Kelly împotriva Regatului Unit

Decizia nr. 54942/00 a Consiliului Edward KELLY împotriva Regatului Unit Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care a stat la 24 octombrie 2002 în calitate de Cameră compusă de Președintele Ress Sir Nicolas Bratza Caflisch Türmen Zupančič dna H.S. Greve Traja, judecători și dl Berger, având în vedere cererea depusă la 8 octombrie 1999, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național britanic, născut în 1960 și este în prezent în detenție în HMP Brixton. El este reprezentat în fața Curții de către dna Hubbard, un avocat practicant la Londra.

Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. La 26 martie 1980, reclamantul a invocat vinovată pentru trei conturi de jaf și unul de tentativă de jaf. Crimele relevante au fost comise în 1979 când reclamantul a avut 18 ani, co-apărătorii au vârsta de 28 și 38 de ani. În timpul jafului, reclamantul a eliberat o armă de foc care a rănit doi membri ai publicului. El a fost condamnat la un total de 14 ani de închisoare și a fost eliberat în 1988. La 19 martie 1998, reclamantul a fost considerat vinovat de a fi rănit cu intenție de a provoca prejudicii corporale grave împotriva articolului 18 din Legea privind infracțiunile împotriva persoanei 1861. La 1 mai 1998 a fost condamnat.

Judecătorul judecător a constatat că condițiile articolului 2 din Legea privind crimele (Criminalitățile) din 1997 („Legea din 1997”) au fost îndeplinite și că este obligat să condamne reclamantul la o condamnare pe viață. În acest sens, judecătorul judecător a respins șase factori pe care reclamantul a susținut-o în cazul în care există circumstanțe excepționale. Judecătorul judecător a stabilit tariful său la patru ani. Decembrie 1998 Curtea de Apel și-a respins recursul împotriva impunerii unei condamnații pe viață. După constatarea circumstanțelor reclamantului, nici individual, nici cumulativ, „excepțional” în sensul articolului 2 din Legea 1997, Lordul judecător șef (Lord Bingham) a remarcat că: „Acceptăm cu ușurință acest lucru, dar pentru promulgarea articolului 2, o instanță nu ar fi avut în vedere faptele actuale serios impunerea unei condamnații pe viață, și ne-ar fi așteptat o astfel de condamnare, dacă ar fi fost impusă, să fi fost variată în apel.

Cu toate acestea, trebuie să acceptăm pentru motive deja având în vedere că obiectul articolului 2 a fost de a modifica legea existentă prin extinderea competenței și impunerea unei obligații de a impune o condamnare pe viață.” Curtea de Apel a permis apelul său împotriva lungii tarifului, reducând-o la doi ani și jumătate. Camera de Lordi a refuzat reclamantul să permită apelul la 16 iunie 1999. La 31 octombrie 2000, reclamantul a solicitat Comisiei de Reexaminare a Caselor Penale („CCRC”) o revizuire a sentinței sale și o trimitere la Curtea de Apel. La 1 februarie 2001, CCRC a remis cazul său la Curtea de Apel. În hotărârea sa din 16 iulie 2001, Curtea de Apel a examinat cazul reclamantului în lumina cazului Regina c. Offen ([2001] 1 WLR 253, astfel cum este descris mai jos), a permis apelul său, a anulat condamnarea la viață și a impus o condamnare determinată de 5 ani de închisoare.

Secțiunea 2 din Legea 1997 privind dreptul intern și practică (Criminalitatea) (“Legea 1997”) Actul de 1997 a intrat în vigoare la 1 octombrie 1997. Secțiunea 2 alineatele (1) și (2) prevede următoarele: „(1) Acest articol se aplică în cazul în care – (a) o persoană este condamnată pentru o infracțiune gravă comisă după începerea prezentului articol; și (b) în momentul în care această infracțiune a fost comisă, a avut 18 ani sau peste și a fost condamnată în orice parte a Regatului Unit pentru alte infracțiuni grave.

(2) Curtea impune o condamnare pe viață, adică – (a) în cazul în care persoana este de peste 21 ani, o condamnare pe viață; (b) în cazul în care este sub 21 de ani, o condamnare la custodie pentru viață în temeiul articolului 8 alineatul (2) din Legea privind justiția penală din 1982, cu excepția cazului în care instanța consideră că există circumstanțe excepționale referitoare la oricare dintre infracțiunile sau la infractorul care justifică faptul că nu o face.

(3) În cazul în care instanța nu impune o condamnare la viață, aceasta afirmă în instanță deschisă că este de acest aviz și ce circumstanțele excepționale sunt.” Secțiunea 2(5) a enumerat infracțiunile considerate „grave” în sensul articolului 2 alineatul (5). 18 din Legea 1861 privind infracțiunile împotriva persoanei și jafurile în cazul în care, la un moment dat în timpul comisiei infracțiunii, infractorul a avut în posesia sa o armă de foc sau o imitație de arme în sensul Legei 1968 privind armele de foc. Regina v. Offen ([2001] 1 WLR 253) Hotărârea în acest caz a fost pronunțată de Curtea de Apel la 9 Noiembrie 2000. Reclamanții au susținut că art. 2 este incompatibil cu, printre altele , articolele 3 și 5 din Convenție.

Curtea de Apel a convenit că modalitatea de interpretare a secțiunii 2 în trecut a însemnat că această secțiune ar putea funcționa într-un mod disproporționat, nu fiind greu să se găsească exemple de situații în care ar fi în totalitate disproporționat să se impună o condamnare la viață chiar și pentru o a doua infracțiune gravă. Cu toate acestea, dacă cuvintele „circumstanțe excepționale” din secțiunea 2 au fost interpretate într-un mod care acordă politicii Parlamentului în adoptarea secțiunii, această secțiune nu va mai funcționa arbitrar, această politică a fost de a proteja publicul. În consecință, ar trebui considerat că concluzia că un infractor nu constituie un risc semnificativ pentru public constituie „circumstanțe excepționale” care ar acorda abordarea, nu numai cu intenția parlamentară, ci cu dispozițiile Convenției.

Reclamantul s-a plâns în temeiul articolelor 3 și 5 §§ 1 și 5 din Convenție cu privire la condamnarea la viață impusă în temeiul articolului 2 din Legea din 1997. HOTĂRÂREA La 7 februarie 2001, Curtea a hotărât să invite părțile să prezinte observații cu privire la admisibilitatea și meritul plângerilor referitoare la secțiune 2 din Legea din 1997 în temeiul articolului 5 §§ § 1 și 5 din Convenție. Prin scrisorile din 31 august și 5 noiembrie 2001 observațiile Guvernului și respectiv reclamantului au fost prezentate. Prin scrisoarea lor din 29 noiembrie 2001 adresată reclamantului, Guvernul a indicat că au fost dispuși să exploreze o soluționare prietenoasă a cazului. Ei au oferit, în decontare integrală și finală a cererii, să ramburseze costurile juridice ale reclamantului și o plată ex-gratie de 5.000 de lire sterline (GBP).

Reclamantul a răspuns Guvernului prin scrisoarea din 10 ianuarie 2002, în care a solicitat o compensare pe baza atribuțiilor interne pentru încarcerare ilegală. În răspunsul lor din 29 ianuarie 2002, Guvernul a menținut oferta. Prin scrisoarea din 19 februarie 2002, reclamantul a indicat dorința de a soluționa această chestiune pe baza unei plăți ex-gratie în sumă de GBP 12.000. Guvernul a răspuns prin scrisoarea din 11 martie 2002 care a oferit o plată grațioasă în suma de 7.000 GBP. Prin scrisoarea din 13 martie 2002 reclamantul a acceptat o soluționare completă și finală a cererii sale pe baza unei plăți grațioase de 7.000 GBP și rambursarea costurilor sale juridice. La primirea fondurilor de decontare, reclamantul solicită Curtea să elimine cazul din lista sa de cauze.

Guvernul a confirmat acordul lor prin scrisoarea din 8 aprilie 2002. Prin scrisoarea la Curte din 9 aprilie 2002, reclamantul, menționând soluționarea descrisă mai sus, a solicitat Curtea să-și elimine cazul din lista cazurilor. La 15 aprilie 2002, Curtea a solicitat reclamantului să-l informeze cu privire la suma convenită a costurilor juridice care urmează să fie rambursată, la primirea informațiilor pe care le-ar lua în considerare să le scoată din lista de cazuri. Prin scrisoarea din 27 iunie 2002, Guvernul a indicat că au primit factura de costuri a reprezentanților reclamantului. Prin scrisoarea datată 1 Octombrie 2002 Guvernul a confirmat că au plătit reprezentanții reclamantului 13,667,60 GBP în ceea ce privește costurile lor juridice.

Curtea constată că Curtea de Apel a înlocuit acum condamnarea pe viață impusă reclamantului în temeiul articolului 2 din Legea de 1997 cu o sentință determinată. Acesta observă, de asemenea, soluționarea atinsă și că reclamantul nu intenționează, prin urmare, să își continue cererea în sensul articolului 37 § 1 litera (a) din Convenție. Curtea este de asemenea convinsă că cererea de retragere a reclamantului se bazează pe respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale (art. 37 § 1 în amendă) ). Prin urmare, cazul ar trebui eliminat din lista de cazuri a Curții. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să elimine cererea din lista de cazuri.

Vincent Berger Georg ress Președintele grefierului

THIRD SECTION

DECISION Application no. 54942/00 by Edward KELLY against the United Kingdom The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 24 October 2002 as a Chamber composed of Mr G. Ress , President , Sir Nicolas Bratza , Mr L. Caflisch , Mr R. Türmen , Mr B. Zupančič , Mrs H.S. Greve , Mr K. Traja, judges , and Mr V. Berger , Section Registrar , Having regard to the above application lodged on 8 October 1999, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant is a British national, born in 1960 and he is currently in detention in HMP Brixton. He is represented before the Court by Ms R. Hubbard, a solicitor practising in London.

A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows. On 26 March 1980 the applicant pleaded guilty to three counts of robbery and one of attempted robbery. The relevant offences were committed in 1979 when the applicant was 18 years of age, his co-defendants being 28 and 38 years of age. During the robbery, the applicant discharged a firearm wounding two members of the public. He was sentenced to a total of 14 years’ imprisonment and he was released in 1988. On 19 March 1998 the applicant was found guilty of wounding with intent to cause grievous bodily harm contrary to section 18 of the Offences Against the Person Act 1861. On 1 May 1998 he was sentenced.

The trial judge found that the conditions of section 2 of the Crimes (Sentences) Act 1997 (“the 1997 Act”) had been satisfied and that he was required to sentence the applicant to a life sentence. In so doing the trial judge rejected six factors which the applicant argued made his case one where exceptional circumstances existed. The trial judge fixed his tariff at four years. On 15 December 1998 the Court of Appeal rejected his appeal against the imposition of a life sentence. Having found the applicant’s circumstances neither singly nor cumulatively “exceptional” for the purposes of section 2 of the 1997 Act, the Lord Chief Justice (Lord Bingham) noted that: “We readily accept that, but for the enactment of section 2, a court would not on the present facts have given serious consideration to the imposition of a life sentence, and we would have expected such a sentence, if imposed, to have been varied on appeal.

We must, however, accept, for reasons already given that the object of section 2 was to alter the existing law by extending the power and imposing a duty to impose a life sentence.” The Court of Appeal allowed his appeal against the length of the tariff, reducing it to two and a half years. The House of Lords refused the applicant leave to appeal on 16 June 1999. On 31 October 2000 the applicant applied to the Criminal Cases Review Commission (“CCRC”) for a review of his sentence and for its referral back to the Court of Appeal. On 1 February 2001 the CCRC referred his case back to the Court of Appeal. In its judgment of 16 July 2001 the Court of Appeal reviewed the applicant’s case in light of the case of Regina v. Offen ([2001] 1 WLR 253 as described below), allowed his appeal, quashed his life sentence and imposed a determinate sentence of 5 years’ imprisonment.

B. Relevant domestic law and practice 1. Section 2 of the Crime (Sentences) Act 1997 (“the 1997 Act”) The 1997 Act came into force on 1 October 1997. Section 2(1) and (2) provide as follows: “(1) This section applies where – (a) a person is convicted of a serious offence committed after the commencement of this section; and (b) at the time when that offence was committed, he was 18 or over and had been convicted in any part of the United Kingdom of another serious offences. (2) The court shall impose a life sentence, that is to say – (a) where the person is 21or over, a sentence of imprisonment for life; (b) where he is under 21, a sentence of custody for life under section 8(2) of the Criminal Justice Act 1982, unless the court is of the opinion that there are exceptional circumstances relating to either of the offences or to the offender which justify its not doing so.

(3) Where the court does not impose a life sentence, it shall state in open court that it is of that opinion and what the exceptional circumstances are.” Section 2(5) listed the offences considered “serious” for the purposes of the section. The offences listed in section 2(5) were already punishable by a maximum of life imprisonment and they include an offence under section 18 of the Offences Against the Person Act 1861 and robbery where, at some time during the commission of the offence, the offender had in his possession a firearm or imitation firearm within the meaning of the Firearms Act 1968. 2. Regina v. Offen ([2001] 1 WLR 253) The judgment in this case was delivered by the Court of Appeal on 9 November 2000. The appellants had contended that section 2 was incompatible with, inter alia , Articles 3 and 5 of the Convention.

The Court of Appeal agreed that the manner of interpreting section 2 in the past meant that that section could clearly operate in a disproportionate manner, it not being difficult to find examples of situations where it would be wholly disproportionate to impose a life sentence even for a second serious offence. If, however, the words “exceptional circumstances” in section 2 were construed in a manner which accorded with the policy of Parliament in adopting the section, that section would no longer operate arbitrarily. That policy was to protect the public. Accordingly, a finding that an offender does not constitute a significant risk to the public should be considered to constitute “exceptional circumstances” which approach would accord, not only with parliamentary intent, but with the provisions of the Convention.

COMPLAINTS The applicant complained under Articles 3 and 5 §§ 1 and 5 of the Convention about the life sentence imposed on him pursuant to section 2 of the 1997 Act. THE LAW On 7 February 2001 the Court decided to invite the parties to submit observations on the admissibility and merits of the complaints about section 2 of the 1997 Act under Article 5 §§ 1 and 5 of the Convention. By letters dated 31 August and 5 November 2001 the Government’s and applicant’s observations were respectively submitted. By their letter of 29 November 2001 to the applicant, the Government indicated that they were disposed to exploring a friendly settlement of the case. They offered, in full and final settlement of the application, to reimburse the applicant’s legal costs and an ex gratia payment of 5,000 pounds sterling (GBP).

The applicant replied to the Government, by letter of 10 January 2002, claiming compensation based on domestic awards for wrongful imprisonment. In their response of 29 January 2002, the Government maintained their offer. By letter dated 19 February 2002 the applicant indicated his willingness to settle the matter on the basis of an ex gratia payment in the sum of GBP 12,000. The Government responded by letter dated 11 March 2002 offering an ex gratia payment in the sum of GBP 7,000. By letter dated 13 March 2002 the applicant agreed to a full and final settlement of his application on the basis of an ex gratia payment of GBP 7,000 and reimbursement of his legal costs. On receipt of the settlement monies, the applicant would request the Court to strike the case out of its list of cases.

The Government confirmed their agreement by letter of 8 April 2002. By letter to the Court dated 9 April 2002 the applicant, noting the above-described settlement, requested the Court to strike his case out of the list of cases. On 15 April 2002 the Court requested the applicant to inform it of the agreed amount of legal costs to be reimbursed, on receipt of which information it would consider striking the case out of its list of cases. By letter dated 27 June 2002 the Government indicated that they had received the applicant’s representatives’ bill of costs. By letter dated 1 October 2002 the Government confirmed that they had paid the applicant’s representatives GBP 13,667.60 in respect of their legal costs.

The Court notes that the Court of Appeal has now replaced the life sentence imposed on the applicant pursuant to section 2 of the 1997 Act with a determinate sentence. It further notes the settlement reached and that the applicant does not therefore intend to pursue his application within the meaning of Article 37 § 1(a) of the Convention. The Court is also satisfied that the applicant’s request to withdraw is based on respect for human rights as defined in the Convention and its Protocols (Article 37, § 1 in fine ). Accordingly, the case should be struck out of the Court’s list of cases. For these reasons, the Court unanimously Decides to strike the application out of its list of cases. Vincent Berger Georg ress Registrar President