KELLY v. THE UNITED KINGDOM
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Struck out of the list
KELLY v. THE UNITED KINGDOM (CtEDO, 2002)
Decizia nr. 54942/00 a Consiliului Edward KELLY împotriva Regatului Unit Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care a stat la 24 octombrie 2002 în calitate de Cameră compusă de Președintele Ress Sir Nicolas Bratza Caflisch Türmen Zupančič dna H.S. Greve Traja, judecători și dl Berger, având în vedere cererea depusă la 8 octombrie 1999, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național britanic, născut în 1960 și este în prezent în detenție în HMP Brixton. El este reprezentat în fața Curții de către dna Hubbard, un avocat practicant la Londra. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. La 26 martie 1980, reclamantul a invocat vinovată pentru trei conturi de jaf și unul de tentativă de jaf. Crimele relevante au fost comise în 1979 când reclamantul a avut 18 ani, co-apărătorii au vârsta de 28 și 38 de ani. În timpul jafului, reclamantul a eliberat o armă de foc care a rănit doi membri ai publicului. El a fost condamnat la un total de 14 ani de închisoare și a fost eliberat în 1988. La 19 martie 1998, reclamantul a fost considerat vinovat de a fi rănit cu intenție de a provoca prejudicii corporale grave împotriva articolului 18 din Legea privind infracțiunile împotriva persoanei 1861. La 1 mai 1998 a fost condamnat. Judecătorul judecător a constatat că condițiile articolului 2 din Legea privind crimele (Criminalitățile) din 1997 („Legea din 1997”) au fost îndeplinite și că este obligat să condamne reclamantul la o condamnare pe viață. În acest sens, judecătorul judecător a respins șase factori pe care reclamantul a susținut-o în cazul în care există circumstanțe excepționale. Judecătorul judecător a stabilit tariful său la patru ani. Decembrie 1998 Curtea de Apel și-a respins recursul împotriva impunerii unei condamnații pe viață. După constatarea circumstanțelor reclamantului, nici individual, nici cumulativ, „excepțional” în sensul articolului 2 din Legea 1997, Lordul judecător șef (Lord Bingham) a remarcat că: „Acceptăm cu ușurință acest lucru, dar pentru promulgarea articolului 2, o instanță nu ar fi avut în vedere faptele actuale serios impunerea unei condamnații pe viață, și ne-ar fi așteptat o astfel de condamnare, dacă ar fi fost impusă, să fi fost variată în apel. Cu toate acestea, trebuie să acceptăm pentru motive deja având în vedere că obiectul articolului 2 a fost de a modifica legea existentă prin extinderea competenței și impunerea unei obligații de a impune o condamnare pe viață.” Curtea de Apel a permis apelul său împotriva lungii tarifului, reducând-o la doi ani și jumătate. Camera de Lordi a refuzat reclamantul să permită apelul la 16 iunie 1999. La 31 octombrie 2000, reclamantul a solicitat Comisiei de Reexaminare a Caselor Penale („CCRC”) o revizuire a sentinței sale și o trimitere la Curtea de Apel. La 1 februarie 2001, CCRC a remis cazul său la Curtea de Apel. În hotărârea sa din 16 iulie 2001, Curtea de Apel a examinat cazul reclamantului în lumina cazului Regina c. Offen ([2001] 1 WLR 253, astfel cum este descris mai jos), a permis apelul său, a anulat condamnarea la viață și a impus o condamnare determinată de 5 ani de închisoare. Secțiunea 2 din Legea 1997 privind dreptul intern și practică (Criminalitatea) (“Legea 1997”) Actul de 1997 a intrat în vigoare la 1 octombrie 1997. Secțiunea 2 alineatele (1) și (2) prevede următoarele: „(1) Acest articol se aplică în cazul în care – (a) o persoană este condamnată pentru o infracțiune gravă comisă după începerea prezentului articol; și (b) în momentul în care această infracțiune a fost comisă, a avut 18 ani sau peste și a fost condamnată în orice parte a Regatului Unit pentru alte infracțiuni grave. (2) Curtea impune o condamnare pe viață, adică – (a) în cazul în care persoana este de peste 21 ani, o condamnare pe viață; (b) în cazul în care este sub 21 de ani, o condamnare la custodie pentru viață în temeiul articolului 8 alineatul (2) din Legea privind justiția penală din 1982, cu excepția cazului în care instanța consideră că există circumstanțe excepționale referitoare la oricare dintre infracțiunile sau la infractorul care justifică faptul că nu o face. (3) În cazul în care instanța nu impune o condamnare la viață, aceasta afirmă în instanță deschisă că este de acest aviz și ce circumstanțele excepționale sunt.” Secțiunea 2(5) a enumerat infracțiunile considerate „grave” în sensul articolului 2 alineatul (5). 18 din Legea 1861 privind infracțiunile împotriva persoanei și jafurile în cazul în care, la un moment dat în timpul comisiei infracțiunii, infractorul a avut în posesia sa o armă de foc sau o imitație de arme în sensul Legei 1968 privind armele de foc. Regina v. Offen ([2001] 1 WLR 253) Hotărârea în acest caz a fost pronunțată de Curtea de Apel la 9 Noiembrie 2000. Reclamanții au susținut că art. 2 este incompatibil cu, printre altele , articolele 3 și 5 din Convenție. Curtea de Apel a convenit că modalitatea de interpretare a secțiunii 2 în trecut a însemnat că această secțiune ar putea funcționa într-un mod disproporționat, nu fiind greu să se găsească exemple de situații în care ar fi în totalitate disproporționat să se impună o condamnare la viață chiar și pentru o a doua infracțiune gravă. Cu toate acestea, dacă cuvintele „circumstanțe excepționale” din secțiunea 2 au fost interpretate într-un mod care acordă politicii Parlamentului în adoptarea secțiunii, această secțiune nu va mai funcționa arbitrar, această politică a fost de a proteja publicul. În consecință, ar trebui considerat că concluzia că un infractor nu constituie un risc semnificativ pentru public constituie „circumstanțe excepționale” care ar acorda abordarea, nu numai cu intenția parlamentară, ci cu dispozițiile Convenției. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolelor 3 și 5 §§ 1 și 5 din Convenție cu privire la condamnarea la viață impusă în temeiul articolului 2 din Legea din 1997. HOTĂRÂREA La 7 februarie 2001, Curtea a hotărât să invite părțile să prezinte observații cu privire la admisibilitatea și meritul plângerilor referitoare la secțiune 2 din Legea din 1997 în temeiul articolului 5 §§ § 1 și 5 din Convenție. Prin scrisorile din 31 august și 5 noiembrie 2001 observațiile Guvernului și respectiv reclamantului au fost prezentate. Prin scrisoarea lor din 29 noiembrie 2001 adresată reclamantului, Guvernul a indicat că au fost dispuși să exploreze o soluționare prietenoasă a cazului. Ei au oferit, în decontare integrală și finală a cererii, să ramburseze costurile juridice ale reclamantului și o plată ex-gratie de 5.000 de lire sterline (GBP). Reclamantul a răspuns Guvernului prin scrisoarea din 10 ianuarie 2002, în care a solicitat o compensare pe baza atribuțiilor interne pentru încarcerare ilegală. În răspunsul lor din 29 ianuarie 2002, Guvernul a menținut oferta. Prin scrisoarea din 19 februarie 2002, reclamantul a indicat dorința de a soluționa această chestiune pe baza unei plăți ex-gratie în sumă de GBP 12.000. Guvernul a răspuns prin scrisoarea din 11 martie 2002 care a oferit o plată grațioasă în suma de 7.000 GBP. Prin scrisoarea din 13 martie 2002 reclamantul a acceptat o soluționare completă și finală a cererii sale pe baza unei plăți grațioase de 7.000 GBP și rambursarea costurilor sale juridice. La primirea fondurilor de decontare, reclamantul solicită Curtea să elimine cazul din lista sa de cauze. Guvernul a confirmat acordul lor prin scrisoarea din 8 aprilie 2002. Prin scrisoarea la Curte din 9 aprilie 2002, reclamantul, menționând soluționarea descrisă mai sus, a solicitat Curtea să-și elimine cazul din lista cazurilor. La 15 aprilie 2002, Curtea a solicitat reclamantului să-l informeze cu privire la suma convenită a costurilor juridice care urmează să fie rambursată, la primirea informațiilor pe care le-ar lua în considerare să le scoată din lista de cazuri. Prin scrisoarea din 27 iunie 2002, Guvernul a indicat că au primit factura de costuri a reprezentanților reclamantului. Prin scrisoarea datată 1 Octombrie 2002 Guvernul a confirmat că au plătit reprezentanții reclamantului 13,667,60 GBP în ceea ce privește costurile lor juridice. Curtea constată că Curtea de Apel a înlocuit acum condamnarea pe viață impusă reclamantului în temeiul articolului 2 din Legea de 1997 cu o sentință determinată. Acesta observă, de asemenea, soluționarea atinsă și că reclamantul nu intenționează, prin urmare, să își continue cererea în sensul articolului 37 § 1 litera (a) din Convenție. Curtea este de asemenea convinsă că cererea de retragere a reclamantului se bazează pe respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale (art. 37 § 1 în amendă) ). Prin urmare, cazul ar trebui eliminat din lista de cazuri a Curții. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să elimine cererea din lista de cazuri. Vincent Berger Georg ress Președintele grefierului