SECȚIUNEA I DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 27549/02 prezentate de Giuseppe JERINO Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 18 iulie 2002, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT recurentul, domnul Giuseppe Jerino. este un resortisant italian, născut în 1952, și deținut în prezent la penitenciarul Larino (Campobasso). Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul L. Musuraca, avocat la Milano. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: procedura penală inițiată de Parchetul din Torino (a) Interogările efectuate în cursul procedurii și în cursul dezbaterilor din primă instanță În cadrul unei proceduri de trafic de droguri, la 11 aprilie 1994 un reprezentant al Parchetului din Torino a interogat X, un penitent care a făcut declarații care puneau sub semnul întrebării răspunderea unor terțe persoane, aparținând unei organizații criminale conduse de un anume Y. În timpul acestui interogatoriu, X s-a referit la o întrunire pentru a decide despre importul de cocaină, care ar fi avut loc în 1989 sau 1990 și la care ar fi participat și un anume domn Jerinos, al cărui prenume ar fi putut fi Antonio. Această persoană a fost pe fugă timp de câțiva ani și a avut un frate care fusese arestat pentru răpirea dlui Ille Ghidini, o tânără din Brescia. La 31 mai 1994, în prezența reprezentantului Parchetului, X a recunoscut persoana în cauză pe o fotografie. El a fost informat atunci că fotografia a fost fotografia reclamantului, domnul Giuseppe Jerino ÎN CURSul din 16 iunie 1995 în fața reprezentantului Parchetului, X Indiqua a văzut reclamantul numai cu ocazia reuniunii menționate mai sus și nu l-a întâlnit niciodată în altă parte. Recurentul a fost trimis apoi la judecată în fața tribunalului din Torino și a fost acuzat că face parte dintr-o asociație de răufăcători condusă de Y și că a participat la importul în Italia de câteva sute de kilograme de cocaină, provenind din Brazilia, Panama și Venezuela, și au ajuns în Genova sau Massa în octombrie 1990, apoi la 6 ianuarie 1991, la 10 ianuarie 1991. mai 1991, 5 iulie 1991, 27 mai 1992, 25 iulie 1992 și martie 1993. În cursul dezbaterilor, X, care fusese eliberat și locuise într-un apartament din Milano, a primit mai multe vizite de la fratele reclamantului, Z, care i-a cerut explicații cu privire la declarațiile sale. Z a exprimat îndoieli, printre altele, cu privire la identificarea persoanei care figurează în fotografie, reclamantul neîntâlnind în realitate X ; Z a sugerat că este posibil ca Y să-i fi prezentat lui X o altă persoană decât reclamantul. În plus, fotografiile reclamantului erau destul de vechi, iar X ar fi putut spune că a făcut o greșeală, acuzând, după caz, un alt dintre frații Jerino X și-a declarat disponibilitatea de a-și modifica versiunea, dorind să facă ceea ce frații Jerino a sugerat. El a adăugat că nu era necesar să știe dacă este adevărat că a vorbit cu reclamantul. X și Z au decis că primul și-a modificat versiunea în timpul dezbaterilor, declarând că a acuzat reclamantul de răzbunare. Z a promis lui X orice ajutor pe care el avea nevoie. Aceste conversații dintre X și Z au fost înregistrate de către autorități și transcrierea lor a fost făcută la cazul împotriva reclamantului. Interogat de un reprezentant al Parchetului la 21 martie 1997, X a declarat că, în timpul unei audieri publice desfășurate în fața Tribunalului din Locri în cadrul unei alte proceduri penale (a se vedea mai sus, punctul 2), nu a recunoscut reclamantul, care a fost totuși prezent în persoană ca fiind acuzat. X a precizat că reclamantul era foarte diferit față de amintirile sale. X își amintea că reclamantul era slab, în timp ce el văzuse trei persoane robuste, printre care X nu ar fi putut spune cine era M. Pe de altă parte, X a precizat că, temându-se pentru siguranța familiei sale, el și Z erau angajați să nu recunoască reclamantul și că, din acest motiv, el nu observase cu atenție acuzatul. X a confirmat reprezentantului de la Parchet că, în realitate, reclamantul era persoana prezentă la întâlnirile cu Y. X a confirmat aceste ultime declarații în timpul unui alt interogatoriu în fața reprezentantului Parchetului, care a avut loc la 16 iunie 1997. A fost chemat să depună mărturie în timpul dezbaterilor publice în fața tribunalului de judecată, X a declarat că se prevalează de capacitatea de a păstra tăcerea pe care i-a recunoscut-o legea italiană. Prin urmare, printr-o ordonanță din 15 iunie 1997 În iulie 1997, instanța de judecată, pe baza art. 513 alin. (2) din Codul de procedură penală (în continuare, CPP-ul) a folosit pentru a decide dacă acuzațiile făcute de X în fața reprezentantului Parchetului. (b) Hotărârea de Primă Instanță printr-o hotărâre a instanței de judecată din Torino din 3 aprilie 1998, al cărei text a fost depus la grefa din 28 aprilie 1998, În septembrie 1998, reclamantul a fost relaxat, iar în închisoare au fost pronunțate pedepse grele împotriva unora dintre coinculpații săi. În special, instanța de judecată a considerat că X nu era credibilă, refuzând să dezvăluie mai multe detalii, precum și identitatea anumitor personaje, menținând în același timp contacte cu un deținut pe care intenționa să-l evazioneze. În plus, X își adaptase treptat declarațiile la faptele descoperite de autorități, contrazicând afirmațiile sale anterioare și, de fapt, colaborarea sa era interesată, urmărind excluderea sau reducerea responsabilității sale și a celor apropiați. Prin urmare, instanța de judecată a considerat că, chiar și atunci când au fost reconfirmate de alte elemente, declarațiile lui X nu puteau constitui dovada vinovăției lui. În absența unor elemente distincte, fiabile și decisive împotriva persoanelor acuzate de X, instanța de asediu a fost reținută. În ceea ce-l privește pe solicitant, Tribunalul a considerat că acuzațiile se bazau pe declarațiile lui X. Acesta l-a recunoscut pe solicitant în fotografie; cu toate acestea, aceasta din urmă era destul de veche și de slabă calitate. : se vedea acolo o persoană cu părul șoricios în timp ce în jurul valorii de dreptul reclamantului părea chel și atins de un strabism accentuat. El a fost adevărat că un alt remușcat, C, a făcut declarații cu privire la solicitant ; cu toate acestea, acestea din urmă, au fost diferite, în puncte semnificative, cu cele ale lui X. În ceea ce-l privește, procurorul a insistat asupra vizitei pe care Z a făcut-o lui X pentru a-l determina să se retragă, ceea ce, în opinia procurorului public, demonstra că acuzațiile împotriva reclamantului nu erau calomnii, însă, în opinia instanței de judecată, climatul de colaborare în vederea manipulării probelor între Z și X nu dovedea veridicitatea afirmațiilor acestuia din urmă. Potrivit instanței de judecată, singura persoană care l-a acuzat pe reclamant era X. Or, afirmațiile sale erau ne credibile, contradictorii și le lipseau părți susceptibile de a le susține. În plus, ar fi putut fi susținute îndoieli cu privire la modalitățile de recunoaștere a fotografiei. (c) Procedura de recurs a Parchetului Interjet împotriva hotărârii din 3 aprilie 1998. În timpul dezbaterilor publice în fața instanței de judecată, X a declarat încă o dată că se prevalează de dreptul său de a păstra tăcerea. El a precizat că această alegere se poate face prin dorința de a-și proteja familia, a cărei siguranță, în ciuda promisiunilor care i-au fost făcute, nu a fost asigurată de către stat. Prin hotărârea din 25 iulie 2000, al cărei text a fost depus la grefa din 19 martie 2001, instanța de judecată din Torino l-a condamnat pe reclamant la 17 ani și 6 luni de închisoare și 190 000 000 de lire (aproximativ 98). 126 de euro) (d.) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h). (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) (h) ( După ce a examinat în detaliu conținutul interogatoriilor lui X, instanța de asediu a declarat că a reieșit din verificările efectuate că reclamantul era efectiv pe fugă din 1983, fiind arestat numai la 7 aprilie 1995. În plus, reclamantul însuși confirmase că fratele său Vitjio era implicat în răpirea dlui Ghidini. A fost adevărat că, la început, X a atribuit numele lui Antonio, persoanei a cărei fotografie i-a fost arătată; cu toate acestea, este evident că a fost o greșeală, deoarece dl Antonio Jerio a fost deținut din 1989. Pe de altă parte, dacă este vorba despre o fotografie destul de veche, aceasta a fost pe bună dreptate din cauza scurgerii reclamantului, care a împiedicat obținerea de fotografii mai recente. Potrivit instanței dassesis dapp, strabismul al cărui solicitant a fost afectat nu a fost o caracteristică fizică decisivă, și în orice fel X nu a fost niciodată invitat să descrie aspectul de pârât. În plus, înregistrările conversațiilor dintre X și Z au arătat că frații Jerino a avut încredere în Y și că X a încercat să - l convingă pe interlocutor că nu era un penitent. În plus, în timpul acestor conversații X a afirmat în repetate rânduri că îl cunoaște pe solicitant și că a vorbit cu el, subliniind în același timp că esențial este să convingem judecătorii de credibilitate. Pe de altă parte, proiectul elaborat de Z d ui să-l inculpe pe dl Antonio Jerino a susținut implicit că X îl cunoștea pe solicitant și că acesta din urmă era vinovat de faptele care i-au fost reproșate. Într-adevăr, în caz contrar (eroare sau calomnie din partea lui X), Z s-ar fi putut limita la a cere adevărul. În cele din urmă, C a declarat că a avut o cunoaștere indirectă a anumitor fapte, referitoare la relațiile dintre X, reclamant și familia lui Y, precum și la contextul care îi înconjoară. În plus, unul dintre frații reclamantului, Vittorio, ar fi menționat la C participarea reclamantului la asocierea răufăcătorilor condusă de familia lui Y. Este adevărat că M. Vittorio Jerio . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Pedeapsa care i-a fost aplicată. Reclamantul a susținut, de asemenea, că instanța de judecată nu a indicat într-un mod suficient de precis motivele pentru care a considerat că era necesară o cale de atac din partea judecătorilor de primă instanță. La cauza a fost atribuită celei de-a doua secțiuni a Curții de Casație. În cadrul acesteia, camera a cinci judecători însărcinați cu examinarea recursului includea magistratul D. Prin hotărârea din 14 februarie 2002, al cărei text a fost depus la grefă la 14 februarie 2002, În iunie 2002, Curtea de Casație, considerând că instanța de recurs a motivat în mod logic și corect toate punctele controversate, a dus la recursul reclamantului. În cadrul procedurii penale descrise mai sus, reclamantul nu a solicitat să fi fost deja acuzat și condamnat pentru aceleași fapte de către Parchetul și Tribunalul din Locri și de către Tribunalul din Reggio de Calabria (a se vedea în continuare punctul 2). Procedura penală inițiată de Parchetul din Locri între timp a fost inițiată împotriva reclamantului de către Parchetul din Locri. A fost acuzat, printre altele, de faptul că a făcut parte dintr-o asociație de răufăcători împotriva patrimoniului și a persoanelor, precum și de achiziționarea controlului asupra activităților economice finanțate cu profituri ilicite. Aceste fapte ar fi fost comise între mai 1989 și iunie 1990. Printr-o hotărâre din 23 aprilie 1997, Tribunalul din Locri l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă nespecificată pentru încălcarea dreptului descris mai sus. Reclamantul a fost eliberat din restul cheltuielilor aduse împotriva sa. Această condamnare a fost confirmată printr-o hotărâre a Tribunalului de apel al lui Reggio de Calabria din 15 aprilie 1998. La cauza reclamantului a fost atribuită celei de-a doua secțiuni a Curții de Casație. Judecătorul D Siegea în camera a cinci judecători însărcinați cu soluționarea cauzei. Prin hotărârea din 30 aprilie 1999, al cărei text fusese depus la grefă la 9 iunie 1999, Curtea de Casație l-a exonerat pe reclamant de recurs. Citirea declarațiilor emise de un coinculpat sau de o persoană acuzată într-o procedură conexă era reglementată de art. 513 din CPP. Deoarece acestea fuseseră citite, aceste declarații erau anexate la dosarul judecătorului și puteau fi utilizate pentru a decide dacă acuzația era întemeiată. În cazul în care pârâtul este contumax sau absent sau refuză să răspundă la întrebări, judecătorul dispune, la cererea uneia dintre părți, să se citească procesele-verbale ale declarațiilor făcute de persoana acuzată reprezentantului Parchetului sau judecătorului în cursul investigațiilor preliminare sau în timpul procesului-verbal preliminar. În cazul în care declarațiile provin de la persoanele menționate la art. 210 [este vorba despre persoanele acuzate într-o procedură conexă], judecătorul, la cererea uneia dintre părți, dispune, după caz, ca persoana care a făcut declarațiile sau l-a interogat la domiciliu sau [prin intermediul unei] comisii de recurs internațional. Dacă nu este posibil să se obțină prezența persoanei care a făcut declarațiile, judecătorul, după audierea părților, ordonă citirea proceselor- judecătorul, după audierea părților, dispune citirea proceselor verbale ale declarațiilor (...) făcute de persoanele menționate la art. 210, atunci când acestea și-au predominat capacitatea de a păstra tăcerea Legea nr 513, prevăzând că declarațiile făcute înainte de dezbaterile făcute de martorul acuzat coinculpat nu puteau fi utilizate decât dacă principiul contradicției ar fi fost respectat sau, în caz contrar, dacă acesta și-ar fi dat acordul. Cu toate acestea, Curtea Constituțională a declarat această lege neconstituțională, în măsura în care aceasta nu prevedea posibilitatea de a utiliza procesele-verbale ale declarațiilor făcute în cursul procesului de către un coinculpat, în cazul în care acesta refuza să depună mărturie și pârâtul nu și-a dat acordul pentru citirea declarațiilor în cauză (a se vedea hotărârea nr. 361 din 26 octombrie 1998). C În cadrul procesului penal, legea garantează că persoana acuzată de o infracțiune (...) are dreptul, în fața judecătorului, să dea în judecată sau să interogheze orice persoană care formulează declarații în întreținere (...). Vina acuzatului nu poate fi dovedită pe baza declarațiilor făcute de o persoană care este întotdeauna liber și deliberată la o audiere de către pârât sau de către apărătorul său. Legea reglementează cazurile în care o examinare contradictorie a mijloacelor de probă nu are loc, cu consimțământul pârâtului sau din cauza imposibilității obiective dovedite corespunzător sau din cauza unui comportament ilicit dovedit corespunzător în ceea ce privește forța probatorie a declarațiilor făcute de o persoană acuzată sau de o persoană acuzată în cadrul unei proceduri conexe, art. 192 § 3 din CPP prevede că aceste elemente trebuie să fie luate în considerare împreună cu alte elemente de probă care confirmă credibilitatea acestora Invocând art. 6 alineatele (1) și (3) litera (d) din Convenție, reclamantul se plânge că nu a avut ocazia să-l interogheze pe X, principalul său acuzator. Invocând art. 6 7, reclamantul se plânge că a fost judecat de două ori pentru aceleași fapte. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de o lipsă de imparțialitate a Curții de Casație. Recurentul se plânge că a fost condamnat de instanța de judecată a lui Torino pe baza declarațiilor făcute înainte de dezbaterile de către X, un martor pe care nu l-a avut niciodată posibilitatea de a interoga sau de a pune la îndoială. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va hotărî... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei are dreptul în special la: (...) să interogheze sau să interogheze martorii acuzați și să obțină convocarea și interogarea martorilor cu descărcare de gestiune în aceleași condiții ca și martorii acuzați (...) Reclamantul susține că, așa cum au subliniat pe bună dreptate judecătorii din primă instanță, afirmațiile lui X nu au fost credibile, fiind neclare, contradictorii și provenind de la o persoană care nu a dezvăluit tot ceea ce știa. În plus, circumstanțele în care X ar fi recunoscut reclamantul prin fotografie ar fi dubioase, martorul fiind solicitat la cererea reprezentantului Parchetului. În cele din urmă, la tribunalul din Locri X nu l-ar fi recunoscut pe reclamant și ar fi omis întotdeauna să raporteze două dintre trăsăturile sale fizice cele mai marcate, și anume faptul că a fost lesbian și că a suferit de un puternic strabism. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră că este necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul b) din Regulamentul său de procedură. Reclamantul consideră că B, președintele Tribunalului de Instană de Asizee de Primă Instană din Torino, nu era un judecător imparial. Recurentul reamintește că, înainte de a fi numit judecător, acest magistrat exercitase funcția de reprezentant al Parchetului și, prin urmare, era un coleg și un prieten de-al său, care au interogat și susținut acuzația împotriva lui X. În primul rând, Curtea constată că nu reiese din dosar că reclamantul a introdus o acțiune de recuzare împotriva lui B. Cu toate acestea, Comisia nu consideră că este necesar să se analizeze dacă această cale de atac constituie, în circumstanțele speciale ale prezentei cauze, un remediu eficient pentru a se plânge de lipsa de imparțialitate a judecătorului în cauză. Într-adevăr, chiar presupunând că căile de atac interne au fost epuizate, acest motiv este în orice caz inadmisibil din următoarele motive (a se vedea mutatis mutandis M.D.U. Italia (dec.), nr. 58540/00, 28 ianuarie 2003). Curtea reamintește că imparțialitatea trebuie să fie apreciată atât pe baza unui demers subiectiv, încercând să determine convingerea și comportamentul personal al unui astfel de judecător în această ocazie, cât și pe baza unui demers obiectiv, aducând la sine certitudinea că aceasta implică suficiente garanții pentru a exclude în această privință orice îndoială legitimă (a se vedea, de exemplu, Thomann c. Elveția, Hotărârea din 10 iunie 1996, Repertoriul hotărârilor și deciziilor 1996-III, p. 815, § 30. În ceea ce privește primul demers, imparțialitatea personală a magistraților se calculează până la proba contrarie (Padovani c. Italia, Hotărârea din 26 februarie 1993, seria A n 257-B, p. 26, § 20 și Cianetti c. Italia, 55634/00, § 37, 22 aprilie 2004). Curtea constată că, în speță, nimic nu indică o prejudecată sau o parte din partea judecătorului B. În acest sens, chiar și aparențele pot avea importanță. Este vorba despre încrederea pe care tribunalele unei societăți democratice trebuie să o pună în fața justițiabililor (Castillo Algar c. Spania). , Hotărârea din 28 octombrie 1998, Rec., 1998-VIII, p. 3116, § 45. În consecință, pentru a se pronunța asupra existenței, într-un anumit caz, a unui motiv legitim de a se teme de un judecător un defect de imparțialitate, punctul de vedere al persoanei acuzate intră în cont, dar nu joacă un rol decisiv. Ferrantelli și Santangello c. Italia, Hotărârea din 7 august 1996, Rec., 1996-III, p. 951-952, § 58 Wettstein c. Elveția, n 33958/96, § 44, CEDH 2000-XII Morel c. Franța, n 34130/96, § 42, CEDH 2000-VI). Curtea ia notă că, în acest caz, teama de o lipsă de injumătățire depinde de faptul că, înainte de a fi numit judecător, B exercitase funcțiile de reprezentant al Parchetului. Deși este adevărat că acest fapt ar putea ridica îndoieli la adresa persoanei în cauză, acestea nu ar putea fi considerate ca fiind justificate în mod obiectiv. În special, Curtea reamintește că ar fi excesiv să dea la o parte de pe scaun foștii magistrați ai Parchetului în fiecare cauză în cauză mai întâi de către acesta, chiar dacă ei nu ar fi trebuit să le cunoască. O soluție atât de radicală ar crea un perete etanș între scaun și podea, ceea ce ar duce la o schimbare a sistemului judiciar din mai multe state contractante în care trecerea de la o magistratură la alta se practică frecvent. Mai presus de toate, simplul fapt că un judecător s-a numărat în trecut printre membrii Parchetului nu constituie un motiv de a se teme de o lipsă de imparțialitate în rândul șefului său (a se vedea Piersack c. Belgia, Hotărârea din 1 octombrie 1982, seria A n 53, pp. 14-15, § 30 (b)). Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că nu este vorba despre faptul că, în cazul B, acesta a desfășurat o activitate de orice fel în cazul reclamantului sau că a trebuit să își cunoască dosarul atunci când a fost informat cu privire la activitatea sa la Parchet. Prin urmare, Curtea este de părere că situația denunțată de reclamant nu poate trece pentru a justifica în sine temerile cu privire la imparțialitatea judecătorului pus în discuție de acesta. În consecință, acest aspect trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în aplicarea art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Recurentul susține că a fost judecat de două ori pentru aceleași fapte. El a luat în considerare art. 4 alineatul (1) din Protocolul nr. 7, astfel de formulare Nimeni nu poate fi judecat sau pedepsit penal de instanțele din același stat din cauza unei infracțiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă în conformitate cu legea și procedurile penale ale statului respectiv. Potrivit reclamantului, hotărârile Tribunalului de apel din 15 aprilie 1998 al lui Reggio de Calabria și ale tribunalului din Torino din 25 iulie 2000 s-ar baza pe aceleași dovezi și ar viza fapte similare comise, în esență, în același loc și în aceeași perioadă. Curtea ia notă mai întâi de faptul că nu reiese din dosarul pe care reclamantul l-a invocat, în fața instanei de judecată a Tribunalului din Torino sau în f a a Cu r ii de Casaie, principiul ne bis in idem . Cu toate acestea, Curtea nu consideră necesar să soluioneze această chestiune, deoarece cauza este în orice mod inadmisibilă din motivele următoare. Curtea amintește că art. 4 din Protocolul nr. 7 interzice urmărirea sau pedepsirea penală a persoanei (de către instanțele din același stat) din cauza unei infracțiuni pentru care pârâtul a fost deja condamnat printr-o hotărâre definitivă. Cu toate acestea, în speță, Curtea arată că condamnarea pronunțată de Curtea din Torino se referea la participarea reclamantului la o asociație de răufăcători condusă de A și la importul în Italia de cocaină care a avut loc între octombrie 1990 și martie 1993. Procedura inițiată de Parchetul Locri, pe de altă parte, se referea la acuzația de asociere a răufăcătorilor împotriva patrimoniului și împotriva persoanelor, fapt pe care reclamantul l-ar fi comis anterior, între mai 1989 și iunie 1990. În opinia Curții, circumstanța că calificarea juridică a acuzațiilor aduse reclamantului în cele două proceduri poate părea similară nu înseamnă că: a fost vorba despre aceeași infracțiune sau că ambele condamnări se bazau pe aceleași fapte. Prin urmare, nici o aparență de încălcare a art. 4 din Protocolul nr. 7 nu poate fi identificată în speță. În consecință, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Reclamantul afirmă că Camera Curții de Casație care și-a examinat recursul împotriva hotărârii judecătorești a tribunalului din Torino din 25 iulie 2000 nu a fost o instanță imparțială în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție. În această privință, recurentul observă că judecătorul D a participat la adoptarea hotărârii fie a hotărârii din 30 aprilie 1999, prin care a respins recursul său în casare împotriva condamnării pronunțate de Curtea de apel din Reggio de Calabria, fie a hotărârii din 14 februarie 2002, prin care se confirmă condamnarea pronunțată de tribunalul dassis dappé de Torino. În primul rând, Curtea constată că nu reiese din dosar că reclamantul a introdus o acțiune de recuzare împotriva lui D. Cu toate acestea, nu consideră că este necesar să se examineze dacă această acțiune constituie, în circumstanțele speciale ale prezentei cauze, un remediu eficient pentru a se plânge de o lipsă de imparțialitate a judecătorului în cauză. Într-adevăr, chiar dacă se presupune că căile de atac interne au fost epuizate, acest motiv este în orice caz inadmisibil din motivele următoare (a se vedea mutatis mutandis M.D.U.c. Italia, decizia menționată anterior). Curtea reamintește principiile în materie de imparțialitate ale instanței menționate mai sus. În continuare, Curtea observă că în speță nu există niciun motiv de îndoială cu privire la imparțialitatea personală a judecătorului D. În ceea ce privește abordarea obiectivă, Curtea constată că simplul fapt că un magistrat s-a pronunțat deja asupra unor infracțiuni similare, dar distincte sau că a judecat deja un anumit inculpat în cadrul unei alte proceduri penale nu poate, singură, să aducă atingere injurisdiciei acestui judecător : Aceasta din urmă este, pe de altă parte, minată în cazul în care hotărârile pronunțate anterior conțin referințe sau anticipații cu privire la vinovația pârâtului pentru cauzele care trebuie soluționate (a se vedea Craxi c. Italia (dec.), nr 63226/00, 14 iunie 2001 și, a contraro Ferrantelli și Santangello c. Italia, Hotărârea citată anterior, p. 952, § 59-60, și Rojas Morales c. Italia, Hotărârea din 16 noiembrie 2000, n 39676/98, §§ 33-35). În speță, așa cum Curtea tocmai a constatat mai sus, faptele procedurilor penale inițiate de parchetele din Torino și Locri erau diferite și nu se contestă de către reclamant că hotărârile pronunțate în cadrul celei de a doua cauze nu conțineau nicio referire la rolul pe care l-ar fi jucat persoana în prima cauză. Prin urmare, situația denunțată de solicitant nu poate trece pentru a justifica în sine temerile cu privire la imparțialitatea judecătorului D. Prin urmare, acest aspect este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 § 3 și 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Amin În cazul în care reclamantul nu este informat cu privire la motivele pentru care nu a făcut obiectul unei cereri, acesta poate solicita o audiere în termen de trei luni de la data la care a fost depusă cererea.
de la requête n
o
27549/02
présentée par Giuseppe JERINO’
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 2 septembre 2004 en une chambre composée de
:
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
P.
Lorenzen
,
G.
Bonello
,
M
mes
N.
Vajić,
S.
Botoucharova,
MM.
A.
Kovler
,
V.
Zagrebelsky
,
juges
,
et de M. S.
Nielsen,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 18 juillet 2002,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Giuseppe Jerino’, est un ressortissant italien, né en 1952 et actuellement détenu au pénitencier de Larino (Campobasso). Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
La procédure pénale entamée par le parquet de Turin
(a) Les interrogatoires effectués pendant l’instruction et au cours des débats de première instance
Dans le cadre d’une procédure pour trafic de stupéfiants, le 11 avril 1994 un représentant du parquet de Turin interrogea X, un repenti qui avait fait des déclarations mettant en cause la responsabilité de tierces personnes, appartenantes à une organisation criminelle dirigée par un certain Y. Au cours de cet interrogatoire, X se référa à une réunion pour décider de l’importation de cocaïne, qui aurait eu lieu en 1989 ou 1990 et à laquelle aurait participé aussi un certain M. Jerino’, dont le prénom «
aurait pu être
» Antonio. Cette personne était en fuite depuis plusieurs années et avait un frère qui avait été arrêté pour l’enlèvement de M
lle
Ghidini, une jeune fille de Brescia.
Le 31 mai 1994, en présence du représentant du parquet, X reconnut la personne en question sur une photographie. Il fut alors informé que la photographie était celle du requérant, M. Giuseppe Jerino’. X précisa s’être trompé lorsqu’il avait mentionné le prénom Antonio, et déclara qu’en effet la personne ayant pris partie à la réunion litigieuse était le requérant.
A l’interrogatoire du 16 juin 1995 devant le représentant du parquet, X indiqua avoir vu le requérant uniquement lors de la réunion mentionnée ci-dessus, et de ne jamais l’avoir rencontré ailleurs.
Le requérant fut ensuite renvoyé en jugement devant la cour d’assises de Turin. Il était accusé de faire partie d’une association de malfaiteurs dirigée par Y et d’avoir participé à l’importation en Italie de plusieurs centaines de kilogrammes de cocaïne, provenant du Brésil, de Panama et du Venezuela, et arrivées à Gênes ou à Massa en octobre 1990, puis le 6 janvier 1991, le 10
mai 1991, le 5 juillet 1991, le 27 mai 1992, le 25 juillet 1992 et en mars 1993.
Au cours des débats, X, qui avait été remis en liberté et résidait dans un appartement de Milan, reçut plusieurs visites de la part du frère du requérant, Z, qui lui demanda des explications quant à ses déclarations. Z exprima des doutes, notamment, quant à l’identification de la personne figurant sur la photographie, le requérant n’ayant en réalité jamais rencontré X
; Z suggéra qu’il était probable que Y avait présenté à X une personne autre que le requérant. Par ailleurs, les photographies du requérant étaient plutôt anciennes, et X aurait pu dire qu’il avait commis une erreur, inculpant, le cas échéant, un autre des frères Jerino’, Antonio.
X déclara alors sa disponibilité à modifier sa version, souhaitant faire ce que les frères Jerino’ lui suggéraient. Il ajouta qu’il n’était pas nécessaire de savoir s’il était vrai qu’il avait parlé avec le requérant.
X et Z décidèrent que le premier avait modifié sa version au cours des débats, déclarant avoir accusé le requérant pour vengeance. Z promit à X toute l’aide dont il nécessitait.
Ces conversations entre X et Z furent enregistrées par les autorités. Leur transcription fut versée au dossier du procès contre le requérant.
Interrogé par un représentant du parquet le 21 mars 1997, X déclara que lors d’une audience publique tenue devant le tribunal de Locri dans le cadre d’une autre procédure pénale (voir ci-dessus, sous 2), il n’avait pas reconnu le requérant, qui pourtant était présent en personne en tant qu’inculpé. X précisa que le requérant était très différent par rapport à ses souvenirs. X se rappelait que le requérant était maigre, alors qu’il avait vu trois personnes robustes, parmi lesquelles X n’aurait pas su dire qui était M.
Giuseppe Jerino’. Par ailleurs, X précisa que, craignant pour la sécurité de sa famille, il s’était engagé avec Z à ne pas reconnaître le requérant et que pour cette raison il n’avait pas observé l’inculpé avec attention. X confirma au représentant du parquet qu’en réalité le requérant était la personne présente aux rencontres avec Y.
X confirma ces dernières déclarations lors d’un autre interrogatoire devant le représentant du parquet, qui eut lieu le 16 juin 1997.
Appelé à témoigner lors des débats publics devant la cour d’assises, X déclara se prévaloir de la faculté de garder le silence que lui reconnaissait la loi italienne. Par conséquent, par une ordonnance du 15
juillet 1997, la cour d’assises, se fondant sur l’article 513 § 2 du code de procédure pénale (ci
‑
après, le «
CPP
»), utilisa pour décider du bien-fondé des accusations les déclarations faites par X devant le représentant du parquet.
(b) Le jugement de première instance
Par un arrêt de la cour d’assises de Turin du 3 avril 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 28
septembre 1998, le requérant fut relaxé. Des lourdes peines d’emprisonnement furent prononcées à l’encontre de certains de ses coïnculpés.
La cour d’assises estima notamment que X n’était pas crédible, ayant refusé de dévoiler plusieurs détails ainsi que l’identité de certains personnages, gardant en même temps des contacts avec un détenu dont il souhaitait organiser l’évasion. De plus, X avait adapté progressivement ses déclarations aux faits découverts par les autorités, contredisant ses précédentes affirmations. En réalité, sa collaboration était intéressée, tendant à exclure ou réduire sa responsabilité et celle des personnes qui lui étaient proches. Dès lors, la cour d’assises considéra que, même lorsqu’elles étaient corroborées par d’autres éléments, les déclarations de X ne pouvaient constituer la preuve de la culpabilité d’autrui. En l’absence d’éléments distincts, fiables et décisifs à l’encontre des personnes accusées par X, la cour d’assises prononça l’acquittement.
S’agissant du requérant, la cour d’assises releva que les accusations se basaient sur les déclarations de X. Celui-ci avait reconnu le requérant en photographie
; cependant, cette dernière était assez vielle et de mauvaise qualité
: on y voyait une personne aux cheveux bouclés alors qu’à l’audience le requérant paraissait chauve et atteint par un strabisme accentué. Il était vrai qu’un autre repenti, C, avait fait des déclarations concernant le requérant
; ces dernières, cependant, différaient, sur des points significatifs, avec celles de X.
Le parquet quant à lui insista sur la visite que Z avait fait à X pour le pousser à se rétracter, ce qui, aux yeux du ministère public, démontrait que les accusations contre le requérant n’étaient pas des calomnies. Cependant, aux yeux de la cour d’assises, le climat de collaboration visant à manipuler les preuves entre Z et X ne prouvait pas la véracité des affirmations de ce dernier.
Selon la cour d’assises, la seule personne accusant le requérant était X. Or, ses affirmations étaient peu crédibles, contradictoires et manquaient d’éléments susceptibles de les corroborer. De plus, des doutes auraient pu être soutenus quant aux modalités de reconnaissance de la photographie.
(c) La procédure d’appel
Le parquet interjeta appel contre l’arrêt du 3 avril 1998.
Lors des débats publics devant la cour d’assises d’appel, X déclara encore une fois se prévaloir de son droit de garder le silence. Il précisa que ce choix s’expliquait par la volonté de protéger sa famille, dont la sécurité, malgré les promesses qui lui avaient été faites, n’était pas assurée par l’Etat. La cour d’assises d’appel prit acte de la volonté de X, et décida d’utiliser les déclarations faites par ce témoin au représentant du parquet.
Par un arrêt du 25 juillet 2000, dont le texte fut déposé au greffe le 19
mars 2001, la cour d’assises d’appel de Turin condamna le requérant à une peine de dix-sept ans et six mois d’emprisonnement et 190
000
000 lires (environ 98
126 euros) d’amende. La chambre de la cour d’assises était présidée par B, un magistrat qui avant d’être appelé à remplir les fonctions de juges, avait été membre du parquet.
La Cour d’assises d’appel estima en premier lieu que les déclarations de X pouvaient être utilisées comme preuves de culpabilité seulement dans la mesure où elles étaient corroborées et confirmées par d’autres éléments. Ayant examiné en détail le contenu des interrogatoires de X, la cour d’assises d’appel observa qu’il ressortait des vérifications accomplies que le requérant était effectivement en fuite depuis 1983, ayant été arrêté seulement le 7 avril 1995. De plus, le requérant lui-même avait confirmé que son frère Vittorio était impliqué dans l’enlèvement de M
lle
Ghidini.
Il était vrai que X avait, dans un premier temps, attribué le prénom d’«
Antonio
» à la personne dont la photographie lui avait été montrée
; cependant, il s’agissait de toute évidence d’un erreur, M. Antonio Jerino’ étant détenu depuis 1989. Par ailleurs, s’il s’agissait d’une photographie assez ancienne, c’était justement à cause de la fuite du requérant, qui avait empêché l’obtention de photographies plus récentes. Selon la cour d’assises d’appel, le strabisme dont le requérant était affecté n’était pas une caractéristique physique décisive, et de toute manière X n’avait jamais été invité à décrire l’apparence de l’accusé.
La reconnaissance de la photographie du requérant devait partant être estimée crédible. De plus, les enregistrements des conversations entre X et Z démontraient que les frères Jerino’ connaissaient Y, et que X cherchait à convaincre son interlocuteur qu’il n’était pas un repenti. De plus, pendant ces conversations X avait affirmé à plusieurs reprises connaître le requérant et lui avoir parlé, soulignant en même temps que l’essentiel était de convaincre les juges de la crédibilité
de sa rétractation. Par ailleurs, le projet avancé par Z d’inculper M. Antonio Jerino’ présupposait, implicitement, l’admission que X connaissait le requérant et que ce dernier était coupable des faits qui lui étaient reprochés. En effet, dans le cas contraire (erreur ou calomnie de la part de X), Z aurait pu se borner à exiger la vérité.
Enfin, C avait déclaré avoir eu une connaissance indirecte de certains faits, relatifs aux rapports entre X, le requérant et la famille de Y, ainsi que du contexte qui les entourait. De plus, l’un des frères du requérant, Vittorio, aurait relaté à C la participation du requérant à l’association des malfaiteurs dirigée par la famille de Y. Il était vrai que M.
Vittorio Jerino’ s’était par la suite rétracté de ces affirmations
; cependant, la rétractation en question paraissait peu crédible.
(d) Le pourvoi en cassation du requérant
Le requérant se pourvut en cassation, contestant, notamment, la crédibilité accordée à X et le
quantum
de la peine qui lui avait été infligée. Le requérant allégua également que la cour d’assises d’appel n’avait pas indiqué d’une manière suffisamment précise les motifs pour lesquels elle avait estimé nécessaire de s’écarter de l’opinion des juges de première instance.
L’affaire fut attribuée à la deuxième section de la Cour de cassation. Au sein de celle-ci, la chambre de cinq juges chargée d’examiner le pourvoi incluait le magistrat D.
Par un arrêt du 14 février 2002, dont le texte fut déposé au greffe le 14
juin 2002, la Cour de cassation, estimant que la cour d’assises d’appel avait motivé de façon logique et correcte tous les points controversés, débouta le requérant se son pourvoi.
Dans le cadre de la procédure pénale décrite ci-dessus, le requérant n’excipa pas d’avoir déjà été poursuivi et condamné pour les mêmes faits par le parquet et le tribunal de Locri et par la cour d’appel de Reggio de Calabre (voir ci-après, sous 2).
2.
La procédure pénale entamée par le parquet de Locri
Entre-temps, des poursuites avaient été entamée contre le requérant par le parquet de Locri. Il était accusé, entre autres, d’avoir fait partie d’une association de malfaiteurs visant à la commission d’infractions contre le patrimoine et contre les personnes, ainsi que l’acquisition du contrôle d’activités économiques financées avec des profits illicites. Ces faits auraient été commis entre mai 1989 et juin 1990.
Par un jugement du 23 avril 1997, le tribunal de Locri condamna le requérant à une peine non précisée pour l’infraction décrite ci-dessus. Le requérant fut relaxé du restant des charges portées à son encontre.
Cette condamnation fut confirmée par un arrêt de la cour d’appel de Reggio de Calabre du 15 avril 1998.
Le requérant se pourvut en cassation.
L’affaire du requérant fut assignée à la deuxième section de la Cour de cassation. Le magistrat D siégea au sein de la chambre de cinq juges chargée de traiter l’affaire.
Par un arrêt du 30 avril 1999, dont le texte avait été déposé au greffe le 9
juin 1999, la Cour de cassation débouta le requérant de son pourvoi.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
La lecture des déclarations émises par un coïnculpé ou par une personne accusée dans une procédure connexe était réglementée par l’article
513 du CPP. Du fait qu’elles avaient été lues, ces déclarations étaient jointes au dossier du juge et pouvaient être utilisées pour décider du bien-fondé de l’accusation.
Cette disposition se lisait ainsi
:
«
1.
Si l’accusé est contumax ou absent ou bien s’il refuse de répondre aux questions, le juge ordonne, à la demande de l’une des parties, qu’on donne lecture des procès-verbaux des déclarations faites par l’accusé au représentant du parquet, ou au juge au cours des investigations préliminaires ou pendant l’audience préliminaire.
Si les déclarations émanent des personnes indiquées à l’article 210 [il s’agit des personnes accusées dans une procédure connexe], le juge, à la demande de l’une des parties, ordonne, selon les cas, de conduire à l’audience la personne ayant fait les déclarations ou de l’interroger à domicile ou [au moyen d’une] commission rogatoire internationale. S’il n’est pas possible d’obtenir la présence de la personne ayant fait les déclarations, le juge, après avoir entendu les parties, ordonne la lecture des procès-verbaux contenant lesdites déclarations
».
Par un arrêt n 254 du 3 juin 1992, la Cour constitutionnelle a déclaré l’article
513 § 2 inconstitutionnel dans la mesure où il ne prévoyait pas que «
le juge, après avoir entendu les parties, ordonne la lecture des procès
‑
verbaux des déclarations (...) faites par les personnes indiquées à l’article
210, lorsque celles-ci se sont prévalues de leur faculté de garder le silence
».
La loi n
267 du 7 août 1997 (entrée en vigueur le 12 août 1997) a modifié l’article
513, prévoyant que les déclarations faites avant les débats par le témoin à charge coïnculpé ne pouvaient être utilisées que si le principe du contradictoire avait été respecté ou, à défaut, si l’intéressé avait donné son accord.
Cependant, la Cour constitutionnelle a déclaré cette loi inconstitutionnelle dans la mesure où elle ne prévoyait pas la possibilité d’utiliser les procès-verbaux des déclarations faites au cours de l’instruction par un coïnculpé, lorsque celui-ci refusait de témoigner et l’accusé ne donnait pas son accord à la lecture des déclarations en question (voir l’arrêt n
o
361 du 26 octobre 1998). C’est à la suite de cet arrêt que le Parlement a décidé d’insérer le principe du procès équitable dans la Constitution elle
‑
même. L’article 111 de la Constitution, dans sa nouvelle formulation et dans ses parties pertinentes, se lit ainsi
:
«
(...) Dans le cadre du procès pénal, la loi garantit que la personne accusée d’une infraction (...) a la faculté, devant le juge, d’interroger ou de faire interroger toute personne formulant des déclarations à charge (...). La culpabilité de l’accusé ne peut pas être prouvée sur la base de déclarations faites par une personne qui s’est toujours librement et volontairement soustraite à une audition par l’accusé ou son défenseur. La loi réglemente les cas où un examen contradictoire des moyens de preuve n’a pas lieu, avec le consentement de l’accusé ou en raison d’une impossibilité objective dûment prouvée ou encore en raison d’un comportement illicite dûment prouvé
».
En ce qui concerne la force probante des déclarations émanant d’un coïnculpé ou d’une personne accusée dans une procédure connexe, l’article
192 § 3 du CPP prévoit que celles-ci doivent être «
évaluées avec les autres éléments de preuve qui en confirment la crédibilité
» (
Le dichiarazioni rese dal coimputato nel medesimo reato o da persona imputata in un procedimento connesso (...) sono valutate unitamente agli altri elementi di prova che ne confermano l’attendibilità
).
1.
Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention, le requérant se plaint de ne pas avoir eu l’occasion d’interroger X, son principal accusateur.
2.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint d’un manque d’impartialité de B, Président de la cour d’assises d’appel de Turin.
3.
Invoquant l’article 4 du Protocole n
o
7, le requérant se plaint d’avoir été jugé deux fois pour les mêmes faits.
4.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint d’un manque d’impartialité de la Cour de cassation.
1.
Le requérant se plaint d’avoir été condamné par la cour d’assises d’appel de Turin sur la base des déclarations faites avant les débats par X, un témoin qu’il n’a jamais eu la possibilité d’interroger ou faire interroger. Il invoque l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit comme suit
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)
3.
Tout accusé a droit notamment à
: (...)
d)
interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge (...)
».
Le requérant allègue que, comme les juges de première instance l’ont à juste titre souligné, les affirmations de X n’étaient pas crédibles, étant peu précises, contradictoires et provenant d’une personne n’ayant pas dévoilé tout ce qu’elle savait. De plus, les circonstances dans lesquelles X aurait reconnu le requérant sur photographie seraient douteuses, le témoin ayant été sollicité à la demande du représentant du parquet. Enfin, à l’audience publique devant le tribunal de Locri X n’aurait pas reconnu le requérant, et aurait toujours omis de relater deux de ses traits physiques les plus marqués, à savoir le fait qu’il était chauve et qu’il souffrait d’un fort strabisme.
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article
54
§
2
b) de son règlement.
2.
Le requérant considère que B, Président de la cour d’assises d’appel de Turin, n’était pas un juge impartial. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention.
Le requérant rappelle qu’avant d’être nommé juge, ce magistrat avait exercé les fonctions de représentant du parquet, et était donc «
un collègue et un ami
» des membres du ministère public ayant interrogé X et soutenu l’accusation en appel.
La Cour observe tout d’abord qu’il ne ressort pas du dossier que le requérant ait introduit un recours en récusation à l’encontre de B. Cependant, elle n’estime pas nécessaire de se pencher sur la question de savoir si ce recours constituait, dans les circonstances particulières de la présente affaire, un remède efficace pour se plaindre d’un manque d’impartialité du juge en question. En effet, même à supposer que les voies de recours internes aient été épuisées, ce grief est de toute manière irrecevable pour les motifs qui suivent (voir,
mutatis mutandis
,
M.D.U.
c.
Italie
(déc.), n
o
58540/00, 28 janvier 2003).
La Cour rappelle que l’impartialité doit s’apprécier à la fois selon une démarche subjective, essayant de déterminer la conviction et le comportement personnels de tel juge en telle occasion, et selon une démarche objective, amenant à s’assurer qu’il offrait des garanties suffisantes pour exclure à cet égard tout doute légitime (voir, par exemple,
Thomann c. Suisse,
arrêt du 10 juin 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996-III, p.
815, §
30).
Quant à la première démarche, l’impartialité personnelle des magistrats se présume jusqu’à la preuve du contraire (
Padovani c. Italie
, arrêt du 26
février 1993, série A n
o
257-B, p. 26,
Cianetti c. Italie
, n
o
55634/00, § 37, 22 avril 2004). La Cour constate qu’en l’espèce rien n’indique un quelconque préjugé ou parti pris de la part du juge B.
Reste donc l’appréciation objective. Elle consiste à se demander si, indépendamment de la conduite du juge, certains faits vérifiables autorisent à mettre en cause l’impartialité de ce dernier. En la matière, même les apparences peuvent revêtir de l’importance. Il y va de la confiance que les tribunaux d’une société démocratique se doivent d’inspirer aux justiciables (
Castillo Algar c. Espagne
, arrêt du 28 octobre 1998,
Recueil
1998-VIII, p.
3116, § 45). Il en résulte que pour se prononcer sur l’existence, dans une affaire donnée, d’une raison légitime de redouter d’un juge un défaut d’impartialité, le point de vue de l’accusé entre en ligne de compte mais ne joue pas un rôle décisif. L’élément déterminant consiste à savoir si l’on peut considérer les appréhensions de l’intéressé comme objectivement justifiées (
Ferrantelli et Santangelo c. Italie,
arrêt
du 7 août 1996,
Recueil
1996-III, pp. 951-952, § 58
;
Wettstein c. Suisse
, n
o
;
Morel c. France
, n
o
La Cour note qu’en l’occurrence la crainte d’un manque d’impartialité tient du fait qu’avant d’être nommé juge, B avait exercé les fonctions de représentant du parquet.
Même s’il est vrai que ce fait pouvait susciter des doutes chez l’intéressée, on ne saurait pour autant les considérer comme objectivement justifiés. En particulier, la Cour rappelle qu’il serait excessif d’écarter du siège les anciens magistrats du parquet dans chaque affaire examinée d’abord par ce dernier, quand bien même ils n’auraient jamais eu à en connaître. Fondée sur une conception rigide et formaliste de l’unité et de l’indivisibilité du ministère public, une solution aussi radicale dresserait une cloison quasi étanche entre le siège et le parquet. Il en résulterait un bouleversement du système judiciaire de plusieurs Etats contractants où le passage d’une magistrature à l’autre se pratique fréquemment. Surtout, le simple fait qu’un juge ait figuré jadis parmi les membres du parquet ne constitue pas une raison de redouter un manque d’impartialité dans son chef (voir
Piersack c. Belgique
, arrêt du 1
er
octobre 1982, série A n
o
53, pp. 14-15, §
30 (b)).
Or, il convient de noter qu’il n’apparaît pas qu’en l’espèce B ait exercé une quelconque activité d’investigation dans l’affaire du requérant, ou qu’il ait eu à connaître de son dossier lorsqu’il exerçait ses fonctions au parquet. Dès lors, la Cour est d’avis que la situation dénoncée par le requérant ne peut passer pour justifier en soi des appréhensions quant à l’impartialité du juge mis en cause par l’intéressé.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.
Le requérant allègue avoir été jugé deux fois pour les mêmes faits. Il invoque l’article 4 § 1 du Protocole n
o
7, ainsi libellé
:
«
1.
Nul ne peut être poursuivi ou puni pénalement par les juridictions du même Etat en raison d’une infraction pour laquelle il a déjà été acquitté ou condamné par un jugement définitif conformément à la loi et à la procédure pénale de cet Etat
».
Selon le requérant, les arrêts de la cour d’appel de Reggio de Calabre du 15 avril 1998 et de la cour d’assises d’appel de Turin du 25 juillet 2000 se baseraient sur les mêmes preuves et concernerait des faits similaires commis, en substance, au même endroit et pendant la même période.
La Cour note tout d’abord qu’il ne ressort pas du dossier que le requérant ait invoqué, devant la cour d’assises d’appel de Turin ou devant la Cour de cassation, le principe du
ne bis in idem
. Cependant, la Cour n’estime pas nécessaire de trancher cette question puisque le grief est de toute manière irrecevable pour les motifs qui suivent.
La Cour rappelle que l’article 4 du Protocole n
o
7 interdit de poursuivre ou de punir pénalement quelqu’un (par les juridictions du même Etat) en raison d’une infraction pour laquelle l’accusé a déjà été condamné par un jugement définitif.
En l’espèce, elle relève toutefois que la condamnation prononcée par la cour d’assises d’appel de Turin concernait la participation du requérant à une association de malfaiteurs dirigée par A et l’importation en Italie de cocaïne livrée entre octobre 1990 et mars 1993. La procédure entamée par le parquet de Locri, par contre, portait sur l’accusation d’association de malfaiteurs visant la commission d’infractions contre le patrimoine et contre les personnes, faits que le requérant aurait commis antérieurement, entre mai 1989 et juin 1990.
Aux yeux de la Cour, la circonstance que la qualification juridique des charges portées contre le requérant dans les deux procédures puisse sembler similaire ne signifie pas qu’il s’agissait de la même infraction ou que les deux condamnations se fondaient sur les mêmes faits. Partant, aucune apparence de violation de l’article 4 du Protocole n
o
7 ne saurait être décelée en l’espèce.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
4.
Le requérant allègue que la chambre de la Cour de cassation qui a examiné son pourvoi contre l’arrêt de la cour d’assises d’appel de Turin du 25 juillet 2000 n’était pas un tribunal impartial aux sens de l’article 6 § 1 de la Convention
Le requérant observe à cet égard que le juge D a participé à l’adoption soit de l’arrêt du 30 avril 1999, rejetant son pourvoi en cassation contre la condamnation prononcée par la cour d’appel de Reggio de Calabre, soit de l’arrêt 14 février 2002, confirmant la condamnation infligée par la cour d’assises d’appel de Turin.
La Cour observe tout d’abord qu’il ne ressort pas du dossier que le requérant ait introduit un recours en récusation à l’encontre de D. Cependant, elle n’estime pas nécessaire de se pencher sur la question de savoir si ce recours constituait, dans les circonstances particulières de la présente affaire, un remède efficace pour se plaindre d’un manque d’impartialité du juge en question. En effet, même à supposer que les voies de recours internes aient été épuisées, ce grief est de toute manière irrecevable pour les motifs qui suivent (voir,
mutatis mutandis
,
M.D.U. c.
Italie
, décision précitée).
La Cour rappelle les principes en matière d’impartialité du tribunal mentionnés ci-dessus. Elle observe ensuite qu’en l’espèce rien ne permet de douter de l’impartialité personnelle du juge D.
Quant à la démarche objective, la Cour note que la simple circonstance qu’un magistrat se soit déjà prononcé sur des infractions similaires mais distinctes ou qu’il ait déjà jugé un certain prévenu dans le cadre d’une autre procédure pénale ne saurait, à elle seule, porter atteinte à l’impartialité de ce juge
: cette dernière est par contre minée si les jugements précédemment rendus contiennent des références ou anticipations quant à la culpabilité de l’accusé pour les affaires qui sont à trancher (voir
Craxi c. Italie
(déc.), n
o
63226/00, 14 juin 2001, et,
a contrario
,
Ferrantelli et Santangelo c.
Italie
, arrêt précité, p.
952, §§ 59-60, et
Rojas Morales c. Italie
, arrêt du 16
novembre 2000, n
o
39676/98, §§ 33-35).
En l’espèce, comme la Cour vient de le constater plus haut, les faits des procédures pénales entamées par les parquets de Turin et Locri étaient différents, et il n’est pas contesté par le requérant que les jugements rendus dans le cadre de la deuxième affaire ne contenaient aucune référence au rôle que l’intéressé aurait joué dans la première.
La situation dénoncée par le requérant ne peut donc passer pour justifier en soi des appréhensions quant à l’impartialité du juge D.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen du grief du requérant tiré de l’impossibilité d’interroger ou faire interroger le témoin X
(article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention) ;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Søren
Nielsen
Christos
Rozakis
Greffier
Président