JENNINGS v. THE UNITED KINGDOM

Decizia nr. 62235/00 a Curții Europene a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care a stat la 30 ianuarie 2003 în calitate de Camera compusă de Președintele Ress Sir Nicolas Bratza Caflisch Kūris Türmen dna Tsatsa-Nikolovska H.S. Greve, judecători și dl V. Berger, având în vedere cererea depusă la 18 februarie 2000, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul respondent, având în vedere deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul, dl Darren Jennings, este un național al Regatului Unit, care s-a născut în 1967 și trăiește în Tameside, Lancashire. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum a prezentat reclamantul, pot fi rezumate după cum urmează. În 1985, când avea 17 ani, reclamantul a fost condamnat pentru o infracțiune de rănire cu intenție de a provoca prejudicii corporale grave și a fost condamnat la custodia pentru tineret de trei ani. La 1 noiembrie 1999, reclamantul a declarat vinovată la șase conturi, inclusiv una pentru deținerea unei arme de foc cu intenția de a comite o infracțiune inculpabilă, o „ infracțiune gravă” în sensul articolului 2 din Legea privind infracțiunile (Sentences) de 1997 („Legea 1997”). El a fost condamnat la închisoare pe viață, fiind a doua infracțiune gravă și judecătorul nu constată nicio circumstanță excepțională pentru a evita impunerea pedepsei pe viață. Judecătorul a indicat că altfel ar fi adoptat o condamnare determinată de patru ani de închisoare și tariful a fost stabilit la un an și o lună. Reclamantul nu a solicitat permisiunea de a face apel la condamnarea sau pedeapsa.Legea și practica interne relevante Legea 1997 privind criminalitatea (Criminația) Actul de 1997 a intrat în vigoare la 1 octombrie 1997. Secțiunea 2 alineatele (1), (2) și (3) precizează următoarele: „(1) Această secțiune se aplică în cazul în care - (a) o persoană este condamnată pentru o infracțiune gravă comisă după începerea prezentului articol; și (b) în momentul în care această infracțiune a fost comisă, a avut 18 ani sau peste și a fost condamnat în orice parte a Regatului Unit pentru o altă infracțiune gravă. (2) Curtea impune o condamnare pe viață, adică - a) în cazul în care persoana are 21 sau peste, o condamnare pe viață; b) în cazul în care este sub 21 ani, o condamnare pe viață în temeiul art. 8 alin. (2) din Legea privind justiția penală, 1982; Cu excepția cazului în care instanța este de părere că există circumstanțe excepționale legate de oricare dintre infracțiunile sau de infracțiunile care justifică faptul că nu o fac. (3) În cazul în care instanța nu impune o condamnare la viață, aceasta trebuie să afirme în instanță deschisă că este din avizul respectiv și care sunt circumstanțele excepționale.” În secțiunea 2(5) se enumerau infracțiunile considerate „grave” în sensul articolului 2 alineatul (5), care erau deja pedepsite cu un maxim de închisoare pe viață și care include o infracțiune în secțiunea 18 din Legea 1861 privind infracțiunile împotriva persoanei și deținerea unei arme de foc sau imitare cu intenția de a comite o infracțiune inculpabilă, în contravenție cu art. 18 din Legea 1968 privind armele de foc. Regina v. Offen ([2001] 1 WLR 253 Hotărârea în acest caz a fost pronunțată de Curtea de Apel la 9 noiembrie 2000. Reclamanții au susținut că art. 2 este incompatibil cu, printre altele, cu art. 2 Curtea de Apel a convenit că modalitatea de interpretare a secțiunii 2 în trecut a însemnat că această secțiune ar putea funcționa într-un mod disproporționat, nu fiind dificilă de a găsi exemple de situații în care ar fi complet disproporționat să impună o condamnare la viață chiar și pentru o a doua infracțiune gravă. Cu toate acestea, dacă cuvintele „circumstanțe excepționale” din secțiunea 2 au fost interpretate într-un mod care acordă politicii Parlamentului în adoptarea secțiunii, această secțiune nu va mai funcționa arbitrar, această politică a fost de a proteja publicul. În consecință, ar trebui considerat că concluzia că un infractor nu constituie un risc semnificativ pentru public constituie „circumstanțe excepționale” care ar acorda abordarea, nu numai cu intenția parlamentară, ci cu dispozițiile Convenției. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolelor 3 și 7 din Convenție că impunerea unei condamnații pe viață în temeiul articolului 2 din Legea privind infracțiunile (Sentences) de 1997 a constituit pedeapsa inumană și retrospectivă. La 10 iulie 2001, Curtea a hotărât să invite Guvernul să prezinte observații cu privire la admisibilitatea și meritul plângerilor reclamantei cu privire la art. 2 din Legea de 1997, deși în conformitate cu art. 5 §§ 1 și 5 din Convenție. Prin scrisoarea din 5 februarie 2002 au fost prezentate observațiile guvernului în acest caz. Acestea au fost trimise reclamantului prin scrisoare din 13 februarie 2002 și reclamantul a fost solicitat să prezinte orice observații până la 29 martie 2002. Într-o scrisoare din 13 martie 2002, reclamantul a indicat că solicita consiliere juridică și a solicitat o prelungire a timpului pentru prezentarea observațiilor sale. Atunci când nu a fost primit niciun răspuns din partea reclamantului, el a fost informat prin scrisoarea din 30 iulie 2002 că Curtea va continua să ia în considerare cazul său. Scrisoarea a fost returnată ulterior de închisoare la care a fost adresată. Prin scrisoarea din 4 septembrie 2002, scrisoarea din 30 iulie a fost copiată reclamantului la adresa de domiciliu furnizată pe formularul său de cerere. O altă scrisoare a fost trimisă reclamantului prin post înregistrat la 23 octombrie 2002, cerând confirmarea dacă dorește să continue cu cererea. El a fost recomandat că dacă nu a fost primit niciun răspuns până la 22 Noiembrie 2002 Curtea ar lua în considerare eliminarea cazului din lista sa. Nu s-a primit niciun răspuns de la solicitant. DREPTUL Curtea remarcă că reclamantul nu a prezentat observațiile sale în răspuns cu termenul prelungit și nu a răspuns la corespondența recentă din Registru. Curtea consideră că, în circumstanțe, reclamantul poate fi considerat că nu mai dorește să își continue cererea în sensul articolului 37 § 1 litera (a) din Convenție. Nu există nici o indicație că respectarea drepturilor omului necesită examinarea în continuare a cauzei. Prin urmare, cazul ar trebui să fie exclus din lista de cauze a Curții. Din aceste motive, Curtea este în unanimitate Decide să scoată cererea din lista de cazuri. Președintele grefierului Vincent Berger Georg Ress

THIRD SECTION

DECISION

Application no. 62235/00

by Darren JENNINGS

against the United Kingdom

The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 30

January 2003 as a Chamber composed of

Mr

G.

Ress

,

President

,

Sir

Nicolas

Bratza

,

Mr

L.

Caflisch

,

Mr

P.

Kūris

,

Mr

R.

Türmen

,

Mrs

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

Mrs

H.S.

Greve,

judges

,

and Mr V.

Berger

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application lodged on 18 February 2000,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant, Mr Darren Jennings, is a United Kingdom national, who was born in 1967 and lives in Tameside, Lancashire.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.

In 1985, when he was seventeen, the applicant was convicted of an offence of wounding with intent to cause grievous bodily harm and was sentenced to three years’ youth custody.

On 1 November 1999, the applicant pleaded guilty to six counts, including one for possession of a firearm with intent to commit an indictable offence, a “serious offence” for the purposes of section 2 of the Crime (Sentences) Act 1997 (“the 1997 Act”). He was sentenced to life imprisonment, it being his second serious offence and the judge finding no exceptional circumstances to avoid imposition of the life sentence. The judge indicated that he would otherwise have passed a determinate sentence of four years’ imprisonment and the tariff was fixed at one year and one month. The applicant did not apply for leave to appeal against the conviction or sentence.

B.

Relevant domestic law and practice

1.

The Crime (Sentences) Act 1997

The 1997 Act came into force on 1 October 1997. Section 2(1), (2) and (3) provide as follows:

“(1)

This section applies where -

(a)

a person is convicted of a serious offence committed after the commencement of this section; and

(b)

at the time when that offence was committed, he was 18 or over and had been convicted in any part of the United Kingdom of another serious offence.

(2)

The court shall impose a life sentence, that is to say -

(a)

where the person is 21 or over, a sentence of imprisonment for life;

(b)

where he is under 21, a sentence of custody for life under section 8(2) of the Criminal Justice Act 1982,

unless the court is of the opinion that there are exceptional circumstances relating to either of the offences or to the offender which justify its not doing so.

(3)

Where the court does not impose a life sentence, it shall state in open court that it is of that opinion and what the exceptional circumstances are.”

Section 2(5) listed the offences considered “serious” for the purposes of the section. The offences listed in section 2(5) were already punishable by a maximum of life imprisonment and they include an offence under section

18 of the Offences Against the Person Act 1861 and possession of a firearm or imitation firearm with intent to commit an indictable offence, contrary to section 18 of the Firearms Act 1968.

2.

Regina v. Offen ([2001] 1 WLR 253

The judgment in this case was delivered by the Court of Appeal on 9

November 2000. The appellants had contended that section 2 was incompatible with,

inter alia

, Articles 3 and 5 of the Convention.

The Court of Appeal agreed that the manner of interpreting section 2 in the past meant that that section could clearly operate in a disproportionate manner, it not being difficult to find examples of situations where it would be wholly disproportionate to impose a life sentence even for a second serious offence. If, however, the words “exceptional circumstances” in section 2 were construed in a manner which accorded with the policy of Parliament in adopting the section, that section would no longer operate arbitrarily. That policy was to protect the public. Accordingly, a finding that an offender does not constitute a significant risk to the public should be considered to constitute “exceptional circumstances” which approach would accord, not only with parliamentary intent, but with the provisions of the Convention.

COMPLAINTS

The applicant complained under Articles 3 and 7 of the Convention that the imposition of a life sentence pursuant to section 2 of the Crime (Sentences) Act 1997 amounted to inhuman and retrospective punishment.

PROCEDURE

On 10 July 2001 the Court decided to invite the Government to submit observations on the admissibility and merits of the applicant’s complaints about section 2 of the 1997 Act, albeit under Article 5 §§ 1 and 5 of the Convention. By letter dated 5 February 2002 the Government’s observations in the case were submitted. They were sent to the applicant by letter dated 13 February 2002 and the applicant was requested to submit any observations by 29 March 2002.

In a letter dated 13 March 2002 the applicant indicated that he was seeking legal advice and requested an extension of time for the submission of his observations. An extension was granted to 31 May 2002. When no response was received from the applicant, he was advised by way of letter dated 30 July 2002 that the Court would proceed to consider his case. The letter was subsequently returned by the prison to which it had been addressed.

By letter of 4 September 2002 the letter of 30 July was copied to the applicant at the home address provided on his application form. A further letter was sent to the applicant by registered post on 23 October 2002 seeking confirmation as to whether he wished to continue with the application. He was advised that if no response was received by 22

November 2002 the Court would consider striking the case out of its list. No response has been received from the applicant.

THE LAW

The Court notes that the applicant has failed to submit his observations in reply by the extended time-limit and has not responded to the recent correspondence from the Registry.

The Court considers that in the circumstances the applicant may be regarded as no longer wishing to pursue his application within the meaning of Article 37 § 1(a) of the Convention. There is no indication that respect for human rights requires the further examination of the case.

Accordingly, the case should be struck out of the Court’s list of cases.

For these reasons, the Court unanimously

Decides

to strike the application out of its list of cases.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Registrar

President