AFFAIRE AEPI S.A. c. GRECE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Exception préliminaire rejetée (non-épuisement);Violation de l'art. 6-1;Dommage matériel - demande rejetée;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
AFFAIRE AEPI S.A. c. GRECE (CtEDO, 2002)
PRIMA SECȚIUNE
CAUZA
AEPI S.A. c. GRECIA
(Cererea nr. 48679/99)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
11 aprilie 2002
DEFINITIVĂ
11/07/2002
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile prevăzute în art. 44 § 2 al Convenției. Poate fi supusă unor corecții de formă.
În cauza Aepi S.A. c. Grecia,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), întrunită în cameră compusă din:
Doamna F. Tulkens, președintă,
Domnii C.L. Rozakis, P. Lorenzen,
Doamna N. Vajić,
Domnii E. Levits, A. Kovler, V. Zagrebelsky, judecători,
și D-nul E. Fribergh, grefier de secțiune,
După ce s-a deliberat în Camera de consiliu pe 21 martie 2002,
Pronunță hotărârea ce urmează, adoptată la această dată:
PROCEDURĂ
La originea cauzei se află o cerere (nr. 48679/99) împotriva Republicii Elene și care a fost introdusă la Curte de o societate anonimă cu sediul în acest Stat, AEPI (Societatea elenă pentru protecția drepturilor de autor) ("reclamanta"), pe 31 martie 1999, în virtutea articolului 34 al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ("Convenția").
Reclamanta este reprezentată în fața Curții de doamna T. Asprogerakas-Grivas, avocat la Atena, și de domnul G. Krippas, consilier juridic al acestei societăți. Guvernul grec ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, domnul P. Georgakopoulos, consilier la Consiliul Juridic al Statului, și doamna V. Pelekou, auditor la Consiliul Juridic al Statului.
Reclamanta a susținut o încălcare a dreptului ei de acces la un tribunal, garantat de art. 6 § 1 al Convenției.
Pe 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale (art. 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost atribuită primei secțiuni ainsi restructurate (art. 52 § 1). În cadrul acesteia, camera încărcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 al Convenției) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 al regulamentului.
Printr-o decizie din 3 mai 2001, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă.
Atât reclamanta, cât și Guvernul au depus observații scrise pe fondul cauzei (art. 59 § 1 al regulamentului).
PE FOND
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Înființată în 1930, AEPI este competentă în materie de drepturi de autor, și anume să perceapă drepturi pentru utilizarea lucrărilor literare și artistice, să revendice aceste drepturi din partea utilizatorilor care refuză să le verseze și să distribuie autorilor sumele percepute. Ea reprezintă în Grecia un număr mare de creatori de muzică greci și străini (compozitori, autori, traducători, adaptatori, precum și moștenitorii și legatarii ai acestora, dat fiind că protecția dreptului de autor se extinde până la șaptezeci de ani după decesul autorului). Ea susține că reprezintă 6.500 de artiști greci și 1.500.000 de artiști străini, ceea ce ar corespunde unui procent mai mare de 99,9% din repertoriul mondial de muzică. Acționarii săi sunt terțe persoane și nu artiștii înșiși, care nu participă la adunarea generală nici în consiliul de administrație.
În virtutea articolului 54 al legii nr. 2121/1993 privind drepturile de autor, drepturile conexe și chestiunile culturale, autorii încredințează unor organisme, cum ar fi AEPI, gestionarea și protecția drepturilor patrimoniale ale acestora și a anumitor puteri care decurg din acestea. Conform articolului 55 al acestei legi, aceste organisme au dreptul de a acționa în judecată în propriul lor nume și deci de a introduce plângeri, de a intenta acțiuni judiciare, de a se constitui parte civilă în fața tribunalelor etc. Pentru ca o asemenea organisms să-și poată exercita drepturile precitate, trebuie să obțină o autorizație a ministerului Culturii. Conform unei dispoziții tranzitorii a acestei legi (art. 70 § 1), asemenea organisme existente la momentul intrării în vigoare a legii (și anume pe 3 martie 1993) pot continua să funcționeze cu condiția să obțină aprobarea ministerului Culturii; în acest scop, trebuia să depună, în cei doisprezece luni următori intrării în vigoare a legii, anumite documente enumerate în lege.
În conformitate cu art. 70 § 1 precitat, pe 27 mai 1993, AEPI a depus dosarul său la minister, care a confirmat recepția sa în aceeași zi. Pe 29 iunie 1993, ministerul a trimis reclamantei o scrisoare atestând că toate documentele cerute au fost depuse și că toate condițiile legale pentru ca AEPI să continue funcționarea se găseau îndeplinite. Pe 13 iulie 1993, același minister informa ministerul Ordinii Publice că AEPI s-a conformat cerințelor legii nr. 2121/1993. În plus, ministerul Culturii, prin serviciul competent pentru drepturile de autor, și anume Organul pentru proprietatea intelectuală, informa reclamanta, pe 29 iulie 1997 și 3 martie 1998, că aceasta funcționa legal în perioada tranzitorie și până la obținerea aprobării solicitate. Pe 7 iulie 1997, acest serviciu informa un comerciant care deținea un bar că pentru difuzarea lucrărilor muzicale în acest domeniu trebuia să obțină licența de la AEPI.
Pe 16 octombrie 1997, ministerul Culturii a acordat aprobarea definitivă reclamantei exclusiv în ceea ce privește protecția drepturilor compozitorilor de muzici și autorilor de versuri. Printr-o hotărâre nr. 950/2000, Consiliul de Stat a respins o acțiune în anulare a reclamantei împotriva aprobării ministeriale.
Cu toate acestea, printr-o sentință din 20 ianuarie 1998 (nr. 4303/1998), tribunalul penal al Atenei a refuzat AEPI dreptul de a se constitui parte civilă într-un litigiu în curs în fața acestui tribunal – unde reclamanta solicita plata a 15.000 de drahme pentru prejudiciu moral – pe motiv că delictul sub examinare a avut loc pe 3 septembrie 1994, adică după expirarea perioadei tranzitorii de doisprezece luni, dar înainte de aprobarea AEPI de către minister, publicată în Jurnalul Oficial din 22 octombrie 1997. Această sentință a fost pusă la curat și înregistrată în registrul special al tribunalului pe 14 mai 1998.
Considerând că tribunalul penal a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legii nr. 2121/1993, AEPI a solicitat procurorului general la Curtea de Casație, în conformitate cu articolele 505 § 2 și 510 § 1 ale codului de procedură penală, să se pourvoiască în casație împotriva sentinței nr. 4303/1998. Procurorul a introdusă recursul pe 5 iunie 1998. A concluzionat că tribunalul penal a interpretat și aplicat greșit art. 70 al legii nr. 2121/1993.
Pe 15 ianuarie 1999, Curtea de Casație a respins recursul ca tardiv din următoarele motive:
"(...) Rezultă din art. 473 § 3 al codului de procedură penală, care prevede că termenul pentru a se pourvoiască în casație începe să curgă de la data înregistrării hotărârii definitive în registrul tribunalului, că o înregistrare posibilă a unei hotărâri care nu este definitivă și poate fi încă supusă unei apeluri nu are nici o consecință juridică. De aceea, termenul de treizeci de zile pentru a se pourvoiască în casație împotriva unei asemenea hotărâri curge de la pronunțarea acesteia și nu de la înregistrarea sa în registrul rezervat hotărârilor definitive.
(...)
Prin această sentință, tribunalul penal a declarat acuzata vinovată de încălcare a articolelor 1, 3, 63 și 66 ale legii nr. 2121/1993 și a condamnat-o la o pedeapsă de un an de închisoare și o amendă de 1.000.000 de drahme; mai mult, a respins din lipsă de temei legal cererea de constituire de parte civilă a [reclamantei] pentru prejudiciu moral în valoare de 15.000 de drahme. Cu toate acestea, această sentință putea face obiectul unei apeluri atât de către acuzată (art. 489 § 1 c) al codului de procedură penală), cât și de către partea civilă (în măsura în care refuza constituirea acesteia, art. 488) și procuror (art. 489 § 1 c)). În consecință, înregistrarea acestei sentințe în registru, conform dispozițiilor articolului 473 § 3 al codului de procedură penală, nu este prevăzută de lege și termenul de treizeci de zile a început să curgă de la pronunțarea sentinței, care a avut loc pe 20 ianuarie 1998."
Reclamanta subliniază că se pourvoise deja în trecut în casație, prin procuror, împotriva a două sentințe de prima instanță similare cu cea din cauza de față. Curtea de Casație le-a cassat aceste sentințe și nu a respins recursurile ca tardive, deși acestea au fost, ca în cazul de față, introduse în termen de treizeci de zile de la punerea la curat (hotărârile nr. 1239/1993 și nr. 492/1996).
Conform susținerilor reclamantei, în urma sentinței nr. 4305/1998 a tribunalului penal, 8.774 de întreprinderi, urmărite în 1996 și 1997 pentru difuzarea lucrărilor muzicale fără licența AEPI, refuzau să plătească drepturi de autor acesteia pentru că știau că ea nu se mai putea constitui parte civilă.
II. LEGEA INTERNĂ RELEVANTĂ
Articolele relevante ale codului de procedură penală dispun:
art. 473
"1. Atunci când o lege nu prevede un termen specific, termenul pentru exercitarea căilor de recurs interne este de zece zile de la pronunțarea sentinței. Dacă persoana interesată nu este prezentă la pronunțarea sentinței, termenul menționat mai sus este de asemenea zece zile, cu excepția cazului în care locuiește în străinătate sau domiciliul nu este cunoscut; în acest caz, termenul este de treizeci de zile și curge de la notificarea sentinței.
(...)
Termenul pentru a se pourvoiască în casație curge de la transcrierea hotărârii definitive, pusă la curat, în registrul special ținut la grefa jurisdicției penale. Hotărârea trebuie pusă la curat într-un termen de cincisprezece zile, sub risipă de a suporta sancțiuni disciplinare de către președintele jurisdicției penale."
art. 479 § 2
"Procurorul la curtea de apel (...) poate face apel împotriva oricărei ordonanțe pronunțate de camera de acuzație a tribunalului penal într-un termen de treizeci de zile de la data pronunțării acestei ordonanțe (...)".
art. 488
"Apel la o hotărâre de condamnare: a) de către partea civilă: partea civilă poate face apel la o hotărâre de condamnare, dar numai în măsura în care aceasta a respins acțiunea sa ca nefondată legal sau i-a acordat despăgubiri, dacă suma solicitată este mai mare decât (...)".
art. 505 § 2
"Procurorul la Curtea de Casație poate se pourvoiască în casație împotriva oricărei hotărâri în termen prevăzut de art. 479 § 2. (...)"
PE DREPT
I. PRIVIND EXCEPTIA PRELIMINARĂ A GUVERNULUI
Guvernul invită Curtea să reconsidere poziția sa cu privire la temeinicia excepției referitoare la neepuizarea căilor de recurs interne pe care a ridicat-o în faza examinării admisibilității cererii. El susține că era permis reclamantei să facă apel împotriva sentinței tribunalului penal și ulterior să se pourvoiască ea însăși, după caz, în casație. Afirmația reclamantei conform căreia nu avea nici un interes să facă apel pentru că dorea numai o interpretare corectă a dispoziției legale privind constituirea de parte civilă este eronată. Recursul în casație introdus de procuror nu poate înlocui căile de recurs de care dispunea reclamanta în temeiul articolului 35 § 1 al Convenției. În fine, Guvernul susține că reclamanta ar fi putut introduce o acțiune în daunelor-interese în fața jurisdicțiilor civile.
Curtea nu observă nici un element nou care să o determine să reconsidere poziția luată în decizia sa din 3 mai 2001 privind temeinicia excepției ridicate (Asociația Ekin c. Franța, nr. 39288/98, § 38). Din aceasta rezultă că cererea Guvernului trebuie respinsă.
II. PRIVIND ÎNCĂLCAREA SUSPECTATĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIEI
Reclamanta se plânge de faptul că Curtea de Casație a respins recursul procurorului ca tardiv, în timp ce nu rezultă din dispozițiile codului de procedură penală că termenul pentru a se pourvoiască în casație curge de la pronunțarea sentinței atacate. Ea susține o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției, care, în partea sa relevantă, se citește así:
"Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)"
Reclamanta reamintește că Curtea de Casație a considerat că la momentul introducerii recursului procurorului, sentința tribunalului penal era încă supusă unei apeluri din partea acuzatei și părții civile (în măsura în care refuza constituirea acesteia) și că termenul prevăzut de art. 473 § 3 curgea în cauza de față de la pronunțarea sentinței și nu de la înregistrarea acesteia în registrul special ținut la grefa jurisdicției. În acest sens, reclamanta susține că în ziua pronunțării sentinței, textul acesteia nu există. Or, pentru a se pourvoiași cu succes în casație, este indispensabil să se cunoască motivarea hotărârii criticate. În cauza de față, sentința atacată a fost pronunțată pe 20 ianuarie 1998 și pusă la curat și înregistrată pe 14 mai 1998; recursul litigios a fost introdus pe 5 iunie 1998. Reclamanta susține că nu rezultă clar din dispozițiile relevante ale codului de procedură penală că termenul de treizeci de zile curge de la pronunțare. Chiar presupunând că ar fi așa, acest termen ar fi insuficient pentru că ar forța persoanele care doresc să se pourvoiască în casație să se bazeze pe o hotărâre ale cărei motive nu ar fi încă formulate în scris. Pentru a-și susține argumentația în acest sens, reclamanta invocă prin analogie hotărâra Curții în cauza Hadjianastassiou c. Grecia (16 decembrie 1992, seria A nr. 252, §§ 29-37).
Guvernul susține că reclamanta nu a fost lipsită de dreptul de acces la un tribunal. Hotărâra nr. 858/1999 a Curții de Casație era motivată și corectă din punct de vedere juridic și urma jurisprudența constantă în materia aceasta. Guvernul subliniază că procurorul poate introduce un recurs în casație împotriva oricărei hotărâri, chiar dacă aceasta poate fi supusă unei apeluri. Dar cum art. 473 § 3 al codului de procedură penală precizează că termenul pentru a se pourvoiași curge de la data la care o hotărâre definitivă este pusă la curat și înregistrată în registrul special, rezultă că înregistrarea unei hotărâri care nu este definitivă nu produce nici o consecință juridică și că termenul de care dispune procurorul pentru a se pourvoiași în casație curge de la pronunțare. Dacă legiuitor-ul ar fi vrut să instituie un termen specific în acest caz, l-ar fi precizat în mod expres. În fine, Guvernul afirmă că această interpretare a articolului 473 § 3 se aliniază cu scopul acestuia, pentru că punerea la curat a unei hotărâri supuse apelului nu este indispensabilă; într-adevăr, apelul fiind o formalitate, nu este necesar celui care face apel, spre deosebire de cel care se pourvoacă în casație, să dispună de textul integral al hotărârii.
Reclamanta contraargumentează că dispozițiile codului de procedură penală determină prin existența lor însăși un obstacol intolerabil dreptului de acces la un tribunal și nu doar din cauza modului în care au fost aplicate în cazul de față. Ea reamintește că în Grecia, atunci când o sentință este pronunțată, numai dispozitivul este citit, în timp ce motivarea nu este disponibilă decât mai târziu, cu punerea la curat a sentinței. De aceea, părțile care doresc să se pourvoiască pe o chestiune de drept se găsesc în imposibilitate de a o face. Ea subliniază, în plus, că hotărâra Curții de Casație constituia o schimbare imprevizibilă a jurisprudenței urmată până atunci, conform căreia termenul curge de la punerea la curat a sentinței.
Curtea reamintește că nu are sarcina de a înlocui jurisdicțiile interne. Pe de o parte, autorităților naționale, și în special curților și tribunalelor, le revine sarcina principală de a interpreta legislația internă (a se vedea, între multe altele, hotărârile Brualla Gómez de la Torre c. Spania din 19 decembrie 1997, Culegerea de hotărâri și decizii 1997-VIII, p. 2955, § 31, și Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, p. 290, § 33). Rolul Curții se limitează la a verifica compatibilitatea cu Convenția a efectelor unei asemenea interpretări. Aceasta este deosebit de adevărat atunci când se tratează interpretarea de către tribunale a regulilor de natură procedurală cum ar fi termenele care reglementează depunerea documentelor sau introducerea recursurilor (a se vedea, mutatis mutandis, hotărâra Tejedor García c. Spania din 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, p. 2796, § 31). În hotărâra Pérez de Rada Cavanilles c. Spania (28 octombrie 1998, Culegere 1998-VIII, p. 3255, § 45), Curtea a judecat că reglementarea privind termenele de respectat pentru a forma un recurs are ca scop asigurarea unei bune administrări a justiției și respectarea, în special, a principiului securității juridice. Interesații trebuie să se aștepte ca aceste reguli să fie aplicate. Cu toate acestea, reglementarea în cauză, sau aplicarea care i se dă, nu ar trebui să împiedice justițiabilul să se folosească de o cale de recurs disponibilă.
Curtea observă că din articolele 505 § 2 și 479 § 2 rezultă că termenul pentru introducerea unui recurs în casație de către procuror este de treizeci de zile și că acest termen curge de la pronunțarea hotărârii atacate. art. 473 § 3 conține o dispoziție specială cu privire la punctul de plecare al acestui termen atunci când hotărârea atacată nu poate fi supusă apelului: în acest caz, termenul curge de la punerea la curat a hotărârii.
În cauza de față, reclamanta se pourvoise în casație douăzeci de zile după ce a luat cunoștință de textul însuși al sentinței tribunalului penal, prin procurorul adjunct la Curtea de Casație, care concluziona că acest tribunal a interpretat și aplicat greșit art. 70 al legii privind proprietatea intelectuală. Cu toate acestea, Curtea de Casație a respins recursul ca tardiv; ea a constatat că sentința putea face încă obiectul unei apeluri și deci că termenul curge de la pronunțarea acesteia și nu de la punerea la curat a acesteia.
Curtea observă că independent de posibilitatea care exista în cauza de față de a face apel împotriva sentinței tribunalului penal, reclamanta dorea să se pourvoiască în casație împotriva acestei sentințe pentru a contesta, nu puncte de fapt, ci anumite puncte de drept conținute în motivele sentinței. Textul integral al sentinței era deci necesar pentru ca ea să-și poată formula cu claritate și precizie mijloacele în casație.
Dar înainte de toate și mai presus de toate, Curtea reamintește că reclamanta s-a pourvoit în casație prin ministerul public. Or, dacă starea dreptului relevant în materie era cum o descrie Guvernul, ministerul public, obișnuit cu chestiunile procedurale legate de competențele sale, ar fi fără îndoială refuzat să o facă.
Respingând recursul ca tardiv în aceste circumstanțe, pe motiv că a fost introdus într-un termen care curge de la pronunțarea sentinței, și nu de la punerea la curat a acesteia, Curtea consideră că Curtea de Casație a privat reclamanta de dreptul de acces la un tribunal. Ea concluzionează deci că a existat o încălcare a articolului 6 § 1.
III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIEI
Conform articolului 41 al Convenției, "Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă legea internă a Părții contractante nu permite ștergerea decât în mod imperfect a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă e cazul, o satisfacție echitabilă."
A. Prejudiciu material
Reclamanta reamintește că în perioada 1996-1997, 8.774 de întreprinderi au refuzat să plătească drepturi de autor și reclamanta a introdus mai multe acțiuni în fața tribunalelor penale și a depus plângere împotriva mai multor contravenienți, conform articolului 63 al legii drepturilor de autor. În urma hotărârii Curții de Casație, reclamanta a fost obligată să abandoneze plângerile și să nu mai dea curs dosarelor în curs în fața tribunalelor. Or, veniturile pe care reclamanta le-ar fi pierdut în urma acestei hotărâri s-ar ridica la cel puțin 650.000.000 GRD.
Guvernul susține că prejudiciul susținut nu are o legătură de cauzalitate directă cu încălcarea articolului 6 § 1.
Curtea nu poate specula cu privire la rezultatul procedurilor inițiate de reclamanta și abandonate, după cum pretinde aceasta, în urma hotărârii Curții de Casație. Ea consideră deci că nu are nimic de acordat la acest titlu.
B. Prejudiciu moral
Ca prejudiciu moral, reclamanta cere 20.000.000 GRD. Ea susține că constituie o societate foarte importantă și cunoscută atât în străinătate cât și în Grecia, unde reprezintă toți autorii străini pentru orice lucrare muzicală. Or, hotărâra Curții de Casație a atins reputația și imaginea acesteia de marcă cu privire la eficacitatea sa în protejarea drepturilor de autor și în același timp a descurajat-o să se pourvoiască în casație împotriva altor sentințe ale tribunalelor inferioare care îi erau nefavorabile.
Guvernul consideră acest montant ca fiind excesiv.
Curtea estimează că hotărâra Curții de Casație ar fi putut cauza o pierdere de oportunitate reclamantei, pe care o evaluează în echitate, după cum cere art. 41 al Convenției, la 20.000 EUR.
C. Cheltuieli și costuri
Pentru onorarii de avocat precum și cheltuielile și costurile sale, reclamanta solicită suma de 19.310.946 GRD, dintre care 14.939.855 GRD pentru onorarii ai celor doi reprezentanți ai săi. Diferența corespunde cheltuielilor de transport și cazare ai acestora la Strasbourg.
Împreună cu Guvernul, Curtea observă că prezenta cerere nu a dat loc la nici o ședință în fața Curții. Ea estimează deci că sumele solicitate pentru deplasările reprezentanților reclamantei la Strasbourg nu erau "necesare" în sensul jurisprudenței Curții. Cât privește onorarii de avocat, Curtea estimează că complexitatea cauzei nu poate justifica desemnarea a doi avocați pentru a o reprezenta și că rata onorariilor solicitate depășește caracterul rezonabil. Hotărând în echitate, Curtea acordă 11.000 EUR la acest titlu.
D. Interese de moratoriu
Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabilă în Grecia la data adoptării prezentei hotărâri este de 6% pe an.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE,
Respinge excepția preliminară a Guvernului;
Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției;
Declară
a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termen de trei luni de la data când hotărâra va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, următoarele sume:
i. 20.000 EUR (douăzeci de mii de euro) pentru prejudiciu moral;
ii. 11.000 EUR (unsprezece mii de euro) pentru cheltuieli și costuri;
b) că aceste montante vor fi majorate cu o dobândă simplă de 6% pe an de la expirarea termenului precitat și până la plată;
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 18 aprilie 2002 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului.
Erik Fribergh
Françoise Tulkens
Grefier
Președintă