CALABRO contre l'ITALIE et l'ALLEMAGNE

CALABRO contre l'ITALIE et l'ALLEMAGNE (CtEDO, 2002)

PRIMA SECȚIE

HOTĂRÂRE

ASUPRA ADMISIBILITĂȚII

cererii nr. 59895/00

prezentate de Giuseppe CALABRÒ

împotriva Italiei și Germaniei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secție), întrunit pe 21 martie 2002 în convocare cu următoarea componență:

Dnn. C.L. Rozakis, președintele, G. Ress, G. Bonello, P. Lorenzen, Dnele N. Vajić, M. V. Zagrebelsky, Dna E. Steiner, judecători, și Dn. E. Fribergh, grefier de secție,

Ținând seama de cererea mai sus-menționată introdusă pe 13 aprilie 2000 și înregistrată pe 16 august 2000,

După ce a deliberat, pronunță următoarea hotărâre:

PE FAPT

Reclamantul, Dn. Giuseppe Calabrò, este cetățean italian, născut în 1950 și în prezent deținut în închisoarea din Milano. Este reprezentat în fața Curții de Dna Sciretti, avocat în Milano.

A. Circunstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

Pe 19 iulie 1993, reclamantul a fost arestat de poliția Brescia în flagrant delict. Se ocupă de achiziționarea unei cantități importante de cocaină (aproximativ 46 de kilograme).

Din raport de poliție rezultă că acest stupefiант a fost transportat în Italia, în cadrul unei cooperări între poliția italiană și germană, de un „colaborator", al cărui nume ar fi fost Jürgen Vervoorst (în continuare indicat ca „Jürgen"). Pe 17 iulie 1993, acesta din urmă s-a cazat la hotelul Euroresidence din Brescia. Hotelul în cauză a fost atent supravegheat de poliție. Pe 18 iulie 1993, Jürgen a telefonat la X, un traficant rezidând la Marbella (Spania) interesat să cumpere drogurile, care precizase că vorbise despre caz cu reclamantul. Pe 19 iulie 1993, X comunicase lui Jürgen că reclamantul s-ar fi dus la Brescia. Reclamantul s-a prezentat apoi la hotelul Euroresidence, iau contact cu Jürgen și l-a întrebat dacă avea „lucrul" (la roba, expresie adesea folosită în mediile criminale pentru a desemna drogurile grele). După răspunsul afirmativ al lui Jürgen, reclamantul s-a dus în camera acestuia. Jürgen i-a arătat atunci o valiză conținând douăzeci de kilograme de cocaină. Reclamantul a făcut un gest de aprobare și a fost imediat arestat. Scena fusese înregistrată de aparate audioviuale. După aceea, X a telefonat la hotelul Euroresidence și a cerut insistent informații despre reclamant.

Printr-o ordonanță din 23 iulie 1993, judecătorul de investigații preliminare din Brescia a validat arestarea reclamantului și l-a plasat în detenție provizorie.

Pe 5 iulie 1994, reclamantul, acuzat de trafic internațional de stupefacienți, a fost trimis în judecată la tribunalul din Milano.

Dezbaterile au început pe 26 octombrie 1994. Numeroși martori, inclusiv agenți ai poliției italiene și ai Bundeskriminalamt (în continuare, „BKA") germane, au fost examinați. Au precizat natura și modalitățile operației de poliție care a condus la arestarea reclamantului.

Prin comisiune rogatorie din 17 iulie 1995, tribunalul din Milano, estimând că era „absolut necesar" să audă versiunea lui Jürgen, a cerut autorităților germane să examineze marturul în Germania. Cererea a fost transmisă ministerului justiției german la Stuttgart. Printr-o notă din 1 noiembrie 1995, judecătorul de primă instanță din Wiesbaden informă tribunalul din Milano că, potrivit informațiilor primite de la biroul federal de combatere a criminalității, în pofida multor eforturi depuse pentru a-l contacta, s-a dovedit imposibil să-l găsească pe Jürgen. Acesta plecase în vacanță pe 6 septembrie 1995 și, de atunci, nu dăduse nici o veste.

Pe 4 decembrie 1995, tribunalul din Milano, ținând seama de faptul că Jürgen devenise imposibil de găsit și că apărarea renunțase la audiere, revocă comisia rogatorie din 17 iulie 1995. La cererea reclamantului, tribunalul hotărî să verse în dosar anumite declarații pe care Jürgen le-a făcut în cadrul unei proceduri penale conexe desfășurate în Germania.

Printr-o sentință din 22 ianuarie 1996, tribunalul din Milano condamnă reclamantul la o pedeapsă de cincisprezece ani de închisoare și 300 de milioane lire italiene (aproximativ 154.937 de euro) amendă.

Această decizie se baza pe circunstanțele arestării reclamantului, confirmate de o înregistrare audioviuală, pe transcrierile anumitor convorbiri pe care Jürgen le-a avut cu X și alte persoane implicate în traficul de stupefacienți și pe declarații ale agenților poliției italiene și BKA. Aceste elemente permit stabilirea faptului că traficanti latino-americani ceruser lui Jürgen, persoană cunoscută în mediul traficului de stupefacienți, dacă era în condiții să găsească persoane interesat să cumpere cocaină. Or, trei persoane de naționalitate italiană, X, Y și reclamantul, contactaseră Jürgen pentru a-și manifesta disponibilitatea în acest sens. X și reclamantul dăduse apoi bani lui Jürgen.

Tribunalul nu considere necesar să se ocupe de problema dacă, în calitate sa de agent infiltrat, Jürgen ar putea fi urmărit în sensul legii italiene. Într-adevăr, declarațiile sale nu fuseau făcute în Italia, ci în cursul unui proces desfășurat în Germania. Or, conform legislației acestui țară, Jürgen nu putea fi urmărit. De altfel, majoritar declarații ale lui Jürgen se refereau la relațiile cu poliția germană și nu aveau niciun interes pentru cazul reclamantului. Doar un document era relevant: cel în care Jürgen descriea contactele avute cu X și reclamantul pentru a hotărî vânzarea cocainei precum și modalitățile livrării acesteia. Ținând seama că potrivit informațiilor furnizate de autorități germane Jürgen devenise imposibil de găsit, trebuia estimat că declarațiile sale erau acum „nereproducibile" (irripetibili), și că de aceea putean fi utilizate pentru hotărârea asupra fondului acuzației aduse împotriva reclamantului. Declarațiile în cauză corborau și confirmau alte elemente de dovadă pe care se întemeia condamnarea reclamantului.

La fixarea măsurii pedepsei aplicate reclamantului, tribunalul a ținut seama în special de faptul că acesta fusese anterior condamnat penal (chiar dacă pentru infracțiuni mai puțin grave) și că alte proceduri penale erau în curs împotriva lui. De altfel, natura crimei determina să se creadă că reclamantul era implicat în medii criminale dedicate traficului de stupefacienți.

Procuratura și reclamantul au declarat apel. Acesta din urmă susținuse în special că operația organizată de poliție și vizând punerea în loc a unei vânzări simulate de stupefacienți era ilegală. Reclamantul observase că legea italiană în materia aceasta (articolele 97 și 98 ale decretului Președintelui Republicii nr. 309 din 1990) permitea, cu titlu excepțional, procedura exclusiv a operațiunilor de cumpărare simulată și livrare controlată de stupefacienți, dar în nici un caz nu autoriza vânzarea fictivă de droguri. De aceea, atât Jürgen cât și alți polițiști implicați în cazul său ar fi trebuit examinați ca coacuzați și nu ca martori. Cum nu fusese așa în specie, declarațiile lor nu ar fi putut fi utilizate. De altfel, identitatea lui Jürgen nefiind în mod corespunzător precizată, achiziționarea în dosar a declarațiilor sale era contrară principiilor fundamentale ale sistemului juridic italian.

În final, reclamantul estimase că ar fi trebuit relaxat în sensul articolului 49 § 2 al codului penal (a se vedea mai jos, sub „dreptul intern relevant") deoarece, fără acțiunile lui Jürgen și ale altor agenți de poliție, infracțiunea de care era acuzat nu ar fi fost comisă.

Printr-o comisiune rogatorie din 4 noiembrie 1996, curtea de apel din Milano, estimând că era „absolut necesar" să examineze Jürgen, ceruse autorităților germane să-l convoc și să se ocupe ca să fie asistat de avocat.

Tribunalul din Wiesbaden fixase o ședință pe 24 martie 1997 pentru procedura audierii lui Jürgen conform dispozițiilor relevante din legea germană. Precizase că judecătorii italieni, reprezentantul procuraturii și avocații reclamantului aveau facultatea de a participa la ședință.

Cu toate acestea, pe 21 martie 1997 BKA comunică curții de apel din Milano că Jürgen rămânea imposibil de găsit. Ședința din 24 martie 1997 nu s-a ținut. Pe 17 aprilie 1997, reclamantul, observând că BKA arătase puțin spirit de colaborare, cere ca Jürgen să fie citat în fața autorităților judecătorești italiene.

Acceptând această cerere, printr-o ordonanță din 8 mai 1997 Președintele curții de apel din Milano o citează pe Jürgen la ședința din 27 iunie 1997 și-l invită să numească un avocat de alegere. Ordonanța a fost comunicată autorităților germane, invitate să notifice citația lui Jürgen în conformitate cu articolele 8 și următoarele ale Convenției europene în materie de asistență judiciară. S-a precizat că Jürgen ar fi putut păstra secretul cu privire la identitatea sa.

Jürgen nu s-a prezentat la ședința din 27 iunie 1997.

Printr-o hotărâre din 27 iunie 1997, al cărui text a fost depus la cancelarie pe 3 februarie 1999, curtea de apel din Milano măreștepedeapsa infligată reclamantului la șaisprezece ani și trei luni de închisoare și 350 de milioane lire (aproximativ 180.759 de euro) amendă.

Curtea de apel observase mai întâi că codul de procedură penală german permitea să nu se indice într-un proces-verbal identitatea marturului atunci când acesta se afla în pericol; în acest caz, documentele certificând identitatea marturului erau păstrate de procuratură. De altfel, nu ar fi putut fi ridicată nici o îndoială cu privire la identitatea lui Jürgen. Într-adevăr, din dosar rezulta că pe 15 iulie 1993 acesta, interogat de procuratură din Panama, expusese un pașaport în numele Jürgen Vervoorst și declarase că de zece ani era agent secret al BKA și poliției americane. În fine, mai mulți martori indicaseră Jürgen ca persoană care condusese operația de importare a cocainei în Europa.

De altfel, curtea de apel încercase de mai multe ori să audă Jürgen, dar audirea acestui martur dovedit imposibilă. De aceea, conform articolului 238 § 3 al codului de procedură penală italian (în continuare, „CPP"), declarații sale către autoritățile germane putean fi achiziții în dosar și utilizate pentru decizie.

Cât privește calitatea pe care Jürgen ar fi trebuit s-o aibă în procesul italian, curtea de apel observase că pentru a beneficia de imunitate, un agent infiltrat trebuie să se limiteze la un rol „indirect și marginal" în raport cu conduita criminală, limitând se la a controla și observa acțiunile terților. În specie Jürgen importase cocaina din America Latină în Germania și din Germania în Italia și, având jucat un rol activ, ar fi trebuit considerat coacuzat. Nefiind calificat ca atare în procedura italiană, declarații sale putean fi utilizate doar în măsura în care nu se refereau la fapte putând determina responsabilitatea penală a lui Jürgen. Porțiunea declarații lui Jürgen care putea fi utilizată clarificase dinamica operației de poliție care condusese la arestarea reclamantului.

Cât privește excepția reclamantului bazată pe art. 49 § 2 din codul penal, curtea de apel observase că această dispoziție interzisese pedepsirea unei persoane atunci când acțiunile sale era absolute inepte să provoace consecințe periculoase sau prejudiciale. Cu toate acestea, intervenția unui agent infiltrat nu avea niciun impact asupra acțiunilor acuzatului dacă acesta din urmă avusese deja intenția să comită infracțiunea. În specie, reclamantul se activase pentru a cere lui Jürgen să transporte sute de kilograme de cocaină, îi versase sume de bani, păstrase contacte cu agentul infiltrat și se prezentase la întâlnirea organizată pentru livrarea stupefacientului.

Reclamantul se casă, reiterând, în esență, mijloacele de apel. Observase de altfel că identitatea lui Jürgen nu fusese stabilit cu certitudine, ceea ce împiedica ab initio luarea în considerare a afirmațiilor acestuia.

Printr-o hotărâre din 15 octombrie 1999, al cărui text a fost depus la cancelarie pe 14 ianuarie 2000, Curte de casație, estimând că curtea de apel motivase în mod logic și corect toate punctele controversate, respingă recursul reclamantului.

Cât privește pretinsa încălcare a articolului 49 § 2 al codului penal, Curte de casație nota că acord cu privire la modalitățile vânzării cocainei fusease încheiat deja la Marbella, și reclamantul librul ales să dea execuție acestui acord.

B. Dreptul intern relevant (Italia)

art. 238 din CPP indică cazurile în care se pot versa în dosar (și deci utiliza pentru hotărârea asupra fondului acuzațiilor) procesele-verbale ale dovezilor colectate într-o altă procedură penală. Paragraful 3 a acestei dispoziții prevede în special că se pot întotdeauna achiziționa „actele care (...) nu pot fi repetate". art. 78 § 2 din dispozițiile de executare ale CPP precizează că „actele care nu pot fi repetate comise de poliția străină pot fi versate în dosar judecătorului dacă părțile dau acordul, sau după examinare al autorului (...)"

art. 49 § 2 din codul penal interzice pedepsirea unei persoane atunci când, din cauza naturii acțiuni sau inexistenței obiectului, imposibil pentru ea să aibă consecințe periculoase sau prejudiciale.

PLÂNGERI

PE DREPTURI

În părțile relevante, art. 6 §§ 1 și 3 d) al Convenției este redactat după cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către un tribunal (...) care va hotărî (...) asupra fondului oricărei acuzații în materie penală adusă împotriva ei. (...)

Reclamantul subliniază că audiera lui Jürgen, estimată „absolut necesară" de tribunal și curte de apel, avea importanță primordială pentru a determina modalitățile vânzării cocainei și natura acordurilor existente între poliție și agentul infiltrat. De altfel, reclamantul estimează neplauzibil că Jürgen, persoană bine cunoscută de BKA, devenise imposibil de găsit, și consideră că autoritățile germane preferaseră să păstreze secretul privind identitatea agentului infiltrat, încălcând deci obligațiile care le incumbă în conformitate cu Convenția europeană de asistență judiciară. În această privință, reclamantul subliniază că numele Jürgen Vervoorst era probabil fals și vizau să acopere adevărata identitate a persoanei în cauză.

Curtea observă mai întâi că la ședința din 4 decembrie 1995, avocatul reclamantului renunțase la audiera lui Jürgen și ceruse versarea în dosar anumitor declarații făcute de acesta, ceea ce determinase tribunalul din Milano revoca comisie rogatorie din 17 iulie 1995. Cu toate acestea, Curtea nu consideră necesar să se ocupe de problema dacă reclamantul, care ulterior de mai multe ori insistase pentru citarea lui Jürgen, renunțase la dreptul de a interoga sau face a fi interogat marturul, plângere fiind oricum inadmisibilă din următoarele motive.

Ținând seama că exigențele paragrafului 3 reprezintă aspecte particulare dreptului la proces echitabil garantat de §1 al articolului 6, Curtea va examina plângerile reclamantului sub aspectul acestor două texte combinate (a se vedea, printre mult altele, hotărârea Van Geyseghem c. Belgia [GC], nr. 26103/95, CEDO 1999-I, § 27).

Curtea reamintește că admisibilitatea dovezilor aparține în principal regulilor dreptului intern, și că în principiu revine jurisdicțiilor naționale să aprecieze elementele colectate de ele. Misiune încredințată Curții de Convenție nu constă în a se pronunța asupra dacă deposiții ale marturilor au fost drept admise ca dovezi, ci de a cerceta dacă procedura considerată în ansamblu, inclusiv modul de prezentare al mijloacelor de dovadă, revestit caracter echitabil (hotărârea García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, CEDO 1999-I, § 28).

De altfel, elementele de dovadă trebuie în principiu produse în fața acuzatului în audință publică, în vederea dezbaterii contradictorii. Principiul nu merge fără excepții, dar doar în rezerva drepturilor apărării; în general, paragrafele 1 și 3 d) ale articolului 6 comandă acordare acuzatului ocazie adecvată și suficientă pentru a contesta mărturie și pentru a-i interoga autorul, la momentul depunerii sau mai târziu (hotărârile Van Mechelen și alții c. Țările de Jos 23 aprilie 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-III, p. 711, § 51, și Lüdi c. Elveția 15 iunie 1992, seria A nr. 238, p. 21, § 49).

În particular, drepturile apărării sunt restricționate într-un mod incompatibil cu garanțiile articolului 6 atunci când o condamnare se bazează, exclusiv sau în măsură determinantă, pe deposiții martur pe care nici la etapa instruirii nici în timpul dezbaterii acuzatul nu a avut posibilitate de a-l interoga sau face a fi interogat (hotărârile A.M. c. Italia, nr. 37019/97, CEDO 1999-IX, § 25, și Saïdi c. Franța 20 septembrie 1993, seria A nr. 261-C, pp. 56-57, §§ 43-44).

În specie, Curtea observă că autoritățile italiene au depus eforturi considerabile pentru obținere mărturiei lui Jürgen, ordonând de mai multe ori citarea și audirea acestui martur, inclusiv prin comisiune rogatorie internațională.

Cu toate acestea, în pofida acestor eforturi, nu fost posibil asigura prezența lui Jürgen la audință pentru că, potrivit informațiilor primite din Germania, acesta devenise imposibil de găsit.

Curtea estimează că nu incumbă autorităților Italiei conduceți căutări pentru o persoană rezidând pe teritoriul unui stat străin. Ordonând citarea lui Jürgen și comisie rogatorie internațională, tribunalul și curtea de apel utilizaseră mijloacele pe care legea internă o ofereau pentru asigura prezența marturului litigios. Pe de altă parte, tribunalul și curtea de apel nu puteau decât să aibă încredere în informațiile provenind din surse calificate cu sediul în Germania, în special judecătorul din Wiesbaden, biroul federal pentru combatere criminalității și BKA. În aceste circumstanțe, nu saurie imputa autoritățile italiene lipsa de diligență determinând responsabilitate în fața organelor Convenției (a se vedea Kostu c. Italia, nr. 33399/96, (hotărâre) 9.3.1999, nepublicată).

Sigur, ar fi fost mai bine putea auzi Jürgen în persoană, dar faptul că acesta devenise imposibil de găsit nu saurie determina paralizare procedurilor al cărui oportunitate, oricum, evadează controlul Curții (hotărârea Asch c. Austria 26 aprilie 1991, seria A nr. 203, p. 10, § 28).

De altfel, Curtea observă că declarații lui Jürgen nu constituiau singurul element dovadă pe care judecătorii fond s-au bazat condamnare reclamantului. S-au adăugat, într-adevăr, circunstanțele arestării reclamantului, confirmate o înregistrare audioviuală, transcrierile anumitor interceptări telefonice și mărturii agenților poliției italiene și BKA.

În aceste condiții, Curtea nu saurie concluziona că imposibilitate examinării lui Jürgen la audință a adus atingere drepturilor apărării la punctul de a încălca paragrafele 1 și 3 d) ale articolului 6 (a se vedea P.M. c. Italia, nr. 43625/98, (hotărâre) 8.3.2001, nepublicată, și, mutatis mutandis, hotărârea Artner c. Austria 28 august 1992, seria A nr. 242-A, pp. 10-11, §§ 22-24).

De altfel, în măsura în care alegerile reclamantului referă comportamentul autorităților germane, care, potrivit spuselor, ar fi încălcat angajamentele rezultând din Convenția europeană de asistență judiciară, Curtea reamintește că nu este competentă pentru a asigura respectare textelor altele decât Convenția europeană Drepturilor Omului și Protocoalele acesteia. De altfel, în specie nimic nu probează că autoritățile în cauză refuzaseră decela locul rezidență lui Jürgen scopul de a-i împiedica convocarea.

Rezultă că această plângere trebuie respinsă ca în mod evident mal fondată, în aplicare articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

Reclamantul susține că, departe de a se limita la a supraveghea și controla activitate criminală în curs, Jürgen l-a împins să cumpere stupefacient, încălcând deci dispozițiile relevante ale legilor italiene și germane.

Curtea reamintește că intervenția agenților infiltrați trebuie limitată și împreună de garanții chiar atunci când este vorba de represiunea traficului de stupefacienți. Într-adevăr, dacă extindere infracționalității organizate comandă fără îndoială adoptare măsuri corespunzătoare, nu mai puțin rămâne că, într-o societate democratică, dreptul la bună administrare justiției ocupă loc atât preeminent că nu saurie sacrificat oportunității (hotărârea Delcourt c. Belgia 17 ianuarie 1970, seria A nr. 11, p. 15, § 25). Exigențele generale echitate consacrate articolului 6 se aplică procedurilor privind toate tipurile infracțiuni criminale, de la cea mai simplă la cea mai complexă. Interesul public nu saurie justifica utilizare elemente colectate drept urmare a incitării poliției (hotărârea Teixeira de Castro c. Portugalia 9 iunie 1998, Recueil 1998-IV, p. 1463, § 36).

Curtea constată cu toate acestea că litigiul prezent se deosebește de cauza Teixeira de Castro mai sus citate, unde ea concluzionase la încălcare articolului 6 § 1 al Convenției din motiv că doi agenți de poliție provocaseră infracțiune penală, pe când nimic nu indica că, fără intervenție lor, aceasta ar fi fost comisă.

În această privință, convine reaminti că cazier judecător Dn. Teixeira de Castro era virgil și că autoritățile competente nu dispuneau nici un motiv bun pentru a suspecta că era traficant drogue. Aceasta determinase Curtea respinge teza Guvernului potrivit căreia reclamantul avusese propensiune comită infracțiuni și concluziona că agenți de poliție exercitase presiune natură incita-l la crim.

Or, în prezenta cauză agentul infiltrat bornat a-și face cunoscut disponibilitate importa și vinde foarte importante cantități de stupefacienți. Cum rezultă din sentința tribunalului Milano din 22 ianuarie 1996, reclamantul contactase atunci spontan Jürgen, îi versase bani și organizase întâlnire curs căreia patruzeci și șase kilograme cocaină ar fi trebuit livrate. Făcând aceasta, reclamantul demonstrase că era implicat în rețea legată trafic internațional de stupefacienți.

De altfel, cum Curtea tocmai observase, spre deosebire Dn. Teixeira de Castro, condamnare reclamantului nu s-a bazat în măsură determinantă declarații agentului infiltrat. De altfel, curs proceduri penale tribunalul Milano, reclamantul oportunitate de a interoga alți agenți de poliție participat investigație și clarifica modalitățile și natura operației de poliție care determinat arestare.

În aceste condiții, Curtea nu saurie concluziona că acțiunea Jürgen provocase infracțiune care, fără intervenție, nu ar fi fost comisă. Estimează deci că intervenție în cauză limitase la cea agentului infiltrat (a se vedea, a contrario, hotărârea Teixeira de Castro precitată, p. 1463, §§ 37-38), care nu privat reclamantul proces echitabil.

Rezultă că această plângere trebuie respinsă ca în mod evident mal fondată, în aplicare articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

Curtea va examina această plângere sub aspectul articolului 5 § 3 al Convenției, redactat după cum urmează:

„Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la §1 c) al prezentului articol, trebuie imediat tradusă în fața unui judecător sau magistrat altul autorizat legea exercita funcții judecătorești și are dreptul fi judecată într-un termen rezonabil, sau eliberată în curs procedurii (...)"

Curtea reamintește că, conform articolului 35 § 1 al Convenției, poate fi sesizată doar într-un termen șase luni de la data deciziei interne definitive. Atunci când reclamant se plânge situație continuă, acest termen curge de la sfârșitul acesteia (Uzeyir c. Italia, nr. 60268/00, (hotărâre) 16.11.2000, nepublicată).

Or, în sensul jurisprudenței Curții art. 5 § 3, care garantează dreptul oricărei persoane deținute fi judecată într-un termen rezonabil, se aplică exclusiv în situația prevăzută art. 5 § 1 c), cu care formează un întreg (hotărârea Ciulla c. Italia 22 februarie 1989, seria A nr. 148, p. 16, § 38). O persoană condamnată primă instanță se află în cazul prevăzut art. 5 § 1 a), care autorizează privare de libertate persoanelor după condamnare (a se vedea, de exemplu, hotărârea B. c. Austria 28 martie 1990, seria A nr. 175, p. 14, § 36).

În specie, condamnare reclamantului a fost pronunțată pe 22 ianuarie 1996, dată la care convine fixa sfârșitul perioadei de luat în considerare în scopuri articolului 5 § 3 al Convenției.

Cererea având fost introdusă doar pe 13 aprilie 2000, această plângere este tardivă și trebuie respinsă în aplicare articolului 35 §§ 1 și 4 al Convenției.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Declară cererea inadmisibilă.

Erik Fribergh

Christos Rozakis

Grefier

Președintele

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 59895/00

présentée par Giuseppe CALABRÒ

contre l’Italie et l’Allemagne

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le

21 mars 2002 en une chambre composée de

MM.

C.L.

Rozakis

,

président

,

G.

Ress,

G.

Bonello

,

P.

Lorenzen

,

M

mes

N.

Vajić

,

M.

V.

Zagrebelsky,

M

me

E.

Steiner

,

juges

,

et

de

M.

E. Fribergh

,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 13 avril 2000 et enregistrée le 16 août 2000,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Giuseppe Calabrò, est un ressortissant italien, né en 1950 et actuellement détenu à la prison de Milan. Il est représenté devant la Cour par M

e

Sciretti, avocat à Milan.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

1.

L’arrestation du requérant et la procédure de première instance

Le 19 juillet 1993, le requérant fut arrêté par la police de Brescia en flagrant délit. Il était en train d’acheter une importante quantité de cocaïne (environ 46 kilogrammes).

Il ressort d’un rapport de police que ce stupéfiant avait été transporté en Italie, dans le cadre d’une coopération entre la police italienne et allemande, par un «

collaborateur

», dont le nom aurait été Jürgen Vervoorst (ci-après indiqué comme «

Jürgen

»). En date du 17 juillet 1993, ce dernier avait hébergé à l’hôtel

Euroresidence

de Brescia. L’hôtel en question avait été soigneusement surveillé par la police. Le 18 juillet 1993, Jürgen avait téléphoné à X, un trafiquant résidant à Marbella (Espagne) intéressé à acheter la drogue, qui avait précisé avoir parlé de l’affaire avec le requérant. Le 19 juillet 1993, X communiqua à Jürgen que le requérant se serait rendu à Brescia. Le requérant se présenta ensuite à l’hôtel

Euroresidence

, prit contact avec Jürgen et il lui demanda s’il avait «

la chose

» (

la roba

, expression souvent utilisée dans des milieux criminels pour désigner la drogue dure). Suite à la réponse affirmative de Jürgen, le requérant se rendit dans sa chambre. Jürgen lui montra alors une valise contenant vingt kilogrammes de cocaïne. Le requérant fit un signe d’approbation et fut immédiatement arrêté. La scène avait été enregistrée par des appareils audiovisuels. Par la suite, X téléphona à l’hôtel

Euroresidence

et demanda avec insistance des nouvelles du requérant.

Par une ordonnance du 23 juillet 1993, le juge des investigations préliminaires de Brescia valida l’arrestation du requérant et le plaça en détention provisoire.

Le 5 juillet 1994, le requérant, accusé de trafic international de stupéfiants, fut renvoyé en jugement devant le tribunal de Milan.

Les débats commencèrent le 26 octobre 1994. Des nombreux témoins, dont des agents de la police italienne et de la

Bundeskriminalamt

(ci-après, la «

BKA

») allemande, furent examinés. Il précisèrent la nature et les modalités de l’opération de police ayant conduit à l’arrestation du requérant.

Par moyen d’une commission rogatoire du 17 juillet 1995, le tribunal de Milan, estimant «

absolumment nécessaire

» d’entendre la version de Jurgen, demanda aux autorités allemandes d’examiner ce témoin en Allemagne. Cette demande fut transmise au ministère de la Justice allemande à Stuttgart. Par une note du 1

er

novembre 1995, le juge d’instance de Wiesbaden informa le tribunal de Milan que selon les informations reçues du bureau fédéral pour la répression de la criminalité, en dépit de nombreux efforts déployés pour le contacter, il s’était avéré impossible de trouver Jürgen. Ce dernier était parti en vacance le 6 septembre 1995 et, depuis lors, il n’avait donné aucune nouvelle.

Le 4 décembre 1995, le tribunal de Milan, eu égard au fait que Jürgen était devenu introuvable et que la défense avait renoncé à son audition, révoqua la commission rogatoire du 17 juillet 1995. A la demande du requérant, le tribunal décida de verser au dossier certaines déclarations que Jürgen avait faites dans le cadre d’une procédure pénale connexe s’étant déroulée en Allemagne.

Par un jugement du 22 janvier 1996, le tribunal de Milan condamna le requérant à une peine de quinze ans d’emprisonnement et 300 millions lires italiennes (environ 154

937 Euros) d’amende.

Cette décision se fondait sur les circonstances de l’arrestation du requérant, confirmées par un enregistrement audiovisuel, sur les transcriptions de certains coups de fils que Jürgen avait eus avec X et d’autres personnes impliquées dans le trafic des stupéfiants et sur les déclarations des agents de la police italienne et de la BKA. Ces éléments permettaient d’établir que des trafiquants latino-américains avaient demandé à Jürgen, sujet connu dans le milieu du trafic de stupéfiants, s’il était en condition de repérer des personnes intéressées à acheter de la cocaïne. Or, trois personnes de nationalité italienne, X, Y et le requérant, avaient contacté Jürgen pour manifester leur disponibilité dans ce sens. X et le requérant avaient ensuite donné de l’argent à Jürgen.

Le tribunal n’estima pas nécessaire de se pencher sur la question de savoir si, dans sa qualité d’agent infiltré, Jürgen pouvait être poursuivi au sens de la loi italienne. En effet, ses déclarations n’avaient pas été faites en Italie, mais au cours d’un procès s’étant déroulé en Allemagne. Or, aux termes de la législation de ce pays, Jürgen ne pouvait pas être poursuivi. Par ailleurs, la plupart des déclarations de Jürgen concernaient ses rapports avec la police allemande et n’avaient aucun intérêt pour l’affaire du requérant. Seul un document était pertinent

: celui dans lequel Jürgen décrivait les contacts qu’il avait eus avec X et le requérant pour décider la vente de la cocaïne ainsi que les modalités de la livraison de celle-ci. Etant donné que selon les informations fournies par les autorités allemandes Jürgen était devenu introuvable, il y avait lieu d’estimer que ses déclarations étaient désormais «

non renouvelables

» (

irripetibili

), et que par conséquent elles pouvaient être utilisées pour décider du bien-fondé de l’accusation portée contre le requérant. Les déclarations en question corroboraient et confirmaient les autres éléments de preuve à la charge du requérant.

Dans la fixation de la mesure de la peine infligée au requérant, le tribunal prit en compte notamment le fait que celui-ci avait été précédemment condamné au pénal (même si pour des infractions moins graves) et que d’autres procédures pénales étaient pendantes contre lui. De plus, la nature du crime amenait à penser que le requérant était inséré au sein de milieux criminels dédiés au trafic de stupéfiants.

2.

La procédure d’appel

Le parquet et le requérant interjetèrent appel.

Ce dernier allégua notamment que l’opération organisée par la police et visant à mettre en place une vente simulée de stupéfiants était illégale. Le requérant observait que la loi italienne en la matière (articles 97 et 98 du décret du Président de la République n° 309 de 1990) permettait, à titre exceptionnel, de procéder uniquement à des opérations d’achat simulé et livraison contrôlée de stupéfiants, mais dans aucun cas n’autorisait la vente fictive de drogue. De ce fait, tant Jürgen que les autres policiers impliqués dans son affaire auraient dû être examinés comme coïnculpés et non comme témoins. Tel n’ayant pas été le cas en l’espèce, leurs déclarations n’auraient pas pu être utilisées. Par ailleurs, l’identité de Jürgen n’ayant pas été dûment indiquée, l’acquisition au dossier de ses déclarations était contraire au principes fondamentaux du système juridique italien.

Enfin, le requérant estima qu’il aurait dû être relaxé aux sens de l’article

49 §

2 du code pénal (voir ci-après, sous «

droit interne pertinent

») car, sans les actions de Jürgen et d’autres agents de police, l’infraction dont il était accusé n’aurait pas été perpétrée.

Par une commission rogatoire du 4 novembre 1996, la cour d’appel de Milan, estimant qu’il s’avérait «

absolument nécessaire

» d’examiner Jürgen, demanda aux autorités allemandes de le convoquer et de veiller à ce qu’il soit assisté par un avocat.

Le tribunal de Wiesbaden fixa une audience au 24 mars 1997 afin de procéder à l’audition de Jürgen selon les dispositions pertinentes de la loi allemande. Il précisa que les juges italiens, le représentant du parquet et les avocats du requérant avaient la faculté de participer à l’audience.

Cependant, le 21 mars 1997 la BKA communiqua à la cour d’appel de Milan que Jürgen demeurait introuvable. L’audience du 24 mars 1997 ne se tint pas. Le 17 avril 1997, le requérant, observant que la BKA avait montré peu d’esprit de collaboration, demanda que Jürgen fût convoqué devant les autorités judiciaires italiennes.

Faisant droit à cette demande, par une ordonnance du 8 mai 1997 le Président de la cour d’appel de Milan convoqua Jürgen à l’audience du 27

juin 1997 et l’invita à nommer un avocat de son choix. Cette ordonnance fut communiquée aux autorités allemandes, invitées à notifier la convocation à Jürgen aux termes des articles 8 et suivants de la Convention européenne en matière d’assistance judiciaire. Il était précisé que Jürgen aurait pu garder le secret quant à son identité.

Jürgen ne se présenta pas à l’audience du 27 juin 1997.

Par un arrêt du 27 juin 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 3

février 1999, la cour d’appel de Milan augmenta la peine infligée au requérant à seize ans et trois mois d’emprisonnement et 350

millions lires (environ 180

759 Euros) d’amende.

La cour d’appel observa tout d’abord que le code de procédure pénale allemand permettait de ne pas indiquer dans un procès-verbal l’identité d’un témoin lorsque celui-ci se trouvait en danger

; dans ce cas, les papiers certifiant l’identité du témoin étaient gardés par le parquet. Par ailleurs, aucun doute n’aurait pu être soulevé quant à l’identité de Jürgen. En effet, il ressortait du dossier que le 15 juillet 1993 celui-ci, interrogé par le parquet de Panama, avait exhibé un passeport libellé au nom de Jürgen Vervoorst et avait déclaré que depuis dix ans il était un agent secret de la BKA et de la police américaine. Enfin, plusieurs témoins avaient indiqué Jürgen comme la personne ayant conduit l’opération d’importation de la cocaïne en Europe.

Par ailleurs, la cour d’appel avait à plusieurs reprises essayé d’examiner Jürgen, mais l’audition de ce témoin s’était avérée impossible. De ce fait, aux termes de l’article 238 § 3 du code de procédure pénale italien (ci-après, le «

CPP

»), ses déclarations aux autorités allemandes pouvaient être acquises au dossier et utilisées pour la décision.

Quant à la qualité que Jürgen aurait dû avoir dans le procès italien, la cour d’appel observa que pour pouvoir bénéficier d’une immunité, un agent infiltré doit se borner à un rôle «

indirecte et marginal

» par rapport à la conduite criminelle, se limitant à contrôler et observer les actions des tiers. En l’espèce Jürgen avait importé la cocaïne d’Amérique Latine en Allemagne et d’Allemagne en Italie et, ayant joué un rôle actif, aurait dû être considéré comme coïnculpé. N’ayant pas été qualifié comme tel dans la procédure italienne, ses déclarations pouvaient être utilisées seulement dans la mesure où elles ne portaient pas sur des faits pouvant entraîner la responsabilité de Jürgen au pénal. La partie des déclarations de Jürgen pouvant être utilisée avait éclairci la dynamique de l’opération de police ayant conduit à l’arrestation du requérant.

Pour ce qui était de l’exception du requérant tirée de l’article 49 § 2 du code pénal, la cour d’appel observa que cette disposition interdisait de punir une personne lorsque ses actions étaient tout à fait inaptes à provoquer des conséquences dangereuses ou préjudiciables. Cependant, l’intervention d’un agent infiltré n’avait aucune incidence sur les actions d’un accusé si ce dernier avait déjà l’intention de commettre l’infraction. En l’espèce, le requérant s’était activé pour demander à Jürgen de transporter de centaines de kilogrammes de cocaïne, lui avait versé des sommes d’argent, avait gardé des contacts avec l’agent infiltré et s’était rendu au rendez-vous organisé pour la livraison du stupéfiant.

3.

Le pourvoi en cassation du requérant

Le requérant se pourvut en cassation, réitérant, pour l’essentiel, ses moyens d’appel. Il observa en outre que l’identité de Jürgen n’avait pas été établie avec certitude, ce qui empêchait

ab initio

de prendre en considération ses affirmations.

Par un arrêt du 15 octobre 1999, dont le texte fut déposé au greffe le 14

janvier 2000, la Cour de cassation, estimant que la cour d’appel avait motivé de façon logique et correcte tous les points controversés, débouta le requérant de son pourvoi.

Pour ce qui était de la violation alléguée de l’article 49 § 2 du code pénal, la Cour de cassation nota qu’un accord quant aux modalités de la vente de la cocaïne avait été achevé déjà à Marbella, et que le requérant avait librement choisi de donner exécution à cet accord.

B.

Le droit interne pertinent (Italie)

L’article 238 du CPP indique les cas dans lesquels on peut verser au dossier (et donc utiliser pour la décision sur le bien-fondé des accusations) les procès-verbaux des preuves recueillies dans une autre procédure pénale. Le paragraphe 3 de cette disposition prévoit notamment qu’on peut toujours acquérir les «

actes qui (...) ne peuvent pas être répétés

». L’article 78 § 2 des dispositions d’exécution du CPP précise que «

les actes ne pouvant pas être répétés accomplis par la police étrangère peuvent être versés au dossier du juge si les parties donnent leur accord, ou bien après l’examen de leur auteur (...)

».

L’article 49 § 2 du code pénal interdit de punir une personne lorsque, à cause de la nature de l’action ou de l’inexistence de son objet, il est impossible qu’elle ait des conséquences dangereuses ou préjudiciables.

GRIEFS

1.

Invoquant l’article 6 § 3 d) de la Convention, le requérant se plaint de ne pas avoir eu l’occasion d’examiner Jürgen.

2.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable dans la mesure où il aurait été incité par Jürgen à commettre l’infraction dont il a été par la suite reconnu coupable.

3.

Invoquant les articles 6 § 1 et 5 § 3 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de sa détention provisoire.

EN DROIT

1.

Le requérant se plaint d’avoir été condamné sur la base de la version fournie par Jürgen, un témoin qu’il n’a jamais eu l’occasion d’interroger ou faire interroger.

Dans ses parties pertinentes, l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention est ainsi libellé

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)

3.

Tout accusé a droit notamment à

: (...)

d)

interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge

».

Le requérant souligne que l’audition de Jürgen, estimée «

absolument nécessaire

» par le tribunal et par la cour d’appel, avait une importance primordiale afin de déterminer les modalités de la vente de la cocaïne et la nature des accords existants entre la police et l’agent infiltré. Par ailleurs, le requérant estime invraisemblable que Jürgen, personne bien connue par la BKA, soit devenu introuvable, et considère que les autorités allemandes ont préféré garder le secret quant à l’identité de leur agent infiltré, ainsi méconnaissant les obligations qui leur incombaient aux termes de la Convention européenne d’assistance judiciaire. A cet égard, le requérant souligne que le nom Jürgen Vervoorst était probablement faux et visait à couvrir la vraie identité de la personne en question.

La Cour relève tout d’abord qu’à l’audience du 4 décembre 1995, l’avocat du requérant avait renoncé à l’audition de Jürgen et avait demandé de verser au dossier certaines déclarations faites par ce dernier, ce qui avait amené le tribunal de Milan à révoquer la commission rogatoire du 17

juillet

Etant donné que les exigences du paragraphe 3 représentent des aspects particuliers du droit à un procès équitable garanti par le paragraphe 1 de l’article 6, la Cour examinera les doléances du requérant sous l’angle de ces deux textes combinés (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt

Van Geyseghem c.

Belgique [GC]

, n°

26103/95, CEDH 1999-I, § 27).

La Cour rappelle que la recevabilité des preuves relève au premier chef des règles du droit interne, et qu’en principe il revient aux juridictions nationales d’apprécier les éléments recueillis par elles. La mission confiée à la Cour par la Convention ne consiste pas à se prononcer sur le point de savoir si des dépositions de témoins ont été à bon droit admises comme preuves, mais à rechercher si la procédure considérée dans son ensemble, y compris le mode de présentation des moyens de preuve, a revêtu un caractère équitable (arrêt

García Ruiz c. Espagne [GC]

, n°

30544/96, CEDH 1999-I, § 28).

De surcroît, les éléments de preuve doivent en principe être produits devant l’accusé en audience publique, en vue d’un débat contradictoire. Ce principe ne va pas sans exceptions, mais on ne saurait les accepter que sous réserve des droits de la défense ; en règle générale, les paragraphes 1 et 3 d) de l’article 6 commandent d’accorder à l’accusé une occasion adéquate et suffisante de contester un témoignage à charge et d’en interroger l’auteur, au moment de la déposition ou plus tard (arrêts Van Mechelen et autres c.

Pays-Bas du 23 avril 1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997-III, p.

711, § 51, et Lüdi c.

Suisse du 15 juin 1992, série A n° 238, p. 21, §

49).

En particulier, les droits de la défense sont restreints de manière incompatible avec les garanties de l’article 6 lorsqu’une condamnation se fonde, uniquement ou dans une mesure déterminante, sur les dépositions d’un témoin que ni au stade de l’instruction ni pendant les débats l’accusé n’a eu la possibilité d’interroger ou faire interroger (arrêts

A.M. c. Italie

, n°

37019/97, CEDH 1999-IX, § 25, et Saïdi c. France du 20

septembre

1993, série A n°

261-C, pp. 56-57, §§ 43-44).

En l’espèce, la Cour relève que les autorités italiennes ont déployé des efforts considérables pour obtenir le témoignage de Jürgen, ordonnant à plusieurs reprises la convocation et l’audition de ce témoin, y compris par moyen d’une commission rogatoire.

Cependant, en dépit de ces efforts, il n’a pas été possible d’assurer la présence de Jürgen à l’audience car, selon les informations reçues d’Allemagne, ce dernier était devenu introuvable.

La Cour estime qu’il n’appartenait pas aux autorités de l’Italie de mener des recherches pour une personne résidant sur le territoire d’un Etat étranger. En ordonnant l’assignation de Jürgen et une commission rogatoire internationale, le tribunal et la cour d’appel ont utilisé les moyens que le droit interne leur offrait pour assurer la présence du témoin litigieux. D’autre part, le tribunal et la cour d’appel ne pouvaient que faire confiance aux informations provenant de sources qualifiées ayant leur siège en Allemagne, notamment le juge d’instance de Wiesbaden, le bureau fédéral pour la répression de la criminalité et la BKA. Dans ces circonstances, l’on ne saurait imputer aux autorités italiennes un manque de diligence entraînant leur responsabilité devant le organes de la Convention (voir

Kostu c. Italie

, n°

33399/96, (déc.) 9.3.1999, non publiée).

Certes, il eût mieux valu pouvoir ouïr Jürgen en personne, mais le fait que celui-ci était devenu introuvable ne saurait aboutir à paralyser des poursuites dont l’opportunité, au demeurant, échappe au contrôle de la Cour (arrêt

Asch

c.

Autriche du 26

avril 1991, série A n°

203

, p.

10, §

28).

En outre, la Cour relève que les déclarations de Jürgen ne constituaient point le seul élément de preuve sur lequel les juges du fond ont appuyé la condamnation du requérant. S’y ajoutèrent, en effet, les circonstances de l’arrestation du requérant, confirmées par un enregistrement audiovisuel, les transcriptions de certaines écoutes téléphoniques et les témoignages des agents de la police italienne et de la BKA.

Dans ces conditions, la Cour ne saurait conclure que l’impossibilité d’examiner Jürgen à l’audience a porté atteinte aux droits de la défense au point d’enfreindre les paragraphes 1 et 3 d) de l’article

6 (voir

P.M. c. Italie

, n°

43625/98, (déc.) 8.3.2001, non publiée, et,

mutatis mutandis

, l’arrêt Artner c. Autriche du 28 août 1992, série A n°

242-A, pp.

10-11, §§

22-24).

Par ailleurs, dans la mesure où les allégations du requérant portent sur le comportement des autorités allemandes, qui, selon ses dires, auraient méconnu les engagements résultant de la Convention européenne d’assistance judiciaire, la Cour rappelle qu’elle n’est pas compétente pour assurer le respect de textes autres que la Convention européenne des Droits de l’Homme et ses Protocoles. Par ailleurs, en l’espèce rien ne prouve que les autorités en question ont refusé de déceler le lieu de résidence de Jürgen dans le but d’empêcher sa convocation.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

2.

Le requérant considère que, contrairement à l’article 6 § 1 de la Convention, il n’a pas bénéficié d’un procès équitable dans la mesure où il aurait été incité par Jürgen à commettre l’infraction dont il a été par la suite reconnu coupable.

Le requérant soutient que loin de se borner à surveiller et à contrôler une activité criminelle en cours, Jürgen l’a poussé à acheter le stupéfiant, ainsi violant les dispositions pertinentes des lois italienne et allemande.

La Cour rappelle que l’intervention d’agents infiltrés doit être circonscrite et entourée de garanties même lorsqu’est en cause la répression du trafic de stupéfiants. En effet, si l’expansion de la délinquance organisée commande à n’en pas douter l’adoption de mesures appropriées, il n’en demeure pas moins que, dans une société démocratique, le droit à une bonne administration de la justice occupe une place si éminente qu’on ne saurait le sacrifier à l’opportunité (arrêt Delcourt c.

Belgique du 17 janvier 1970, série

A n° 11, p. 15, § 25). Les exigences générales d’équité consacrées à l’article 6 s’appliquent aux procédures concernant tous les types d’infraction criminelle, de la plus simple à la plus complexe. L’intérêt public ne saurait justifier l’utilisation d’éléments recueillis à la suite d’une provocation policière (arrêt Teixeira de Castro c. Portugal du 9 juin 1998,

Recueil

1998-IV, p. 1463, § 36).

La Cour constate cependant que le présent litige se distingue de l’affaire Teixeira de Castro citée ci-dessus, où elle avait conclu à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison du fait que deux agents de police avaient provoqué une infraction pénale, alors que rien n’indiquait que, sans leur intervention, celle-ci aurait été perpétrée.

A cet égard, il convient de rappeler que le casier judiciaire de M.

Teixeira de Castro était vierge et que les autorités compétentes ne disposaient d’aucune bonne raison pour soupçonner qu’il était un trafiquant de drogue. Ceci avait amené la Cour à écarter la thèse du Gouvernement selon la quelle le requérant avait une propension à commettre des infractions et à conclure que les agents de police avaient exercé une pression de nature à l’inciter au crime.

Or, dans la présente affaire l’agent infiltré s’est borné à faire connaître sa disponibilité à importer et vendre des très importantes quantités de stupéfiants. Comme il ressort du jugement du tribunal de Milan du 22

janvier 1996, le requérant a alors spontanément contacté Jürgen, lui a versé de l’argent et a organisé un rendez-vous au cours duquel quarante-six kilogrammes de cocaïne auraient dû être livrés. Ainsi faisant, le requérant a démontré qu’il était inséré au sein d’un réseau lié au trafic international de stupéfiants.

Par ailleurs, comme la Cour vient de l’observer, à la différence de celle de M. Teixeira de Castro, la condamnation du requérant ne s’est pas fondée dans une mesure déterminante sur les déclarations de l’agent infiltré. de plus, au cours de la procédure pénale devant le tribunal de Milan, le requérant a eu l’opportunité d’interroger les autres agents de police ayant participé à l’enquête et d’éclaircir les modalités et la nature de l’opération policière qui a porté à son arrestation.

Dans ces conditions, la Cour ne saurait conclure que l’action de Jürgen a provoqué une infraction qui, sans son intervention, n’aurait pas été perpétrée. Elle estime partant que l’intervention en question s’était limitée à celle d’un agent infiltré (voir,

a contrario

, l’arrêt Teixeira de Castro précité, p. 1463, §§ 37-38), qui n’a pas privé le requérant d’un procès équitable.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

3.

Le requérant se plaint de la durée de sa détention provisoire.

La Cour examinera ce grief sous l’angle de l’article 5 § 3 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe

1

c) du présent article, doit être aussitôt traduite devant un juge ou un autre magistrat habilité par la loi à exercer des fonctions judiciaires et a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure (...).

»

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article

35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie que dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive. Lorsqu’un requérant se plaint d’une situation continue, ce délai court à partir de la fin de celle-ci (

Uzeyir c. Italie

, n°

60268/00, (déc.) 16.11.2000, non publiée).

Or, au sens de la jurisprudence de la Cour l’article 5 § 3, qui garanti le droit de toute personne détenue d’être jugée dans un délai raisonnable, s’applique uniquement dans la situation envisagée à l’article

5 § 1 c), avec lequel il forme un tout (arrêt Ciulla c. Italie du 22 février 1989, série A n°

148, p. 16, § 38). Une personne condamnée en première instance se trouve dans le cas prévu à l’article 5 § 1 a), qui autorise la privation de liberté des personnes après condamnation (voir, par exemple, l’arrêt B. c.

Autriche du 28 mars 1990, série A n°

175, p. 14, § 36).

En l’espèce, la condamnation du requérant a été prononcée le 22

janvier

1996, date à laquelle il convient de fixer la fin de la période à prendre en considération aux fins de l’article 5 § 3 de la Convention.

La requête n’ayant été introduite que le 13 avril 2000, ce grief est tardif et doit être rejeté en application de l’article

35 §§

1 et

4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Greffier

Président