivare, presupus insuficientă, hotărâre curte administrative apel. Or această întrebare fusese deja dezbat cursul instrucție scrisă și deci supusă dezbate contradictoriu între părți. Faptul reclamanta nu luase cunoștință înainte ședință concluzii comisarului Guvernului pe acest punct nu putea aduce atingere dreptul proces echitabil sensul art. 6. B. Aprecierea Curții 1. Privitor non-comunicare prealabil concluzii comisarului Guvernului și imposibilitate răspunde ședință

Curtea amintește că principiu egalității armelor – unul elemente noțiuni mai larg proces echitabil – cere că fiecare parte se vadă oferit o posibilitate rezonabil prezint cauza în condiții nu o plasează într-o situație net dezavantaj față adversar (vezi, printre alte, hotărâre Nideröst-Huber c. Elveția 18 februarie 1997, Colecția 1997-I, p. 107, § 23).

Or, indiferent fapt că, în majoritate cazuri, concluzii comisarului Guvernului nu fac obiect unui document scris, Curtea observă că rezulta clar descriere desfășurării procedurii în fața Consilul de Stat că comisarul Guvernului prezint concluzii pentru prim dată oral ședință public judecării cauzei și că atât părți instanță cât judeci și public descoperă sensul și conținut această ocazie (hotărâre Kress c. Franța [GC] 7 iunie 2001, nr. 39594/98, CEDO 2001, § 73). Reclamanta nu putea trage din dreptul egalității armelor recunoscut art. 6 § 1 Convenție dreptul se vedea comunică, prealabil ședință, concluzii care nu fuseseră altă parte instanță, nici raportorului, nici judeci formației judecătorești (hotărâre Nideröst-Huber precitată). Niciun mancare egalității armelor nu se găsește deci stabilit (hotărâre Kress precitată).

Cu toate acestea, noțiune proces echitabil implică de altfel în principiu dreptul părți unui proces luă cunoștință orice piesă sau observație supusă judecător, chiar și magistrat independent, vederea influența decizie lui, și discuta (vezi hotărâre Lobo Machado c. Portugalia 20 februarie 1996, Colecția 1996-I, p. 215, § 49, Vermeulen c. Belgia 20 februarie 1996, Colecția 1996-I, p. 234, § 33, K.D.B. c. Olanda 27 martie 1998, Colecția 1998-II, p. 631, § 44 și Nideröst-Huber precitată, p. 108, § 24).

Privitor imposibilitate părți răspunde concluzii comisarului Guvernului la încheierea ședință judecări, Curtea deja observat că spre deosebire cauza Reinhardt și Slimane-Kaïd (hotărâre c. Franța 31 martie 1998, Colecția 1998-II), nu este contestat că în procedură în fața Consilul de Stat, avocații care doresc putea cere comisarului Guvernului, înainte ședință, sensul general concluzii. Nu este de altfel contestat că părți putea replication, printr-o notă în deliberație, concluzii comisarului Guvernului, care permite, și aceasta este esențial yeux Curții, contribu la respectarea principiu contradictorului. În sfârșit, caz în care comisarul Guvernului invoca oral cursul ședință un mijloc nu ridicat de părți, președintele formației judecătorești ar ațiinea cauza pentru permite părți debata (hotărâre Kress precitată, § 76).

Rămâne că, opiniei Curții, depozitul unei note în deliberație contribu la respectarea principiu contradictorului anumite condiții. În special, justiției trebuie putea depun o asemenea notă indiferent decizie eventual președintele ațiina cauza, dispun un termen suficient redactare. De altfel, în vederea evita orice litigiu privitor luare în considerare de către înalt jurisdicție administrativă, Curtea estimă că hotărâre ar trebui expres viza existența unei note în deliberație, cum este deja caz privitor mențiune, în hotărâri Consilul de Stat, cerere sau recurs înregistrat la secretariatul, piese dossier și intervențiuni ședință public (raportور, consilii părți și comisarul Guvernului). În caza de față, Curtea observă că societatea reclamant depusese o notă în deliberație ziua următoare ședință public, adică 15 ianuarie 1997, asupra căreia atestă timbrul aplicat secretariatul litigiilor Consilul de Stat. Deci, deși hotărâre Consilul de Stat 3 februarie 1997 nu face expres mențiune, versament notei în dossier încă 15 ianuarie 1997 nu saurait la discuție. În consecință, din moment ce reclamanta nu justifică, în circumstanțele cauzei, că deliberația ținut 14 ianuarie 1997 imediat după ședință public, Curtea este în măsură asigura că reclamanta replication, printr-o notă în deliberație, concluzii comisarului Guvernului, ce-i permis în caza de față contribu efectiv la respectarea principiu contradictorului. În aceste condiții, Curtea estimă că procedură urmată în fața Consilul de Stat oferit suficiente garanții reclamant și nici problemă nu se pune sub unghi dreptul proces echitabil privitor respectarea contradictorului. Prin urmare, nu există violare art. 6 § 1 Convenție această privință. 2. Privitor prezenței comisarului Guvernului la deliberația Consilul de Stat

Privitor prezenței comisarului Guvernului la deliberație, Curtea se referă la hotărâre Kress 7 iunie 2001 (precitată). În această cauză, exprimase după cum urmează: "77. Pe acest punct, Curtea constată că abordare susținut de Guvern constă spun că, din moment ce comisarul Guvernului este un membru integral formație judecătoresc, în cadrul căreia officia într-un fel ca al doilea raportор, nimic nu ar trebui opun se asiste deliberație, nici chiar votez. 78. Faptul că un membru formație judecătoresc exprimat public punctul de vedere asupra cauzei putea fi apoi considerat ca participă la transparență proces decizional. Această transparență este susceptibilă contribu la o mai bună acceptare deciziei de justiție și public, măsura în care concluzii comisarului Guvernului, dacă sunt urmate formație judecătoresc, constituie o fel de explicație text hotărâre. În caz contrar, când concluzii comisarului Guvernului nu se reflectă în soluție adoptată hotărâre, constituie o fel de opinie disidentă care va hrănit reflexia pleadera viitori și doctrină. Prezentarea publică opinii unui judecător nu ar aduce de altfel atingere datoriei imparțialitate, măsura în care comisarul Guvernului, la momentul deliberării, nu este decât un judecător printre alții și voce nu saurait cântări pe decizia alți judeci cadrul cărora se găsesc minoritate, indiferent formația în care cauza este examinat (sub-secțiune, sub-secțiuni reunit, Secțiune sau Asamblei). Este de altfel de notat că, în prezenta cauză, reclamanta nu contestă în mod nici imparțialitate subjectiv sau independența comisarului Guvernului. 79. Cu toate acestea, Curtea observă că abordare nu coincide cu fapt că, dacă comisarul Guvernului asiste deliberație, nu are dreptul vota. Curtea estimă că prin interzicere lui vota, pe baza regula secretul deliberării, dreptul intern slăbește sensibil teza Guvernul, conform căreia comisarul Guvernului este adevărat judecător, deoarece un judecător nu saurait, cu excepția recuzării, abstinere vota. De altfel, ar fi dificil admite că o parte judeci putea exprima public opinie și cealaltă doar în secret deliberării. 80. De altfel, în examinare mai sus grieful reclamantei privind non-comunicare prealabil concluzii comisarului Guvernului și imposibilitate el replication, Curtea acceptat că rolul jucat comisarul cursul procedur administrativ cere aplicarea garanții procedurale vederea asigura respectarea principiu contradictorului (§76 mai sus). Motiv care adus Curtea conchis la non-violare art. 6 § 1 acest punct nu era neutralitate comisarului Guvernului față de părți ci fapt că reclamanta joacă garanții procedurale suficiente pentru contrabalansa putere lui. Curtea estimă că acest constat între de altfel în linie de cont privitor grieful privind participare comisarului Guvernului la deliberație. 81. În sfârșit, teoria aparențe trebuie de altfel intre în joc: prin exprimare public pe respinge sau acceptare mijloace prezentate de una din părți, comisarul Guvernului putea fi în mod legitim considerat de de către părți ca luând parte și cauză pentru una din ele. Pentru Curtea, un justiție neobișnuit arcane justiție administrativ putea suficient în mod natural avea tendință considera ca adversar un comisар Guvernului care se pronunță pentru respinge apel. A invers, este adevărat, o justiție care ar vedea teza ei susținut de comisар o ar percepe ca aliat. Curtea concepe de altfel că un pledant putea eproba un sentiment inegalitate dacă, după audiere concluzii comisarului într-o sens nefavorabil teza sa la încheierea ședință public, vede retrage cu judeci formației judecătoresc în vederea asista deliberație în secret camera consilului (vezi, mutatis mutandis, hotărâre Delcourt c. Belgia 17 ianuarie 1970, seria A nr. 11, p. 17, § 30). 82. De la hotărâre Delcourt, Curtea observat în mod repetat că, dacă independența și imparțialitate avocat general sau procuror general în fața anumite curți supreme nu suporta niciun critic, sensibilitate crescut public la garanții o bună justiție justifică importanță crescândă atribuție aparențe (vezi hotărâre Borgers precitată, § 24). Este deci motiv Curtea consideră că, indiferent obiectivitate recunoscuta avocat general sau procuror general, acesta, prin recomanda admitere sau respinge apel, devenea aliat sau adversar obiectiv una din părți și prezenț lui deliberație-i oferi, chiar și în aparență, o ocazie suplimentar apuca concluzii în camera consilului, la adăpost contradicție (vezi hotărâre Borgers, Vermeulen și Lobo Machado precitate, respectiv §§ 26, 34 și 32). 83. Curtea nu vede niciun motiv abate jurisprudența constantă reamintit mai sus, chiar și vorbind comisarului Guvernului, ai cărui opinie nu imprumuta o totuși autoritate cea unui minister public (vezi, mutatis mutandis, hotărâre J.J. și K.D.B. c. Olanda 27 martie 1998, Colecția 1998-II, respectiv §§ 42 și 43). 84. Curtea observă de altfel că nu susținut, cum în cazuri Vermeulen și Lobo Machado, că prezenț comisarului Guvernului se impunea pentru contribu la unitate jurisprudență sau pentru ajuta la redactare final hotărâre (vezi, mutatis mutandis, hotărâre Borgers precitată, § 28). Rezulta din explicații Guvernul că prezenț comisarului Guvernului se justifică prin fapt că având fost último putut și studiat dossier, ar fi în măsur cursul deliberări răspunde orice întrebare care i-ar putea fi eventual pusă asupra cauzei. 85. Opiniei Curții, avantaj pentru formație judecătoresc acestui asistență pur tehnică este a pune în balanță cu interes superior justiție, care trebuie aibă garanție că comisarului Guvernului nu putea, prin prezenț, exercita o oarecare influență pe rezultatul deliberării. Așa nu este caz sistemul francez actual. 86. Curtea se găsește confortată în această abordare de fapt că la Curtea Comunităților Europene, avocat general, ai cărui instituție a fost strâns inspirat cea comisarului Guvernului, asista la deliberări, în virtutea art. 27 regulament CJCE. 87. Ca concluzie, a existat violare art. 6 § 1 Convenție, din fapt participare comisarului Guvernului la deliberație formație judecătoresc."

Curtea nu vede niciun motiv abate jurisprudența reamintit mai sus. Ca concluzie, a existat violare art. 6 § 1 Convenție, din fapt participare comisarului Guvernului la deliberație formație judecătoresc.

Reclamanta cere Guvern fie condamnat-i plătească o sumă de 26.571.387 de franci francezi (FRF), din motiv o pierdere șansă obține indemnizare prejudiciul suferit.

Guvernul nu se pronunță.

Privitor grieful reclamantei relativ la echitate procedur în fața Consilul de Stat, Curtea estimă, în conformitate jurisprudență (hotărâre Vermeulen precitată, § 37 și Kress precitată, § 96), că prejudiciu care face stat interesul se găsește suficienț compensat de constatare violare figurând la §27 mai sus. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanta solicită o sumă de 50.000 FRF rambursare cheltuielilor tot ordine care-i expuse.

Guvernul nu se pronunță.

Când Curtea constată o violare Convenție, putea acorda un reclamant plata nu doar cheltuielilor și costurilor în fața organelor Convenție, ci și celor care-a suportat în fața jurisdicțiilor naționale pentru preveni sau face corecta de acestea această violare (vezi în special hotărâre Hertel c. Elveția 25 august 1998, Colecția 1998-VI, § 63). În caza de față, Curtea constată că reclamanta nu-a expus asemenea cheltuieli și costuri cursul procedurii litigioase. Prin urmare, este locul rejing cerere pe acest punct. Potrivit jurisprudență Curții, un reclamant nu poate obține rambursare cheltuielilor și costurilor decât măsura în care se găsesc stabilit realitate, necesitate și caracter rezonabil rata lor (vezi, de exemplu, hotărâre Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDO 1999-V, § 30 și Kress precitată, § 102). În caza de față, ținând seama elemente în posesia și criteriile sus-menționate, Curtea estimă rezonabil suma de 3.000 EUR procedur în fața ei și o acordă reclamantei. C. Dobânzile de întârziere

Potrivit informațiile de care dispune Curtea, taxa dobânzi legale aplicabil în Franța la data adoptării prezentei hotărâri era 4,26 % pe an. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Constată, că art. 6 § 1 Convenție nu a fost violat privitor grieful reclamantei conform căreia nu a primit prealabil ședință concluzii comisarului Guvernului și nu putea el replication la încheierea acesteia; 2. Constată, că a existat violare art. 6 § 1 Convenție din motiv participare comisarului Guvernului la deliberație; 3. Constată, că constatare unei violări furnizează în sine o satisfacție echitabilă suficientă prejudiciu suferit reclamanta; 4. Constată, a) că Statul pârât trebuie verseze reclamantei, în termen trei luni de la ziua hotărâre va deveni definitiv în conformitate art. 44 § 2 Convenție, următoarea sumă cheltuieli și costuri: 3.000 EUR (trei mii euro), plus orice montant putând datorat cu titlu taxa pe valoarea adăugată; b) că montantul va majorat o dobândă simplă 4,26 % pe an de la expirarea acestui termen și până la plată; 5. Respinge cerere satisfacție echitabilă pentru restul. Făcut în limba franceză, apoi comunicat scris la 21 martie 2002 în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Erik Fribergh Christos Rozakis Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 38748/97) dirigée contre la République française et dont une ressortissante de cet État, la société anonyme Immeubles Groupe Kosser (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 30 juillet 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée devant la Cour par la SCP V. Delaporte et F.H. Briard, avocats à la Cour de cassation et au Conseil d’État. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. R. Abraham, Directeur des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

La requérante alléguait en particulier l’iniquité de la procédure devant le Conseil d’État.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).

La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 9 mars 1999, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable. Le 10 octobre 2000, la Cour a déclaré le restant de la requête recevable.

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée. EN FAIT I.

Après la signature de cette convention, la requérante entreprit les démarches nécessaires à la réalisation, sur le terrain qui faisait l’objet de la vente, d’un bâtiment affecté à l’usage de commerce et d’habitation. Toutefois, le 30 avril 1987, le maire de Paris fit connaître sa décision d’exercer le droit de préemption de la ville de Paris en vue de la réalisation, sur ce même terrain, d’un équipement public.

Par jugement du 20 octobre 1987, le tribunal administratif de Paris rejeta les requêtes de la requérante visant au sursis à exécution ainsi qu’à l’annulation de la décision du maire de Paris. La requérante interjeta appel devant le Conseil d’État.

Par arrêt du 19 février 1993, le Conseil d’État annula le jugement du tribunal administratif, ainsi que la décision de préemption du maire de Paris du 30 avril 1987, pour motivation insuffisante.

Cependant, l’immeuble préempté avait été acquis par la ville de Paris le 13 juillet 1988 et les travaux de construction, qui comportaient notamment une chapelle et un gymnase, avaient été exécutés.

Le 7 avril 1993, la requérante adressa au maire de Paris une réclamation gracieuse tendant au paiement d’une indemnité d’un montant de 26 571 387 FF en réparation du préjudice subi du fait de l’illégalité de la décision de préemption. La réclamation fit l’objet d’une décision de rejet implicite.

La requérante saisit alors le tribunal administratif de Paris d’une action en responsabilité de la ville de Paris et demanda le versement d’une indemnité. Par jugement du 21 avril 1994, le tribunal administratif de Paris rejeta la demande en indemnité, au motif que la requérante « ne justifiait pas, en l’espèce, d’un préjudice de nature à engager la responsabilité de la ville de Paris ».

Par arrêt du 21 mars 1995, la cour administrative d’appel de Paris annula le jugement du 21 avril 1994 et rejeta la demande d’indemnité de la requérante. Elle s’exprima notamment comme suit : « Sur la responsabilité de la ville de Paris : (...) l’illégalité affectant la décision de préemption en date du 30 avril 1987 peut donner lieu à réparation au profit de la société appelante ; Sur le préjudice : Considérant que le préjudice invoqué par la société anonyme ‘Immeubles Groupe Kosser’ tenant à la perte de bénéfices escomptés par la réalisation d’un projet immobilier, au demeurant non assorti de justifications suffisantes, ne présente pas un caractère certain, ni même de lien direct avec la décision annulée du 30 avril 1987 du maire de Paris ; que dans ces conditions, il y a lieu de rejeter la demande présentée par la société anonyme ‘Immeubles Groupe Kosser’ devant le tribunal administratif de Paris. »

La requérante se pourvut en cassation devant le Conseil d’État, soutenant notamment que la cour administrative d’appel n’avait pas suffisamment motivé son arrêt, faute de précision quant aux éléments sur lesquels elle avait fondé son appréciation du préjudice.

A l’audience devant le Conseil d’État, tenue le 14 janvier 1997, les débats furent clôturés à l’instant où le commissaire du Gouvernement prit la parole. Celui-ci conclut en faveur du rejet du pourvoi. Le conseil de la requérante, présent à l’audience, ne put répliquer oralement aux conclusions du commissaire du Gouvernement. Le 15 janvier 1997, il déposa une « note en délibéré », ainsi qu’en atteste le tampon apposé par le secrétariat du contentieux du Conseil d’État.

Par un arrêt rendu le 3 février 1997, la commission d’admission des pourvois en cassation du Conseil d’État décida de ne pas admettre la requête. EN DROIT I.

La requérante allègue la violation de l’article 6 § 1 de la Convention en ce qu’il garantit le droit à un procès équitable dans le respect du principe de l’égalité des armes et du contradictoire en raison de l’absence de communication des conclusions du commissaire du Gouvernement, de l’impossibilité d’y répondre et de la présence du commissaire du Gouvernement au délibéré du Conseil d’État. Elle affirme que le commissaire du Gouvernement ne fait pas partie de la formation de jugement, ainsi qu’en attesterait tant le droit interne, que la jurisprudence et la doctrine. Elle estime en outre que son rôle est analogue à celui du ministère public compte tenu de son indépendance, de ce qu’il est garant de l’unité de la jurisprudence et de ses conclusions visant à inciter la formation de jugement à suivre la solution qu’il propose. La jurisprudence de la Cour européenne des Droits de l’Homme relative aux rôles des avocats généraux auprès des juridictions suprêmes, serait donc applicable en l’espèce. L’intervention du commissaire du Gouvernement est déterminante et bénéficie nécessairement à la partie en faveur de laquelle il conclut, même en toute impartialité. Selon la requérante, ce déséquilibre ne saurait être rétabli par la production d’une note en délibéré, celle-ci étant dépourvue de tout statut en procédure administrative, contrairement à la procédure civile. De plus, il est d’usage que le délibéré se tienne immédiatement après l’audience publique, alors qu’il est matériellement impossible de produire le même jour une note qui ait des chances d’être lue par les membres de la formation de jugement avant qu’ils n’aient définitivement délibéré et statué sur le litige. Enfin, la société requérante considère que l’on ne peut se référer aux principes dégagés par la Cour de justice des Communautés européennes, le droit que cette dernière applique étant d’une nature intrinsèquement différente de ceux de l’article 6. 2. Le Gouvernement

Le gouvernement défendeur expose notamment que le commissaire du Gouvernement ne soutient aucune partie au litige, contrairement au ministère public en matière pénale. Son rôle est d’émettre un avis personnel et indépendant sur une affaire. Ses conclusions constituent en réalité le premier temps du délibéré. Membre de la juridiction, le commissaire du Gouvernement agit en juge : il serait donc naturel qu’il participe au délibéré. En second lieu, l’absence de communication de ses conclusions aux parties avant l’audience ne saurait créer entre elles un déséquilibre : elles sont à cet égard placées dans une situation identique et ignorent la teneur de ses conclusions jusqu’à leur prononcé. Toutefois, les avocats peuvent demander à connaître à l’avance le sens général des conclusions. Une pratique établie permet aux parties de déposer une « note en délibéré » pour répondre aux conclusions du Gouvernement, note qui sera lue et prise en compte par la formation de jugement au cours du délibéré. Or, en l’espèce, la requérante a utilisé cette possibilité devant le Conseil d’État. L’on ne saurait déduire de l’absence de mention explicite de la note en délibéré dans les visas de la décision que celle-ci n’aurait pas été prise en compte sachant qu’elle n’est prescrite par aucun texte de procédure. Le Gouvernement souligne la similitude entre le rôle du commissaire du Gouvernement et celui de l’avocat général devant le tribunal de première instance et la Cour de justice des Communautés européennes (CJCE). Or dans une ordonnance du 4 février 2000, rendue en sa formation plénière, la CJCE a jugé que la procédure applicable devant elle, en ce qui concerne les conclusions de l’avocat général, n’était pas contraire à l’article 6 § 1 (affaire Emesa Sugar (Free Zone) NV c. Aruba). De plus, les conclusions du commissaire du Gouvernement ne peuvent être prononcées qu’après la clôture des débats. En effet, lorsqu’il conclut, le commissaire du Gouvernement participe, au même titre que le rapporteur, à la fonction de juger lorsqu’il défend son projet de décision au cours du délibéré mais à la différence que ses conclusions sont lues publiquement. Au surplus, le fait de pouvoir répliquer aux conclusions du commissaire du Gouvernement ne présenterait pas d’intérêt pratique et substantiel, leur principal intérêt étant de mettre en lumière, par anticipation, les différentes solutions possibles. Les conclusions portent sur des questions de droit et de fait qui ont déjà été soumises à débat contradictoire. En l’espèce, la note en délibéré produite par l’avocat de la requérante devant le Conseil d’État entendait revenir sur la motivation, prétendument insuffisante, de l’arrêt de la cour administrative d’appel. Or cette question avait déjà été débattue au cours de l’instruction écrite et donc soumise à débat contradictoire entre les parties. Le fait que la requérante n’ait pas pris connaissance avant l’audience des conclusions du commissaire du Gouvernement sur ce point n’a pu porter atteinte à son droit à un procès équitable au sens de l’article 6. B. Appréciation de la Cour 1. En ce qui concerne la non-communication préalable des conclusions du commissaire du Gouvernement et l’impossibilité d’y répondre à l’audience

La Cour rappelle que le principe de l’égalité des armes – l’un des éléments de la notion plus large de procès équitable – requiert que chaque partie se voie offrir une possibilité raisonnable de présenter sa cause dans des conditions qui ne la placent pas dans une situation de net désavantage par rapport à son adversaire (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt Nideröst ‑ Huber c. Suisse du 18 février 1997, Recueil 1997-I, p. 107, § 23).

Or, indépendamment du fait que, dans la majorité des cas, les conclusions du commissaire du Gouvernement ne font pas l’objet d’un document écrit, la Cour relève qu’il ressort clairement de la description du déroulement de la procédure devant le Conseil d’État que le commissaire du Gouvernement présente ses conclusions pour la première fois oralement à l’audience publique de jugement de l’affaire et que tant les parties à l’instance que les juges et le public en découvrent le sens et le contenu à cette occasion (arrêt Kress c. France [GC] du 7 juin 2001, n° 39594/98, CEDH 2001, § 73). La requérante ne saurait tirer du droit à l’égalité des armes reconnu par l’article 6 § 1 de la Convention le droit de se voir communiquer, préalablement à l’audience, des conclusions qui ne l’ont pas été à l’autre partie à l’instance, ni au rapporteur, ni aux juges de la formation de jugement (arrêt Nideröst-Huber précité). Aucun manquement à l’égalité des armes ne se trouve donc établi (arrêt Kress précité).

Toutefois, la notion de procès équitable implique aussi en principe le droit pour les parties à un procès de prendre connaissance de toute pièce ou observation soumise au juge, fût-ce par un magistrat indépendant, en vue d’influencer sa décision, et de la discuter (voir les arrêts Lobo Machado c. Portugal du 20 février 1996, Recueil 1996-I, p. 215, § 49, Vermeulen c. Belgique du 20 février 1996, Recueil 1996-I, p. 234, § 33, K.D.B. c. Pays-Bas du 27 mars 1998, Recueil 1998-II, p. 631, § 44 et Nideröst ‑ Huber précité, p. 108, § 24).

Pour ce qui est de l’impossibilité pour les parties de répondre aux conclusions du commissaire du Gouvernement à l’issue de l’audience de jugement, la Cour a déjà relevé qu’à la différence de l’affaire Reinhardt et Slimane-Kaïd (arrêt c. France du 31 mars 1998, Recueil 1998-II), il n’est pas contesté que dans la procédure devant le Conseil d’État, les avocats qui le souhaitent peuvent demander au commissaire du Gouvernement, avant l’audience, le sens général de ses conclusions. Il n’est pas davantage contesté que les parties peuvent répliquer, par une note en délibéré, aux conclusions du commissaire du Gouvernement, ce qui permet, et c’est essentiel aux yeux de la Cour, de contribuer au respect du principe du contradictoire. Enfin, au cas où le commissaire du Gouvernement invoquerait oralement lors de l’audience un moyen non soulevé par les parties, le président de la formation de jugement ajournerait l’affaire pour permettre aux parties d’en débattre (arrêt Kress précité, § 76).

Reste que, de l’avis de la Cour, le dépôt d’une note en délibéré contribue au respect du principe du contradictoire à certaines conditions. En particulier, les justiciables doivent pouvoir déposer une telle note indépendamment de la décision éventuelle du président d’ajourner l’affaire, tout en disposant d’un délai suffisant pour la rédiger. Par ailleurs, afin d’éviter tout litige quant à sa prise en compte par la haute juridiction administrative, la Cour estime que l’arrêt devrait expressément viser l’existence d’une note en délibéré, comme c’est déjà le cas s’agissant de la mention, dans les arrêts du Conseil d’État, de la requête ou du recours enregistré auprès de son secrétariat, des autres pièces du dossier et des interventions en audience publique (rapporteur, conseils des parties et commissaire du Gouvernement). En l’espèce, la Cour relève que la société requérante a déposé une note en délibéré le lendemain de l’audience publique, soit le 15 janvier 1997, ce dont atteste le tampon apposé par le secrétariat du contentieux du Conseil d’État. Dès lors, bien que l’arrêt du Conseil d’État du 3 février 1997 n’en fasse pas expressément mention, le versement de la note au dossier dès le 15 janvier 1997 ne saurait prêter à discussion. En conséquence, dès lors que la requérante ne justifie pas, dans les circonstances de l’espèce, que le délibéré se soit tenu le 14 janvier 1997 immédiatement après l’audience publique, la Cour est en mesure de s’assurer que la requérante a répliqué, par une note en délibéré, aux conclusions du commissaire du Gouvernement, ce qui lui a permis en l’espèce de contribuer effectivement au respect du principe du contradictoire. Dans ces conditions, la Cour estime que la procédure suivie devant le Conseil d’État a offert suffisamment de garanties à la requérante et qu’aucun problème ne se pose sous l’angle du droit à un procès équitable pour ce qui est du respect du contradictoire. Partant, il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention à cet égard. 2. En ce qui concerne la présence du commissaire du Gouvernement au délibéré du Conseil d’État

Pour ce qui est de la présence du commissaire du Gouvernement au délibéré, la Cour se réfère à l’arrêt Kress du 7 juin 2001 (précité). Dans cette affaire, elle s’était exprimée comme suit : « 77. Sur ce point, la Cour constate que l’approche soutenue par le Gouvernement consiste à dire que, puisque le commissaire du Gouvernement est un membre à part entière de la formation de jugement, au sein de laquelle il officie en quelque sorte comme un deuxième rapporteur, rien ne devrait s’opposer à ce qu’il assiste au délibéré, ni même qu’il vote. 78. Le fait qu’un membre de la formation de jugement ait exprimé en public son point de vue sur l’affaire pourrait alors être considéré comme participant à la transparence du processus décisionnel. Cette transparence est susceptible de contribuer à une meilleure acceptation de la décision par les justiciables et le public, dans la mesure où les conclusions du commissaire du Gouvernement, si elles sont suivies par la formation de jugement, constituent une sorte d’explication de texte de l’arrêt. Dans le cas contraire, lorsque les conclusions du commissaire du Gouvernement ne se reflètent pas dans la solution adoptée par l’arrêt, elles constituent une sorte d’opinion dissidente qui nourrira la réflexion des plaideurs futurs et de la doctrine. La présentation publique de l’opinion d’un juge ne porterait en outre pas atteinte au devoir d’impartialité, dans la mesure où le commissaire du Gouvernement, au moment du délibéré, n’est qu’un juge parmi d’autres et que sa voix ne saurait peser sur la décision des autres juges au sein desquels il se trouve en minorité, quelle que soit la formation dans laquelle l’affaire est examinée (sous-section, sous-sections réunies, Section ou Assemblée). Il est d’ailleurs à noter que, dans la présente affaire, la requérante ne met nullement en cause l’impartialité subjective ou l’indépendance du commissaire du Gouvernement. 79. Toutefois, la Cour observe que cette approche ne coïncide pas avec le fait que, si le commissaire du Gouvernement assiste au délibéré, il n’a pas le droit de voter. La Cour estime qu’en lui interdisant de voter, au nom de la règle du secret du délibéré, le droit interne affaiblit sensiblement la thèse du Gouvernement, selon laquelle le commissaire du Gouvernement est un véritable juge, car un juge ne saurait, sauf à se déporter, s’abstenir de voter. Par ailleurs, il serait difficile d’admettre qu’une partie des juges puisse exprimer publiquement leur opinion et l’autre seulement dans le secret du délibéré. 80. En outre, en examinant ci-dessus le grief de la requérante concernant la non ‑ communication préalable des conclusions du commissaire du Gouvernement et l’impossibilité de lui répliquer, la Cour a accepté que le rôle joué par le commissaire pendant la procédure administrative requiert l’application de garanties procédurales en vue d’assurer le respect du principe du contradictoire (paragraphe 76 ci-dessus). La raison qui a amené la Cour à conclure à la non-violation de l’article 6 § 1 sur ce point n’était pas la neutralité du commissaire du Gouvernement vis-à-vis des parties mais le fait que la requérante jouissait de garanties procédurales suffisantes pour contrebalancer son pouvoir. La Cour estime que ce constat entre également en ligne de compte pour ce qui est du grief concernant la participation du commissaire du Gouvernement au délibéré. 81. Enfin, la théorie des apparences doit aussi entrer en jeu : en s’exprimant publiquement sur le rejet ou l’acceptation des moyens présentés par l’une des parties, le commissaire du Gouvernement pourrait être légitimement considéré par les parties comme prenant fait et cause pour l’une d’entre elles. Pour la Cour, un justiciable non rompu aux arcanes de la justice administrative peut assez naturellement avoir tendance à considérer comme un adversaire un commissaire du Gouvernement qui se prononce pour le rejet de son pourvoi. A l’inverse, il est vrai, un justiciable qui verrait sa thèse appuyée par le commissaire le percevrait comme son allié. La Cour conçoit en outre qu’un plaideur puisse éprouver un sentiment d’inégalité si, après avoir entendu les conclusions du commissaire dans un sens défavorable à sa thèse à l’issue de l’audience publique, il le voit se retirer avec les juges de la formation de jugement afin d’assister au délibéré dans le secret de la chambre du conseil (voir, mutatis mutandis , l’arrêt Delcourt c. Belgique du 17 janvier 1970, série A n° 11, p. 17, § 30). 82. Depuis l’arrêt Delcourt, la Cour a relevé à de nombreuses reprises que, si l’indépendance et l’impartialité de l’avocat général ou du procureur général auprès de certaines cours suprêmes n’encouraient aucune critique, la sensibilité accrue du public aux garanties d’une bonne justice justifiait l’importance croissante attribuée aux apparences (voir l’arrêt Borgers précité, § 24). C’est pourquoi la Cour a considéré que, indépendamment de l’objectivité reconnue de l’avocat général ou du procureur général, celui-ci, en recommandant l’admission ou le rejet d’un pourvoi, devenait l’allié ou l’adversaire objectif de l’une des parties et que sa présence au délibéré lui offrait, fût-ce en apparence, une occasion supplémentaire d’appuyer ses conclusions en chambre du conseil, à l’abri de la contradiction (voir les arrêts Borgers, Vermeulen et Lobo Machado précités, respectivement §§ 26, 34 et 32). 83. La Cour ne voit aucune raison de s’écarter de la jurisprudence constante rappelée ci-dessus, même s’agissant du commissaire du Gouvernement, dont l’opinion n’emprunte cependant pas son autorité à celle d’un ministère public (voir, mutatis mutandis , arrêts J.J. et K.D.B. c. Pays-Bas du 27 mars 1998, Recueil 1998-II, respectivement §§ 42 et 43). 84. La Cour observe en outre qu’il n’a pas été soutenu, comme dans les affaires Vermeulen et Lobo Machado, que la présence du commissaire du Gouvernement s’imposait pour contribuer à l’unité de la jurisprudence ou pour aider à la rédaction finale de l’arrêt (voir, mutatis mutandis , arrêt Borgers précité, § 28). Il ressort des explications du Gouvernement que la présence du commissaire du Gouvernement se justifie par le fait qu’ayant été le dernier à avoir vu et étudié le dossier, il serait à même pendant les délibérations de répondre à toute question qui lui serait éventuellement posée sur l’affaire. 85. De l’avis de la Cour, l’avantage pour la formation de jugement de cette assistance purement technique est à mettre en balance avec l’intérêt supérieur du justiciable, qui doit avoir la garantie que le commissaire du Gouvernement ne puisse pas, par sa présence, exercer une certaine influence sur l’issue du délibéré. Tel n’est pas le cas dans le système français actuel. 86. La Cour se trouve confortée dans cette approche par le fait qu’à la Cour de justice des Communautés européennes, l’avocat général, dont l’institution s’est étroitement inspirée de celle du commissaire du Gouvernement, n’assiste pas aux délibérés, en vertu de l’article 27 du règlement de la CJCE. 87. En conclusion, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention, du fait de la participation du commissaire du Gouvernement au délibéré de la formation de jugement. »

La Cour ne voit aucune raison de s’écarter de la jurisprudence rappelée ci-dessus. En conclusion, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention, du fait de la participation du commissaire du Gouvernement au délibéré de la formation de jugement. II.

La requérante demande que le Gouvernement soit condamné à lui payer une somme d’un montant de 26 571 387 francs français (FRF), en raison d’une perte de chance d’obtenir l’indemnisation du préjudice subi.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

Pour ce qui est du grief de la requérante relatif à l’équité de la procédure devant le Conseil d’État, la Cour estime, conformément à sa jurisprudence (arrêts Vermeulen précité, § 37 et Kress précité, § 96), que le dommage dont fait état l’intéressée se trouve suffisamment compensé par le constat de violation figurant au paragraphe 27 ci-dessus. B. Frais et dépens

La requérante sollicite une somme d’un montant de 50 000 FRF en remboursement des frais de tous ordres qu’elle a exposés.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

Lorsque la Cour constate une violation de la Convention, elle peut accorder à un requérant le paiement non seulement de ses frais et dépens devant les organes de la Convention, mais aussi de ceux qu ’ il a engagés devant les juridictions nationales pour prévenir ou faire corriger par celles-ci ladite violation (voir notamment l ’ arrêt Hertel c. Suisse du 25 août 1998, Recueil 1998-VI, § 63). En l ’ espèce, la Cour constate que la requérante n’a pas exposé de tels frais et dépens pendant la procédure litigieuse. Partant, il y a lieu d ’ écarter la demande sur ce point. Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, les arrêts Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V, § 30 et Kress précité, § 102). En l’espèce, compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 3 000 EUR pour la procédure devant elle et l’accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en France à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 4,26 % l ’ an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l’UNANIMITÉ, 1. Dit , que l’article 6 § 1 de la Convention n’a pas été violé en ce qui concerne le grief de la requérante selon lequel elle n’a pas reçu préalablement à l’audience les conclusions du commissaire du Gouvernement et n’a pu lui répliquer à l’issue de celle-ci ; 2. Dit , qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison de la participation du commissaire du Gouvernement au délibéré ; 3. Dit , que le constat d’une violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage subi par la requérante ; 4. Dit , a) que l ’E tat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, la somme suivante pour frais et dépens : 3 000 EUR (trois mille euros), plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée ; b) que ce montant sera à majorer d ’ un intérêt simple de 4,26 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 mars 2002 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président