Aepi S.A. împotriva Greciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 48679/99) împotriva Republicii Elene și care a fost introdusă la Curte de o societate anonimă cu sediul în acest Stat, AEPI (Societatea elenă pentru protecția drepturilor de autor) ("reclamanta"), pe 31 martie 1999, în virtutea articolului 34 al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamanta este reprezentată în fața Curții de doamna T. Asprogerakas-Grivas, avocat la Atena, și de domnul G. Krippas, consilier juridic al acestei societăți. Guvernul grec ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, domnul P. Georgakopoulos, consilier la Consiliul Juridic al Statului, și doamna V. Pelekou, auditor la Consiliul Juridic al Statului.

Reclamanta a susținut o încălcare a dreptului ei de acces la un tribunal, garantat de art. 6 § 1 al Convenției.

Pe 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale (art. 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost atribuită primei secțiuni ainsi restructurate (art. 52 § 1). În cadrul acesteia, camera încărcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 al Convenției) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 al regulamentului.

Printr-o decizie din 3 mai 2001, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă.

Atât reclamanta, cât și Guvernul au depus observații scrise pe fondul cauzei (art. 59 § 1 al regulamentului). PE FOND

În virtutea articolului 54 al legii nr. 2121/1993 privind drepturile de autor, drepturile conexe și chestiunile culturale, autorii încredințează unor organisme, cum ar fi AEPI, gestionarea și protecția drepturilor patrimoniale ale acestora și a anumitor puteri care decurg din acestea. Conform articolului 55 al acestei legi, aceste organisme au dreptul de a acționa în judecată în propriul lor nume și deci de a introduce plângeri, de a intenta acțiuni judiciare, de a se constitui parte civilă în fața tribunalelor etc. Pentru ca o asemenea organisms să-și poată exercita drepturile precitate, trebuie să obțină o autorizație a ministerului Culturii. Conform unei dispoziții tranzitorii a acestei legi (art. 70 § 1), asemenea organisme existente la momentul intrării în vigoare a legii (și anume pe 3 martie 1993) pot continua să funcționeze cu condiția să obțină aprobarea ministerului Culturii; în acest scop, trebuia să depună, în cei doisprezece luni următori intrării în vigoare a legii, anumite documente enumerate în lege.

În conformitate cu art. 70 § 1 precitat, pe 27 mai 1993, AEPI a depus dosarul său la minister, care a confirmat recepția sa în aceeași zi. Pe 29 iunie 1993, ministerul a trimis reclamantei o scrisoare atestând că toate documentele cerute au fost depuse și că toate condițiile legale pentru ca AEPI să continue funcționarea se găseau îndeplinite. Pe 13 iulie 1993, același minister informa ministerul Ordinii Publice că AEPI s-a conformat cerințelor legii nr. 2121/1993. În plus, ministerul Culturii, prin serviciul competent pentru drepturile de autor, și anume Organul pentru proprietatea intelectuală, informa reclamanta, pe 29 iulie 1997 și 3 martie 1998, că aceasta funcționa legal în perioada tranzitorie și până la obținerea aprobării solicitate. Pe 7 iulie 1997, acest serviciu informa un comerciant care deținea un bar că pentru difuzarea lucrărilor muzicale în acest domeniu trebuia să obțină licența de la AEPI.

Pe 16 octombrie 1997, ministerul Culturii a acordat aprobarea definitivă reclamantei exclusiv în ceea ce privește protecția drepturilor compozitorilor de muzici și autorilor de versuri. Printr-o hotărâre nr. 950/2000, Consiliul de Stat a respins o acțiune în anulare a reclamantei împotriva aprobării ministeriale.

Cu toate acestea, printr-o sentință din 20 ianuarie 1998 (nr. 4303/1998), tribunalul penal al Atenei a refuzat AEPI dreptul de a se constitui parte civilă într-un litigiu în curs în fața acestui tribunal – unde reclamanta solicita plata a 15.000 de drahme pentru prejudiciu moral – pe motiv că delictul sub examinare a avut loc pe 3 septembrie 1994, adică după expirarea perioadei tranzitorii de doisprezece luni, dar înainte de aprobarea AEPI de către minister, publicată în Jurnalul Oficial din 22 octombrie 1997. Această sentință a fost pusă la curat și înregistrată în registrul special al tribunalului pe 14 mai 1998.

Considerând că tribunalul penal a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legii nr. 2121/1993, AEPI a solicitat procurorului general la Curtea de Casație, în conformitate cu articolele 505 § 2 și 510 § 1 ale codului de procedură penală, să se pourvoiască în casație împotriva sentinței nr. 4303/1998. Procurorul a introdusă recursul pe 5 iunie 1998. A concluzionat că tribunalul penal a interpretat și aplicat greșit art. 70 al legii nr. 2121/1993.

Pe 15 ianuarie 1999, Curtea de Casație a respins recursul ca tardiv din următoarele motive: "(...) Rezultă din art. 473 § 3 al codului de procedură penală, care prevede că termenul pentru a se pourvoiască în casație începe să curgă de la data înregistrării hotărârii definitive în registrul tribunalului, că o înregistrare posibilă a unei hotărâri care nu este definitivă și poate fi încă supusă unei apeluri nu are nici o consecință juridică. De aceea, termenul de treizeci de zile pentru a se pourvoiască în casație împotriva unei asemenea hotărâri curge de la pronunțarea acesteia și nu de la înregistrarea sa în registrul rezervat hotărârilor definitive. (...) Prin această sentință, tribunalul penal a declarat acuzata vinovată de încălcare a articolelor 1, 3, 63 și 66 ale legii nr. 2121/1993 și a condamnat-o la o pedeapsă de un an de închisoare și o amendă de 1.000.000 de drahme; mai mult, a respins din lipsă de temei legal cererea de constituire de parte civilă a [reclamantei] pentru prejudiciu moral în valoare de 15.000 de drahme. Cu toate acestea, această sentință putea face obiectul unei apeluri atât de către acuzată (art. 489 § 1 c) al codului de procedură penală), cât și de către partea civilă (în măsura în care refuza constituirea acesteia, art. 488) și procuror (art. 489 § 1 c)). În consecință, înregistrarea acestei sentințe în registru, conform dispozițiilor articolului 473 § 3 al codului de procedură penală, nu este prevăzută de lege și termenul de treizeci de zile a început să curgă de la pronunțarea sentinței, care a avut loc pe 20 ianuarie 1998."

Reclamanta subliniază că se pourvoise deja în trecut în casație, prin procuror, împotriva a două sentințe de prima instanță similare cu cea din cauza de față. Curtea de Casație le-a cassat aceste sentințe și nu a respins recursurile ca tardive, deși acestea au fost, ca în cazul de față, introduse în termen de treizeci de zile de la punerea la curat (hotărârile nr. 1239/1993 și nr. 492/1996).

Conform susținerilor reclamantei, în urma sentinței nr. 4305/1998 a tribunalului penal, 8.774 de întreprinderi, urmărite în 1996 și 1997 pentru difuzarea lucrărilor muzicale fără licența AEPI, refuzau să plătească drepturi de autor acesteia pentru că știau că ea nu se mai putea constitui parte civilă.

Curtea nu observă nici un element nou care să o determine să reconsidere poziția luată în decizia sa din 3 mai 2001 privind temeinicia excepției ridicate (Asociația Ekin c. Franța, nr. 39288/98, § 38). Din aceasta rezultă că cererea Guvernului trebuie respinsă.

Reclamanta reamintește că Curtea de Casație a considerat că la momentul introducerii recursului procurorului, sentința tribunalului penal era încă supusă unei apeluri din partea acuzatei și părții civile (în măsura în care refuza constituirea acesteia) și că termenul prevăzut de art. 473 § 3 curgea în cauza de față de la pronunțarea sentinței și nu de la înregistrarea acesteia în registrul special ținut la grefa jurisdicției. În acest sens, reclamanta susține că în ziua pronunțării sentinței, textul acesteia nu există. Or, pentru a se pourvoiași cu succes în casație, este indispensabil să se cunoască motivarea hotărârii criticate. În cauza de față, sentința atacată a fost pronunțată pe 20 ianuarie 1998 și pusă la curat și înregistrată pe 14 mai 1998; recursul litigios a fost introdus pe 5 iunie 1998. Reclamanta susține că nu rezultă clar din dispozițiile relevante ale codului de procedură penală că termenul de treizeci de zile curge de la pronunțare. Chiar presupunând că ar fi așa, acest termen ar fi insuficient pentru că ar forța persoanele care doresc să se pourvoiască în casație să se bazeze pe o hotărâre ale cărei motive nu ar fi încă formulate în scris. Pentru a-și susține argumentația în acest sens, reclamanta invocă prin analogie hotărâra Curții în cauza Hadjianastassiou c. Grecia (16 decembrie 1992, seria A nr. 252, §§ 29-37).

Guvernul susține că reclamanta nu a fost lipsită de dreptul de acces la un tribunal. Hotărâra nr. 858/1999 a Curții de Casație era motivată și corectă din punct de vedere juridic și urma jurisprudența constantă în materia aceasta. Guvernul subliniază că procurorul poate introduce un recurs în casație împotriva oricărei hotărâri, chiar dacă aceasta poate fi supusă unei apeluri. Dar cum art. 473 § 3 al codului de procedură penală precizează că termenul pentru a se pourvoiași curge de la data la care o hotărâre definitivă este pusă la curat și înregistrată în registrul special, rezultă că înregistrarea unei hotărâri care nu este definitivă nu produce nici o consecință juridică și că termenul de care dispune procurorul pentru a se pourvoiași în casație curge de la pronunțare. Dacă legiuitor-ul ar fi vrut să instituie un termen specific în acest caz, l-ar fi precizat în mod expres. În fine, Guvernul afirmă că această interpretare a articolului 473 § 3 se aliniază cu scopul acestuia, pentru că punerea la curat a unei hotărâri supuse apelului nu este indispensabilă; într-adevăr, apelul fiind o formalitate, nu este necesar celui care face apel, spre deosebire de cel care se pourvoacă în casație, să dispună de textul integral al hotărârii.

Reclamanta contraargumentează că dispozițiile codului de procedură penală determină prin existența lor însăși un obstacol intolerabil dreptului de acces la un tribunal și nu doar din cauza modului în care au fost aplicate în cazul de față. Ea reamintește că în Grecia, atunci când o sentință este pronunțată, numai dispozitivul este citit, în timp ce motivarea nu este disponibilă decât mai târziu, cu punerea la curat a sentinței. De aceea, părțile care doresc să se pourvoiască pe o chestiune de drept se găsesc în imposibilitate de a o face. Ea subliniază, în plus, că hotărâra Curții de Casație constituia o schimbare imprevizibilă a jurisprudenței urmată până atunci, conform căreia termenul curge de la punerea la curat a sentinței.

Curtea reamintește că nu are sarcina de a înlocui jurisdicțiile interne. Pe de o parte, autorităților naționale, și în special curților și tribunalelor, le revine sarcina principală de a interpreta legislația internă (a se vedea, între multe altele, hotărârile Brualla Gómez de la Torre c. Spania din 19 decembrie 1997, Culegerea de hotărâri și decizii 1997-VIII, p. 2955, § 31, și Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, p. 290, § 33). Rolul Curții se limitează la a verifica compatibilitatea cu Convenția a efectelor unei asemenea interpretări. Aceasta este deosebit de adevărat atunci când se tratează interpretarea de către tribunale a regulilor de natură procedurală cum ar fi termenele care reglementează depunerea documentelor sau introducerea recursurilor (a se vedea, mutatis mutandis, hotărâra Tejedor García c. Spania din 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, p. 2796, § 31). În hotărâra Pérez de Rada Cavanilles c. Spania (28 octombrie 1998, Culegere 1998-VIII, p. 3255, § 45), Curtea a judecat că reglementarea privind termenele de respectat pentru a forma un recurs are ca scop asigurarea unei bune administrări a justiției și respectarea, în special, a principiului securității juridice. Interesații trebuie să se aștepte ca aceste reguli să fie aplicate. Cu toate acestea, reglementarea în cauză, sau aplicarea care i se dă, nu ar trebui să împiedice justițiabilul să se folosească de o cale de recurs disponibilă.

Curtea observă că din articolele 505 § 2 și 479 § 2 rezultă că termenul pentru introducerea unui recurs în casație de către procuror este de treizeci de zile și că acest termen curge de la pronunțarea hotărârii atacate. art. 473 § 3 conține o dispoziție specială cu privire la punctul de plecare al acestui termen atunci când hotărârea atacată nu poate fi supusă apelului: în acest caz, termenul curge de la punerea la curat a hotărârii.

În cauza de față, reclamanta se pourvoise în casație douăzeci de zile după ce a luat cunoștință de textul însuși al sentinței tribunalului penal, prin procurorul adjunct la Curtea de Casație, care concluziona că acest tribunal a interpretat și aplicat greșit art. 70 al legii privind proprietatea intelectuală. Cu toate acestea, Curtea de Casație a respins recursul ca tardiv; ea a constatat că sentința putea face încă obiectul unei apeluri și deci că termenul curge de la pronunțarea acesteia și nu de la punerea la curat a acesteia.

Curtea observă că independent de posibilitatea care exista în cauza de față de a face apel împotriva sentinței tribunalului penal, reclamanta dorea să se pourvoiască în casație împotriva acestei sentințe pentru a contesta, nu puncte de fapt, ci anumite puncte de drept conținute în motivele sentinței. Textul integral al sentinței era deci necesar pentru ca ea să-și poată formula cu claritate și precizie mijloacele în casație.

Dar înainte de toate și mai presus de toate, Curtea reamintește că reclamanta s-a pourvoit în casație prin ministerul public. Or, dacă starea dreptului relevant în materie era cum o descrie Guvernul, ministerul public, obișnuit cu chestiunile procedurale legate de competențele sale, ar fi fără îndoială refuzat să o facă.

Respingând recursul ca tardiv în aceste circumstanțe, pe motiv că a fost introdus într-un termen care curge de la pronunțarea sentinței, și nu de la punerea la curat a acesteia, Curtea consideră că Curtea de Casație a privat reclamanta de dreptul de acces la un tribunal. Ea concluzionează deci că a existat o încălcare a articolului 6 § 1.

Reclamanta reamintește că în perioada 1996-1997, 8.774 de întreprinderi au refuzat să plătească drepturi de autor și reclamanta a introdus mai multe acțiuni în fața tribunalelor penale și a depus plângere împotriva mai multor contravenienți, conform articolului 63 al legii drepturilor de autor. În urma hotărârii Curții de Casație, reclamanta a fost obligată să abandoneze plângerile și să nu mai dea curs dosarelor în curs în fața tribunalelor. Or, veniturile pe care reclamanta le-ar fi pierdut în urma acestei hotărâri s-ar ridica la cel puțin 650.000.000 GRD.

Guvernul susține că prejudiciul susținut nu are o legătură de cauzalitate directă cu încălcarea articolului 6 § 1.

Curtea nu poate specula cu privire la rezultatul procedurilor inițiate de reclamanta și abandonate, după cum pretinde aceasta, în urma hotărârii Curții de Casație. Ea consideră deci că nu are nimic de acordat la acest titlu. B. Prejudiciu moral

Ca prejudiciu moral, reclamanta cere 20.000.000 GRD. Ea susține că constituie o societate foarte importantă și cunoscută atât în străinătate cât și în Grecia, unde reprezintă toți autorii străini pentru orice lucrare muzicală. Or, hotărâra Curții de Casație a atins reputația și imaginea acesteia de marcă cu privire la eficacitatea sa în protejarea drepturilor de autor și în același timp a descurajat-o să se pourvoiască în casație împotriva altor sentințe ale tribunalelor inferioare care îi erau nefavorabile.

Guvernul consideră acest montant ca fiind excesiv.

Curtea estimează că hotărâra Curții de Casație ar fi putut cauza o pierdere de oportunitate reclamantei, pe care o evaluează în echitate, după cum cere art. 41 al Convenției, la 20.000 EUR. C. Cheltuieli și costuri

Pentru onorarii de avocat precum și cheltuielile și costurile sale, reclamanta solicită suma de 19.310.946 GRD, dintre care 14.939.855 GRD pentru onorarii ai celor doi reprezentanți ai săi. Diferența corespunde cheltuielilor de transport și cazare ai acestora la Strasbourg.

Împreună cu Guvernul, Curtea observă că prezenta cerere nu a dat loc la nici o ședință în fața Curții. Ea estimează deci că sumele solicitate pentru deplasările reprezentanților reclamantei la Strasbourg nu erau "necesare" în sensul jurisprudenței Curții. Cât privește onorarii de avocat, Curtea estimează că complexitatea cauzei nu poate justifica desemnarea a doi avocați pentru a o reprezenta și că rata onorariilor solicitate depășește caracterul rezonabil. Hotărând în echitate, Curtea acordă 11.000 EUR la acest titlu. D. Interese de moratoriu

Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabilă în Grecia la data adoptării prezentei hotărâri este de 6% pe an. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Respinge excepția preliminară a Guvernului; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termen de trei luni de la data când hotărâra va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, următoarele sume: i. 20.000 EUR (douăzeci de mii de euro) pentru prejudiciu moral; ii. 11.000 EUR (unsprezece mii de euro) pentru cheltuieli și costuri; b) că aceste montante vor fi majorate cu o dobândă simplă de 6% pe an de la expirarea termenului precitat și până la plată; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 18 aprilie 2002 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Erik Fribergh Françoise Tulkens Grefier Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 48679/99) dirigée contre la République hellénique et dont une société anonyme ayant son siège dans cet Etat, la société Aepi (Société hellénique pour la protection des droits d’auteur) (« la requérante »), a saisi la Cour le 31 mars 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée devant la Cour par M e T. Asprogerakas-Grivas, avocat à Athènes, et M. G. Krippas, conseiller juridique de cette société. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. P. Georgakopoulos, conseiller auprès du Conseil juridique de l’Etat, et M me V. Pelekou, auditeur auprès du Conseil juridique de l’Etat.

La requérante alléguait une violation de son droit d’accès à un tribunal, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention.

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article 52 § 1). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 3 mai 2001, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable.

Tant la requérante que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

En vertu de l’article 54 de la loi n° 2121/1993 relative aux droits d’auteur, droits connexes et questions culturelles, les auteurs confient à des organismes, tels l’AEPI, la gestion et la protection de leurs droits patrimoniaux et de certains pouvoirs qui en découlent. Selon l’article 55 de cette loi, ces organismes ont le droit d’agir en justice en leur propre nom et ainsi introduire des plaintes, intenter des actions judiciaires, se constituer partie civile devant les tribunaux etc. Pour qu’un tel organisme puisse exercer les droits précités, il doit obtenir une autorisation du ministère de la Culture. Selon une disposition transitoire de cette loi (article 70 § 1), de tels organismes existant au moment de l’entrée en vigueur de la loi (en l’occurrence le 3 mars 1993) peuvent continuer à fonctionner à condition d’obtenir l’agrément du ministère de la Culture ; à cette fin, ils devaient déposer, dans les douze mois suivant l’entrée en vigueur de la loi, certains documents énumérés dans la loi.

Conformément à l’article 70 § 1 précité, le 27 mai 1993, l’AEPI déposa son dossier au ministère, qui en accusa réception le même jour. Le 29 juin 1993, le ministère envoya à la requérante un courrier attestant que tous les documents requis étaient soumis et que toutes les conditions légales pour que l’AEPI continue à fonctionner se trouvaient remplies. Le 13 juillet 1993, ce même ministère informait le ministère de l’Ordre public que l’AEPI s’était conformée aux exigences de la loi n° 2121/1993. En outre, le ministère de la Culture, par l’intermédiaire de son service compétent pour les droits d’auteur, à savoir l’Organisme pour la propriété intellectuelle, informait la requérante, les 29 juillet 1997 et 3 mars 1998, que celle-ci fonctionnait légalement pendant la période transitoire et jusqu’à l’obtention de l’agrément sollicité. Le 7 juillet 1997, ce service informait un commerçant tenant un bar que pour la diffusion des oeuvres musicales dans ce domaine il devait obtenir la licence de l’AEPI.

Le 16 octobre 1997, le ministère de la Culture accorda l’agrément définitif à la requérante uniquement en ce qui concerne la protection des droits de compositeurs de musiques et des paroliers. Par un arrêt n° 950/2000, le Conseil d’Etat rejeta un recours en annulation de la requérante contre l’agrément ministériel.

Toutefois, par un jugement du 20 janvier 1998 (n° 4303/1998), le tribunal correctionnel d’Athènes refusa à l’AEPI le droit de se constituer partie civile dans un litige pendant devant ce tribunal – où la requérante sollicitait le paiement de 15 000 drachmes pour dommage moral – au motif que le délit sous examen avait eu lieu le 3 septembre 1994, soit après l’expiration de la période transitoire de douze mois mais avant l’agrément de l’AEPI par le ministre, publié au Journal officiel du 22 octobre 1997. Ce jugement fut mis au net et enregistré dans le registre spécial du tribunal le 14 mai 1998.

Considérant que le tribunal correctionnel avait mal interprété et appliqué les dispositions de la loi n° 2121/1993, l’AEPI demanda au procureur général près la Cour de cassation, conformément aux articles 505 § 2 et 510 § 1 du code de procédure pénale, de se pourvoir en cassation contre le jugement n° 4303/1998. Le procureur introduisit le pourvoi le 5 juin 1998. Il conclut que le tribunal correctionnel avait mal interprété et appliqué l’article 70 de la loi n° 2121/1993.

Le 15 janvier 1999, la Cour de cassation rejeta le pourvoi comme tardif par les motifs suivants : « (...) Il résulte de l’article 473 § 3 du code de procédure pénale, qui dispose que le délai pour se pourvoir en cassation commence à courir de la date de l’enregistrement de la décision définitive au registre du tribunal, qu’un enregistrement éventuel d’une décision qui n’est pas définitive et peut encore être frappée d’appel n’entraîne aucune conséquence légale. Il s’ensuit que le délai de trente jours pour se pourvoir en cassation contre une telle décision court à compter du prononcé de celle-ci et non de son enregistrement au registre réservé aux décisions définitives. (...) Par ce jugement, le tribunal correctionnel déclara l’accusée coupable d’avoir enfreint les articles 1, 3 63 et 66 de la loi n° 2121/1993 et la condamna à une peine d’emprisonnement d’un an et une amende de 1 000 000 drachmes ; de plus, il rejeta pour manque de base légale la demande de constitution de partie civile de la [requérante] pour préjudice moral s’élevant à 15 000 drachmes. Toutefois, ce jugement pouvait faire l’objet d’un appel tant par l’accusée (article 489 § 1 c) du code de procédure pénale) que par la partie civile (pour autant qu’il en refusait la constitution, article 488) et le procureur (article 489 § 1c)). En conséquent, l’enregistrement de ce jugement dans le registre, selon les dispositions de l’article 473 § 3 du code de procédure pénale, n’est pas prévu par la loi et le délai de trente jours a commencé à courir à compter du prononcé du jugement, qui a eu lieu le 20 janvier 1998. »

La requérante souligne qu’elle s’était déjà par le passé pourvue en cassation, par l’intermédiaire du procureur, contre deux jugements de première instance similaires à celui de l’espèce. La Cour de cassation avait cassé ces jugements et n’avait pas rejeté les pourvois comme tardifs alors que ceux-ci avaient été, comme en l’espèce, introduits dans un délai de trente jours à compter de leur mise au net (arrêts n° 1239/1993 et n° 492/1996).

Selon les allégations de la requérante, à la suite du jugement n° 4305/1998 du tribunal correctionnel, 8 774 entreprises, poursuivies en 1996 et 1997 pour avoir diffusé des oeuvres musicales sans la licence de l’AEPI, refusèrent de payer des droits d’auteur à celle-ci car elles savaient qu’elle ne pouvait plus se constituer partie civile. II.

La Cour n’aperçoit aucun élément nouveau pouvant l’amener à reconsidérer la position prise dans sa décision du 3 mai 2001 concernant le bien-fondé de l’exception soulevée ( Association Ekin c. France , n° 39288/98, § 38). Il s’ensuit que la demande du Gouvernement doit être rejetée. II.

La requérante rappelle que la Cour de cassation estima, qu’au moment où le procureur introduisit son pourvoi, le jugement du tribunal correctionnel était encore susceptible d’appel de la part de l’accusé et de la partie civile (dans la mesure où il rejetait la constitution de la partie civile) et que le délai prévu à l’article 473 § 3 courait en l’espèce à compter du prononcé du jugement et non de l’enregistrement de celui-ci dans le registre spécial tenu au greffe de la juridiction. A cet égard, la requérante allègue qu’au jour du prononcé du jugement, le texte de celui-ci n’existe pas. Or, afin de se pourvoir utilement en cassation, il est indispensable de connaître la motivation de la décision critiquée. En l’espèce, le jugement attaqué fut prononcé le 20 janvier 1998 et mis au net et enregistré le 14 mai 1998 ; le pourvoi litigieux fut introduit le 5 juin 1998. La requérante soutient qu’il ne ressort pas clairement des dispositions pertinentes du code de procédure pénale que le délai de trente jours court à compter du prononcé. A supposer même qu’il en soit ainsi, ce délai serait insuffisant car il obligerait les personnes qui souhaitent se pourvoir en cassation de se fonder sur une décision dont les motifs ne seraient pas encore formulés par écrit. Pour appuyer son argumentation à cet égard, la requérante invoque par analogie l’arrêt de la Cour dans l’affaire Hadjianastassiou c. Grèce (16 décembre 1992, série A n° 252, §§ 29-37).

Le Gouvernement soutient que la requérante ne fut pas privée de son droit d’accès à un tribunal. L’arrêt n° 858/1999 de la Cour de cassation était motivé et correct sur le plan juridique et suivait la jurisprudence constante en la matière. Le Gouvernement souligne que le procureur peut introduire un pourvoi en cassation contre toute décision, même si elle est susceptible d’appel. Mais comme l’article 473 § 3 du code de procédure pénale précise que le délai pour se pourvoir court à compter de la date à laquelle une décision définitive est mise au net et enregistrée sur le registre spécial, il s’ensuit que l’enregistrement d’une décision qui n’est pas définitive ne produit aucune conséquence juridique et que le délai dont dispose le procureur pour se pourvoir en cassation court à partir du prononcé. Si le législateur voulait instituer un délai spécifique dans ce cas, il l’aurait précisé expressément. Enfin, le Gouvernement affirme que cette interprétation de l’article 473 § 3 cadre avec le but de celui-ci, car la mise au net d’une décision susceptible d’appel n’est pas indispensable ; en effet, l’appel étant une formalité, il n’est pas nécessaire à l’appelant, contrairement à celui qui se pourvoit en cassation, de disposer du texte intégral de la décision.

La requérante rétorque que les dispositions du code de procédure pénale entraînent par leur existence même une entrave intolérable au droit d’accès à un tribunal et non seulement en raison de la manière dont elles furent appliquées dans le cas d’espèce. Elle rappelle qu’en Grèce, lorsqu’un jugement est prononcé, seul le dispositif est lu, alors que la motivation n’est disponible que plus tard, avec la mise au net du jugement. Il s’ensuit que les parties qui souhaitent se pourvoir pour une question de droit, se trouvent dans l’impossibilité de le faire. Elle souligne, en outre, que l’arrêt de la Cour de cassation constituait un revirement imprévisible de la jurisprudence suivie jusqu’alors, selon laquelle le délai courait à partir de la mise au net du jugement.

La Cour rappelle qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. C’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne (voir, parmi beaucoup d’autres, les arrêts Brualla Gómez de la Torre c. Espagne du 19 décembre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ VIII, p. 2955, § 31, et Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne du 19 février 1998, Recueil 1998-I, p. 290, § 33). Le rôle de la Cour se limite à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation. Ceci est particulièrement vrai s’agissant de l’interprétation par les tribunaux des règles de nature procédurale telles que les délais régissant le dépôt des documents ou l’introduction de recours (voir, mutatis mutandis, l’arrêt Tejedor García c. Espagne du 16 décembre 1997, Recueil 1997-VIII, p. 2796, § 31). Dans l’arrêt Pérez de Rada Cavanilles c. Espagne (28 octobre 1998, Recueil 1998-VIII, p.3255, § 45), la Cour a jugé que la réglementation relative aux délais à respecter pour former un recours vise certes à assurer une bonne administration de la justice et le respect, en particulier, du principe de la sécurité juridique. Les intéressés doivent s’attendre à ce que ces règles soient appliquées. Toutefois, la réglementation en question, ou l’application qui en est faite, ne devrait pas empêcher le justiciable de se prévaloir d’une voie de recours disponible.

La Cour note qu’il ressort des articles 505 § 2 et 479 § 2 que le délai pour l’introduction d’un pourvoi en cassation par le procureur est de trente jours et que ce délai court à compter du prononcé de la décision attaquée. L’article 473 § 3 contient une disposition particulière quant au point de départ de ce délai lorsque la décision attaquée ne peut pas être frappée d’appel : dans ce cas, le délai court à compter de la mise au net de la décision.

En l’espèce, la requérante se pourvut en cassation vingt jours après avoir pris connaissance du texte même du jugement du tribunal correctionnel, par l’intermédiaire du procureur adjoint auprès de la Cour de cassation, qui concluait que ce tribunal avait mal interprété et appliqué l’article 70 de la loi sur la propriété intellectuelle. Toutefois, la Cour de cassation rejeta le pourvoi comme tardif ; elle releva que le jugement pouvait encore faire l’objet d’un appel et que donc le délai courait à compter du prononcé de celui-ci et non de sa mise au net.

La Cour note qu’indépendamment de la possibilité qui existait en l’espèce d’interjeter appel contre le jugement du tribunal correctionnel, la requérante souhaitait se pourvoir en cassation contre ce jugement afin de contester, non pas des points de faits, mais certains points de droit contenus dans les motifs du jugement. Le texte intégral du jugement était donc nécessaire afin qu’elle puisse formuler avec clarté et précision ses moyens en cassation.

Mais avant tout et surtout, la Cour rappelle que la requérante se pourvut en cassation par l’intermédiaire du ministère public. Or, si l’état du droit pertinent en la matière était tel que le décrit le Gouvernement, le ministère public, rôdé aux questions procédurales liées à ses compétences, aurait sans doute refusé de le faire.

En rejetant le pourvoi comme tardif dans ces circonstances, au motif qu’il était introduit dans un délai qui courait à partir du prononcé du jugement, et non de la mise au net de celui-ci, la Cour estime que la Cour de cassation a privé la requérante du droit d’accès à un tribunal. Elle conclut donc qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1. III.

La requérante rappelle que pendant la période 1996-1997, 8 774 entreprises ont refusé de payer des droits d’auteur et la requérante introduisit plusieurs actions devant les tribunaux correctionnels et porta plainte contre plusieurs contrevenants, selon l’article 63 de la loi sur les droits d’auteur. A la suite de l’arrêt de la Cour de cassation, la requérante fut obligée d’abandonner les plaintes et de ne pas donner suite aux affaires pendantes devant les tribunaux. Or, les recettes que la requérante aurait perdues suite à cet arrêt s’élèveraient au bas mot à 650 000 000 GRD.

Le Gouvernement soutient que le dommage allégué n’a pas de lien de causalité directe avec la violation de l’article 6 § 1.

La Cour ne peut pas spéculer sur l’issue des procédures engagées par la requérante et abandonnées, comme elle le prétend, à la suite de l’arrêt de la Cour de cassation. Elle estime donc ne rien devoir accorder à ce titre. B. Dommage moral

Comme dommage moral, la requérante réclame 20 000 000 GRD. Elle soutient qu’elle constitue une société très importante et connue tant à l’étranger qu’en Grèce, où elle représente tous les auteurs étrangers pour toute oeuvre musicale. Or, l’arrêt de la Cour de cassation porta atteinte à son image de marque et à sa réputation quant à son efficacité à protéger les droits d’auteurs et en même temps la dissuada de se pourvoir en cassation contre d’autres jugements de tribunaux inférieurs qui lui étaient défavorables.

Le Gouvernement trouve ce montant excessif.

La Cour estime que l’arrêt de la Cour de cassation peut avoir causé une perte de chance à la requérante qu’elle évalue en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, à 20 000 EUR. C. Frais et dépens

Pour ses honoraires d’avocat ainsi que ses frais et dépens, la requérante sollicite la somme de 19 310 946 GRD, dont 14 939 855 GRD pour les honoraires de ses deux représentants. Le solde correspondrait aux frais de transport et de séjour de ceux-ci à Strasbourg.

Avec le Gouvernement, la Cour note que la présente requête n’a donné lieu à aucune audience devant la Cour. Elle estime donc que les sommes réclamées au titre des déplacements des représentants de la requérante à Strasbourg n’étaient pas « nécessaires » au sens de la jurisprudence de la Cour. Quant aux honoraires d’avocat, la Cour estime que la complexité de l’affaire ne saurait justifier la désignation de deux avocats pour la représenter et que le taux des honoraires réclamés dépasse le caractère raisonnable. Statuant en équité la Cour accorde 11 000 EUR de ce chef. D. Intérêts moratoires

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Grèce à la date d ’ adoption du présent arrêt est de 6 % l ’ an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l’UNANIMITÉ, 1. Rejette l’exception préliminaire du Gouvernement ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. 20 000 EUR (vingt mille euros) pour dommage moral ; ii. 11 000 EUR (onze mille euros) pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 6 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 18 avril 2002 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Erik Fribergh Françoise Tulkens Greffier Présidente