CtEDO 16.04.2002 Auto

COTLET contre la ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
16.04.2002
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement recevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2002
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
COTLET contre la ROUMANIE (CtEDO, 2002)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 38565/97 de către Silvestru COTLET împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 16 aprilie 2002 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii Pellonpääääs Pastor Ridruejo Makarczyk . Bîrsan, Maruste Pavlovschi judecătorii M. Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 16 noiembrie 1995 și înregistrată la 12 noiembrie 1997, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat competența Curții de a examina cererea, Având în vedere decizia parțială din 10 octombrie 2000, prin care Curtea a declarat inadmisibile obiecțiunile întemeiate pe procedura care a dus la condamnarea reclamantului și relele tratamente presupuse a fi suferite în cursul anchetei preliminare; având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAPT pe reclamant, domnul Silvestru Cotlet, este un resortisant român, născut în 1964 și rezident în Gura-Humorului. El este în prezent deținut la închisoarea Craiova. Este reprezentat în fața Curții de către Maestrul Dan Mihai, avocat în baroul București. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 23 iulie 1992, reclamantul a fost găsit vinovat de crimă și condamnat de tribunalul județ din Caraș-Severin la 17 ani de închisoare. Curtea Supremă de Justiție a confirmat această hotărâre printr-o hotărâre definitivă din 20 ianuarie 1993. După condamnarea sa, reclamantul a fost încarcerat la închisoarea din Drobeta Turnu-Severin, care a fost transferat ulterior la penitenciarele din Timișoara, Gherla, Jilava, Rahova și Craiova. Reclamantul sesizează Comisia Europeană pentru Drepturile Omului (denumită în continuare "Comisia") la 16 noiembrie 1995. Scrisoarea sa a ajuns la Secretariatul Comisiei la 5 ianuarie 1996, într-un pachet principal al Ministerului Justiției, trimis de la București. Prin scrisoarea din 19 februarie 1996, secretariatul Comisiei a solicitat reclamantului să precizeze obiecțiunile sale și să furnizeze copii ale hotărârilor judecătorești relevante pentru obiecțiunile sale și, de asemenea, îi trimitea în anexă textul convenției și un prospect explicative. Prin scrisoarea din 10 octombrie 1996, reclamantul a răspuns că întârzierea răspunsului său se datora formalităților necesare pentru obținerea copiilor documentelor solicitate. De asemenea, a menționat că nu putea să furnizeze copii ale dosarului său din închisoarea Timișoara, deoarece nu avea suficienți bani pentru a le copia. Nu s-a făcut nicio precizare cu privire la un eventual refuz al autorităților penitenciare de a-i da textul Convenției și instrucțiunile explicative. Această scrisoare a ajuns la Secretariatul Comisiei la 16 decembrie 1996, cu o scrisoare de însoțire datată 26 noiembrie 1996 a șefului Direcției Generale Penitenciare, generalul diviziei I.C. Cele două scrisori au ajuns într-un plic la antetul Ministerului Justiției, trimisă din București. Printr-o scrisoare din 17 ianuarie 1997, secretariatul Comisiei a solicitat reclamantului explicații cu privire la întârzierea scrisorii. Reclamantul a răspuns printr-o scrisoare din 17 februarie 1997, explicând că întârzierea corespondenței sale cu Comisia nu i-a fost atribuită și a solicitat ajutorul pentru a asigura respectarea articolului 8 din Convenție. El a confirmat că a primit instrucțiunile explicative pe care Comisia i le trimisese la 19 februarie 1996, dar nu a menționat textul Convenției care îi fusese trimis în același timp. Această scrisoare a ajuns la Comisie la 27 martie 1997, cu o scrisoare de însoțire din 18 martie 1997 Martie 1997 al șefului departamentului penitenciarelor, I.C. Cele două scrisori fuseseră trimise într-un plic cu antet al Ministerului Justiției, postat la București. La 30 aprilie 1997, secretariatul l-a informat pe reclamant că motivul întemeiat pe caracterul pretins inechitabil al procedurii care a dus la condamnarea sa se confrunta cu anumite obstacole și i-a solicitat să fie precis în ceea ce privește spătarul întemeiat pe art. 8 din convenție, pe care îl invoca în scrisoarea sa anterioară. La 19 mai 1997, reclamantul a răspuns că toate scrisorile trimise de Comisie îi erau deschise și că era obligat să predea autorităților penitenciare scrisorile sale adresate Comisiei, într-un plic deschis. Aceste scrisori erau trimise apoi conducerii departamentului penitenciar din București, unde erau înregistrate și trimise la destinație. În cele din urmă, s-a plâns că comandantul închisorii a uitat să-i dea textul Convenției pe care Comisia i-a trimis-o în anexă la scrisoarea sa din 19 februarie 1996. Scrisoarea din 9 mai 1997 a ajuns la Comisie la data de 4 iulie 1997 cu o scrisoare de însoțire din partea directorului adjunct al Direcției de Justiție, colonelul M.V. Cele două scrisori fuseseră trimise împreună de la București, într-un plic cu antetul Ministerului Justiției. La 22 august 1997, reclamantul a trimis Comisiei formula sa de solicitare. Această scrisoare a fost, de asemenea, trimisă de la București cu o scrisoare de însoțire din partea Direcției Serviciilor Penitenciare într-un singur plic, primită Comisiei la 20 octombrie 1997. Mai multe scrisori de la reclamant din 8 martie, 16 septembrie și 31 decembrie 1999, 15 octombrie, 11 noiembrie, 12, 4 și 21 decembrie 2000 au ajuns la Curte în pachete obișnuite închise, în termen de una până la două săptămâni de la trimiterea lor. Prin scrisoarea din 8 martie 1999, reclamantul a informat Curtea că nu avea voie să-i dea vești din cauza refuzului autorităților de a-i furniza hârtie de scris și plicuri. El i-a cerut ajutorul pentru a remedia această situație și a susținut că aceasta era prin intermediul unui alt deținut decât acesta reușise în sfârșit să obțină un plic. Prin scrisoarea din 16 septembrie 1999, reclamantul și-a cerut scuze în fața Curții pentru că a fost obligat, în lipsa unui timbru, să-și strecoare scrisoarea în plicul unui alt deținut care a scris Curții. Printr-o scrisoare din 11 noiembrie 2000, reclamantul susținea că: introducerea cererii sale la Strasbourg și conformitatea sa cu secretariatul organelor Convenției au evazionat în fața gardienilor împotriva sa. De asemenea, a solicitat Curții să constate că a existat o încălcare a articolului 8 din convenție. 1. Legea nr. 23/96 privind executarea pedepselor art. 17 □ Dreptul condamnaților de a primi (...) și de a trimite poștă se acordă în funcție de natura dreptului la liberă circulație, de durata pedepsei, de existența recidivei, de prestarea unui loc de muncă, de comportamentul acestora și de disponibilitatea acestora în ceea ce privește măsurile de reeducare. (...) □ Poșta, cărțile, ziarele și revistele ale căror conținuturi sunt considerate de directorul instituției: nu este adecvat pentru reeducarea condamnatului, sunt reținute și vor fi păstrate la locul de detenție și vor fi returnate deținutului la sfârșitul sentinței sale. Poșta al cărei conținut nu este adecvat va fi transmisă, dacă este necesar, autorităților competente. □ Cei condamnați pot corespunde familiei lor sau altor persoane în limitele drepturilor stabilite. Costul hărților, plicurilor și hârtiei este suportat de deținuți sau de familiile lor și, în absența unor astfel de posibilități, de către instituția din care fac parte. În cazul în care o persoană care a fost condamnată are dreptul de a adresa cereri și cereri scrise sau verbale directorului instituției naționale, procurorului, președintelui tribunalului județ al locului de detenție sau altor organe. □ Cererile și reclamațiile adresate autorităților centrale sau locale vor fi trimise prin intermediul administrației instituției în cauză direct acestor autorități. Cererile al căror conținut nu este adecvat vor fi trimise conducerii serviciilor judiciare, pentru ca măsurile impuse de lege să fie luate (...) Potrivit tabelului anexat la regulamentul menționat anterior, deținuții condamnați pentru crimă au dreptul să primească și să trimită o scrisoare la fiecare două luni, atunci când lucrează, și o scrisoare la fiecare trei luni, atunci când nu lucrează. □ Plângerile și corespondența sunt prezentate astfel destinatarilor de către administrația locului de detenție. Expediția se face cel târziu în ziua următoare depunerii plângerii de către autorul acesteia. Forma plângerii sau corespondenței nu poate fi stabilită și modificată decât de către autorul acesteia. □ Administrațiile locurilor de detenție (...) sunt obligate să pună la dispoziția persoanelor menționate în art. 1, la cerere, materialele necesare în mod rezonabil pentru a redacta corespondența și plângerile, inclusiv plicurile necesare pentru a asigura secretul corespondenței. Cheltuielile pentru exercitarea dreptului la corespondență și la cereri vor fi suportate de cei care exercită aceste drepturi. În cazuri excepționale, atunci când aceste persoane nu dispun de mijloacele necesare, cheltuielile vor fi suportate de administrațiile locurilor de detenție (...) Invocând art. 8 și art. 25 anterior din Convenție, reclamantul invocă un obstacol în calea corespondenței sale cu Comisia din cauza termenelor de transmitere a scrisorilor sale adresate Comisiei și a deschiderii scrisorilor adresate Comisiei sau trimise de aceasta din urmă. În plus, acesta se plânge de întârzierea cu care administrația națională i-a transmis textul Convenției care i-a fost trimis de Secretariatul Comisiei, precum și de refuzul administrației menționate de a-i furniza hârtie, plicuri și timbre pentru corespondența sa cu organele Convenției. Reclamantul se plânge de un obstacol în calea corespondenței sale cu Comisia și Curtea din cauza, în special, a termenelor limită de transmitere a scrisorilor adresate Comisiei și a deschiderii scrisorilor adresate Comisiei sau emise de aceasta. În acest sens, acesta invocă art. 8 din Convenție, care este astfel formulat: Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a domiciliului și a corespondenței sale. Nu poate interveni o autoritate publică în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, binele public să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea sau să protejeze drepturile și libertățile altora. Guvernul nu contestă faptul că reclamantul a fost supus unei ingerințe în dreptul său la respectarea corespondenței sale cu Comisia din cauza deschiderii și a termenului de trimitere a scrisorilor adresate Comisiei sau emise de aceasta și că această ingerință nu era prevăzută de o lege În acest sens, se face trimitere la Hotărârea Petra c. România din 23 septembrie 1998, în care Curtea a constatat o încălcare a articolului 8 din Convenție, pe motiv că dreptul rounmain nu îndeplinește criteriile de accesibilitate și previzibilitate prevăzute la art. 8 alineatul (2) din Convenție. Cu toate acestea, acesta subliniază că, după 24 noiembrie 1997, reclamantul nu a mai fost supus dreptului de a-și respecta corespondența, în urma adoptării ministrului justiției nr. 1792, asigurându-se secretul corespondenței deținutelor și transferul imediat al corespondenței acestora. Reclamantul susține că deschiderea sistematică a scrisorilor adresate Comisiei de către Comisie a trezit în el sentimente de resentimente și frustrare, accentuate de faptul că se afla într-un spațiu închis, fără contact cu familia sa sau cu lumea exterioară. De asemenea, el susține că introducerea unei acțiuni în fața organelor Convenției i-a adus pe gardieni în fața sa. În cele din urmă, el se plânge de refuzul administrației naționale de a-i furniza plicul necesar, timbrul și hârtia de scris pentru a se adresa organelor Convenției și consideră că aceste abuzuri au fost posibile din cauza lipsei de precizie și accesibilitate a reglementării aplicabile. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că obiecțiunile reclamantului ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; se presupune că aceste obiecțiuni nu pot fi declarate în mod vădit nefondate, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Nu a fost ridicat niciun alt motiv. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară restul cererii admisibile, toate mijloacele de fond rezervate.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă