Stark împotriva Regatului Unit

Decizia nr. 55198/00 a Curții Europene a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care a stat la 21 martie 2002 în calitate de Cameră compusă de Președintele Ress Cabral Barreto Sir Nicolas Bratza Caflisch Türmen Zupančič dna H.S. Greve și dl V. Berger Secționar, având în vedere cererea depusă la 3 noiembrie 1999, După deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul, dl Barry Stark, este un național din Regatul Unit, născut în 1964 și este în prezent în închisoare în Brixton, Londra. El este reprezentat în fața Curții de către dl Shanahan, un avocat care practică în Cardiff. De când reclamantul avea 17 ani, el a fost condamnat pentru un număr mare de infracțiuni penale. Condamnarea anterioară a avut loc la 20 aprilie 1990, când a fost condamnat pentru a provoca prejudicii corporale grave, în sensul articolului 18 din Legea 1861 privind infracțiunile împotriva persoanei.

El a fost condamnat la doi ani și jumătate de închisoare. La 30 octombrie 1998, reclamantul a fost condamnat pentru viol. La 19 noiembrie 1998, el a fost condamnat la închisoare pe viață în temeiul articolului 2 din Legea privind sentința de crimă 1997. Judecătorul judecătorului a declarat că, dacă ar fi impus o sentință determinată, ar fi impus un termen de șase ani de închisoare pentru care reclamantul ar fi în mod obișnuit de trei ani. Din moment ce el a petrecut deja cinci luni pe retragere, tariful său a fost fixat la doi ani și șapte luni. La 29 iulie 1999, concediul său reînnoit de recurs împotriva condamnării a fost respins. La 13 iunie 2001, Comisia de reexaminare a cauzelor penale a adresat Curții de Apel Tribunalului.

La 25 februarie 2002, această instanță și-a anulat condamnarea la viață și l-a înlocuit cu o condamnare determinată de șase ani de închisoare. Legea din 1997 a intrat în vigoare la 1 octombrie 1997. Secțiunea 2 alineatele (1) și (2) prevede următoarele: „(1) Această secțiune se aplică în cazul în care – (a) o persoană este condamnată pentru o infracțiune gravă comisă după începerea prezentului articol; și (b) în momentul în care a fost comisă infracțiunii, a avut 18 sau peste și a fost condamnată în orice parte a Regatului Unit pentru alte infracțiuni grave.

(2) Curtea impune o condamnare pe viață, adică - (a) în cazul în care persoana este de 21 de ani sau peste, o condamnare pe viață; (b) în cazul în care are sub 21 ani, o condamnare pe viață în temeiul articolului 8 alineatul (2) din Legea privind justiția penală din 1982, cu excepția cazului în care instanța consideră că există circumstanțe excepționale referitoare la oricare dintre infracțiunile sau la infractorul care justifică faptul că nu o face. (3) În cazul în care instanța nu impune o condamnare la viață, aceasta afirmă în instanță deschisă că este de acest aviz și care sunt circumstanțele excepționale.” Secțiunea 2(5) a enumerat infracțiunile considerate „grave” în sensul secțiunii.

Crimele enumerate la art. 2 alineatul (5) erau deja pedepsite cu maximul de închisoare pe viață și includeau o infracțiune în temeiul articolului 18 din Legea 1861 privind infracțiunile împotriva persoanei și jafurile în cazul în care, la un moment dat în timpul comisionării infracțiunii, infractorul avea în posesia sa o armă de foc sau o imitare de arme de foc în sensul Legei privind armele de foc din 1968. Secțiunile 3 și 4 din Legea de 1997 impun sancțiuni obligatorii de șapte și trei ani pentru o a treia condamnare asupra infracțiunilor de tip A de trafic de droguri și, respectiv, a furturilor interne.

Ambele secțiuni obligă instanța să impună pedeapsa fixată atunci când condițiile legale sunt îndeplinite, cu excepția: „în cazul în care instanța este de părere că există circumstanțe specifice care – (a) Se referă la oricare dintre infracțiunile sau la infracțiunile infracțiunii; și (b) ar face nedreptă pedeapsa prescrisă în toate condițiile.” Regina v. Offen ([2001] 1 WLR 253 Hotărârea în acest caz a fost pronunțată de Curtea de Apel la 9 noiembrie 2000. Reclamanții au susținut că art. 2 este incompatibil cu, printre altele, articolele 3 și 5 din Convenție. Curtea de Apel a convenit că modalitatea de interpretare a secțiunii 2 în trecut a însemnat că această secțiune ar putea funcționa într-un mod disproporționat, nu fiind greu să se găsească exemple de situații în care ar fi în totalitate disproporționat să se impună o condamnare la viață chiar și pentru o a doua infracțiune gravă.

Cu toate acestea, dacă cuvintele „circumstanțe excepționale” din secțiunea 2 au fost interpretate într-un mod care acordă politicii Parlamentului în adoptarea secțiunii, această secțiune nu va mai funcționa arbitrar, această politică a fost de a proteja publicul. În consecință, ar trebui considerat că concluzia că un infractor nu constituie un risc semnificativ pentru public constituie „circumstanțe excepționale” care ar acorda abordarea, nu numai cu intenția parlamentară, ci cu dispozițiile Convenției. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 3 cu privire la condamnarea sa automată pe viață în temeiul articolului 2 din Legea privind sentința criminală din 1997 și în temeiul articolului 6 din Convenție că nu a avut un proces echitabil.

La 10 iulie 2001, Curtea a hotărât să invite Guvernul să prezinte observații cu privire la admisibilitatea și meritul plângerilor reclamantei cu privire la art. 2 din Legea de 1997 în temeiul articolului 5 §§ 1 și 5 din Convenție. Prin scrisoarea din 5 februarie 2002 au fost prezentate observațiile guvernului în acest caz. Prin scrisoarea din 26 februarie 2002, reprezentanții reclamantului au informat Curtea că reclamantul a dorit să își retragă cererea. Ei au trimis la Curtea de Apel apel anterior și au informat Curtea că și-a urmărit cererea la Comisia de reexaminare a cazurilor penale în mod consecutiv cu cererea sa la această Curte. Comisia și-a trimis cazul Curții de Apel, care și-a anulat condamnarea la viață și a impus o sentință determinată.

Scrisoarea reprezentanților continuă: „... acum că această chestiune s-a încheiat cu succes pentru dl Stark, în mod clar, nu există nici un alt scop în nici un recurs la Curtea Europeană și, prin urmare, dorim să retragem cererea noastră… Vă rugăm să confirmați că cererea reclamantului a fost marcată ca retrasă.” Curtea constată că reclamantul nu intenționează să își continue cererea în sensul articolului 37 § 1 litera (a) din Convenție. Este, de asemenea, convins că cererea de retragere a reclamantului se bazează pe respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolele sale (art. 37 § 1 în amendă ). Prin urmare, cazul ar trebui să fie eliminat din lista de cauze a Curții.

Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să excludă cererea din lista de cazuri.

THIRD SECTION

DECISION Application no. 55198/00 by Barry STARK against the United Kingdom The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 21 March 2002 as a Chamber composed of Mr G. Ress , President , Mr I. Cabral Barreto , Sir Nicolas Bratza , Mr L. Caflisch , Mr R. Türmen , Mr B. Zupančič , Mrs H.S. Greve , judges , and Mr V. Berger , Section Registrar , Having regard to the above application lodged on 3 November 1999, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant, Mr Barry Stark, is a United Kingdom national, born in 1964 and he is currently in prison in Brixton, London. He is represented before the Court by Mr Shanahan, a lawyer practising in Cardiff. A. The circumstances of the case Since the applicant was 17 years of age, he has been convicted of a large number of criminal offences.

The relevant previous conviction was on 20 April 1990 when he was convicted of causing grievous bodily harm with intent contrary to section 18 of the Offences Against the Person Act 1861. He was sentenced to two and a half years’ imprisonment. On 30 October 1998 the applicant was convicted of rape. On 19 November 1998 he was sentenced to life imprisonment pursuant to section 2 of the Crime Sentencing Act 1997. The trial judge stated that, had he been imposing a determinate sentence, he would have imposed a term of six years’ imprisonment of which the applicant would normally serve three years. Since he had already spent five months on remand, his tariff was therefore fixed at two years and seven months.

On 29 July 1999 his renewed leave to appeal against conviction was rejected. On 13 June 2001 the Criminal Cases Review Commission referred the applicant’s case to the Court of Appeal. On 25 February 2002 that court quashed his life sentence and replaced it with a determinate sentence of six years’ imprisonment. B. Relevant domestic law and practice 1. The Crime (Sentences) Act 1997 (“the 1997 Act”) The 1997 Act came into force on 1 October 1997. Section 2(1) and (2) provide as follows: “(1) This section applies where – (a) a person is convicted of a serious offence committed after the commencement of this section; and (b) at the time when that offence was committed, he was 18 or over and had been convicted in any part of the United Kingdom of another serious offences.

(2) The court shall impose a life sentence, that is to say - (a) where the person is 21or over, a sentence of imprisonment for life; (b) where he is under 21, a sentence of custody for life under section 8(2) of the Criminal Justice Act 1982, unless the court is of the opinion that there are exceptional circumstances relating to either of the offences or to the offender which justify its not doing so. (3) Where the court does not impose a life sentence, it shall state in open court that it is of that opinion and what the exceptional circumstances are.” Section 2(5) listed the offences considered “serious” for the purposes of the section.

The offences listed in section 2(5) were already punishable by a maximum of life imprisonment and they include an offence under section 18 of the Offences Against the Person Act 1861 and robbery where, at some time during the commission of the offence, the offender had in his possession a firearm or imitation firearm within the meaning of the Firearms Act 1968. Sections 3 and 4 of the 1997 Act impose mandatory penalties of seven and three years for a third conviction on class A drug trafficking offences and domestic burglaries, respectively.

Both sections oblige the court to impose the fixed sentence when the statutory conditions are fulfilled except: “where the court is of the opinion that there are specific circumstances which – (a) relate to any of the offences or to the offender; and (b) would make the prescribed custodial sentence unjust in all the circumstances.” 2. Regina v. Offen ([2001] 1 WLR 253 The judgment in this case was delivered by the Court of Appeal on 9 November 2000. The appellants had contended that section 2 was incompatible with, inter alia , Articles 3 and 5 of the Convention. The Court of Appeal agreed that the manner of interpreting section 2 in the past meant that that section could clearly operate in a disproportionate manner, it not being difficult to find examples of situations where it would be wholly disproportionate to impose a life sentence even for a second serious offence.

If, however, the words “exceptional circumstances” in section 2 were construed in a manner which accorded with the policy of Parliament in adopting the section, that section would no longer operate arbitrarily. That policy was to protect the public. Accordingly, a finding that an offender does not constitute a significant risk to the public should be considered to constitute “exceptional circumstances” which approach would accord, not only with parliamentary intent, but with the provisions of the Convention. COMPLAINT The applicant complained under Article 3 about his automatic life sentence pursuant to section 2 of the Crime Sentencing Act 1997 and under Article 6 of the Convention that he did not have a fair trial.

THE LAW On 10 July 2001 the Court decided to invite the Government to submit observations on the admissibility and merits of the applicant’s complaints about section 2 of the 1997 Act under Article 5 §§ 1 and 5 of the Convention. By letter dated 5 February 2002 the Government’s observations in the case were submitted. By letter dated 26 February 2002 the applicant’s representatives informed the Court that the applicant wished to withdraw his application. They referred to the applicant’s previous unsuccessful appeal to the Court of Appeal and informed the Court that he had pursued his application to the Criminal Cases Review Commission consecutively with his application to this Court. That Commission had referred his case to the Court of Appeal, which court had quashed his life sentence and imposed a determinate sentence.

The representatives’ letter continued: “... now that the matter has concluded successfully for Mr Stark clearly there is no further purpose in any appeal to the European Court and we therefore wish to withdraw our application… Would you please confirm that out applicant’s application has been marked as withdrawn.” The Court notes that the applicant does not intend to pursue his application within the meaning of Article 37 § 1(a) of the Convention. It is further satisfied that the applicant’s request to withdraw is based on respect for human rights as defined in the Convention and its Protocols (Article 37 § 1 in fine ). Accordingly, the case should be struck out of the Court’s list of cases.

For these reasons, the Court unanimously Decides to strike the application out of its list of cases. Vincent Berger George RESS Registrar President