TOMULET c. ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
TOMULET c. ROUMANIE (CtEDO, 2010)
SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 1558/05 prezentate de Ion TOMULEȚ împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 16 noiembrie 2010 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători și Santiago Quesada; grefier de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 10 decembrie 2004, după ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Ion Tomuleț, este un resortisant român, născut în 1962 și rezident la Udine, în Italia. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: Cele două condamnări succesive ale reclamantului Reclamantul a comis o înșelătorie în 1994 și altul în 1996. Cea din 1996 a fost descoperită mai întâi, iar reclamantul a fost supus urmăririi penale care au dus la condamnarea sa la trei ani de închisoare, printr-o decizie din 8 ianuarie 1998 a tribunalului departamental din Neamț, confirmată la 7 aprilie 1998, de Curtea de Apel din Baceu. A executat această pedeapsă în perioada 7 noiembrie 1996, data de la care a fost pus în custodia cu titlu provizoriu la 6 mai 1998, când a fost eliberat condiționat. La o dată nespecificată, s-au inițiat acțiuni penale împotriva reclamantului pentru încălcarea dreptului comunitar în 1994. După ce a fost pus în custodia cu titlu provizoriu în perioada 26 mai-10 iunie 1999, a fost condamnat la doi ani de închisoare pentru această încălcare prin hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 11 mai 2000, confirmat la 1 martie și 20 septembrie 2001, de tribunalul juvenil și de instanța judecătorească din Iași. Un mandat de arestare a fost emis împotriva reclamantului la 24 septembrie 2001, care nu a fost pus în aplicare imediat. Ca urmare a celei de a doua condamnări, reclamantul a solicitat confuzia celor două pedepse (controirea pedepsloror) aplicate pentru escrocheriile comise în 1994 și 1996. Prin hotărârea din 29 ianuarie 2002, Tribunalul de Primă Instanță din Iași a primit cererea reclamantului și a decis confuzia pedepselor care rezultă din hotărârile din 7 aprilie 1998 și 20 septembrie 2001. Tribunalul a constatat apoi că recurentul executase deja o parte din această pedeapsă între 7 noiembrie 1996 și 6 mai 1998 și între 26 mai și 10 iunie 1999 și-a anulat mandatul de arestare din 24 septembrie 2001, prin faptul că a fost stabilit un nou mandat de arestare. Această hotărâre a devenit definitivă, nicio parte care a luat cuvântul. Prin hotărârea din 23 martie 2002, Tribunalul de Primă Instană (Iași rectificia din oficiu dispozitivul hotărârii din 29 ianuarie 2002 prin înlocuirea meniunii pe la. Anularea mandatului de revocare din 24 septembrie 2001 cu singura constatare că pedeapsa care rezultă din confuzia pedepselor aplicate celor două escrocherii din 1994 și 1996, mai exact fracțiunea legală a pedepsei care a dat dreptul la eliberare condiționată a fost executată. În urma unei hotărâri din 15 septembrie 2003, la cererea reclamantului formulată la o dată nespecificată, Tribunalul de Primă Instană din Iași a rectificat din nou dispozitivul hotărârii din 29 ianuarie 2002. Astfel, acesta a menținut ordinul de anulare a mandatului de arestare din 24 septembrie 2001 și a adăugat constatarea că pedeapsa fusese executată. Condamnarea reclamantului în perioada 22 martie-16 aprilie 2002 și executarea pedepsei A fost încarcerat la 22 martie 2002 în executarea mandatului de arestare din 24 aprilie 2002 Septembrie 2001. La 9 aprilie 2002, a formulat o contestație cu privire la executarea mandatului dat în judecată. Prin hotărârea din 11 aprilie 2002, Tribunalul de Primă Instanță din Iași a dispus eliberarea reclamantului prin încuviințarea implicită a absenței unui temei juridic, din cauza faptului că cele două pedepse cu închisoarea pentru infracțiunile sale din 1994 și 1996 fuseseră confundate și că executase deja partea legală a pedepsei rezultând din aceasta, care îi dădea dreptul la eliberare condiționată. Pe de altă parte, instanța . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cererea a fost respinsă printr-o decizie din 16 decembrie 2003, din partea tribunalului județean al statului Dași, la 11 aprilie 2002, fără a-și expune motivele. Recurentul a formulat un recurs împotriva acestei decizii din cauza lipsei de competență a instanței și a unei erori de bază legale. Acest recurs a fost respins printr-o hotărâre din 10 iunie 2004 a instanței judecătorești dal-Iași. Reclamantul nu a formulat nicio acțiune în despăgubire pentru privarea ilegală de libertate pentru cele 26 de zile de detenție, din 22 martie până în 16 aprilie 2002, în temeiul articolelor 554-505 din Codul de procedură penală (CPP). Dreptul și practica internă relevantă Extragerile relevante din dreptul și practica internă, în special articolele 505-505 din CPP și Decizia nr. 45/1998 a Curții Constituționale privind interpretarea acestora, sunt expuse în cauza Stoianova și Nedelcu c. România (dec.), nr. 77517/01 și 77722/01, 3 februarie 2004 și în Hotărârile Temeșan c. România , n 36293/02, § 30, 10 iunie 2008, Calmanovici c. România , n 42250/02, § 77, 1 iulie 2008, Ogică c. România , n 24488/03, § 56, 27 mai 2010 și Degeratu c. România , n 35104/02, § 59, 6 iulie 2010. GRIFS Reclamantul se plânge de privarea sa de libertate în perioada 22 iulie 2010 martie, 16 aprilie 2002, încălcând prevederile art. 5 alin. (1) lit. (a) din Convenție, deoarece mandatul de arestare a fost anulat prin hotărâre. Invocând art. 5 alin. aprilie 2002 i-a fost comunicat la un an și jumătate după ce a fost pronunțat și se plânge de durata acestei proceduri de contestare a executării și de obstacolele în calea accesului la dosarul de contestare a executării sale. Invocând în esență art. 5 alineatul (5) din Convenție, se plânge de absența despăgubirii pentru privarea ilegală de libertate pe parcursul celor 26 de zile de detenție pe baza unui mandat de execuție anulat. În sfârșit, se plânge de condițiile rele pe care le-a suportat în timpul încarcerării sale din 22 martie, 16 aprilie 2002, precum și obstacole în calea corespondenței sale cu soția și avocatul său, în această perioadă. În plus, reclamantul se plânge că nu a putut obține despăgubiri în această privință. În acest sens, acesta face trimitere la art. 5 din convenție, care se citește astfel în părțile sale relevante. Orice persoană are dreptul la libertate și la securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și în conformitate cu căile legale și dacă este reținut în mod regulat după condamnarea de către o instanță competentă (...) Orice persoană privată de libertatea sa prin arestare sau detenție are dreptul de a introduce o acțiune în fața unei instanțe, astfel încât acesta să decidă în scurt timp cu privire la legalitatea detenției sale și să dispună eliberarea sa în cazul în care detenția este ilegală. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei detenții în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la despăgubiri. Cu privire la obiecțiunile formulate în temeiul articolului 5 alineatul (1) litera (a), al articolului 4 și al articolului 5 din convenție Curtea amintește că regula privind epuizarea căilor de atac interne prevăzută la art. 35 alineatul (1) din convenție impune persoanelor care doresc să dea socoteală unui stat în fața unei instanțe internaționale obligația de a utiliza anterior căile de atac foarte eficiente, suficiente și accesibile pe care le oferă sistemul juridic al țării lor, Hutman și Meeus c. Belgia , n 22945/07, § 34, 17 martie 2009 și Barbu Anghelescu România n (dec.) n 46430/99, 2 decembrie 2003. Curtea amintește, de asemenea, că, potrivit jurisprudenței sale constante, de către victimă La art. 34 se referă la persoana direct vizată de actul sau de omisiunea în cauză, existența unei încălcări a cerințelor Convenției care conceapă chiar și în absența unui prejudiciu și faptul că, pentru ca un reclamant să poată pretinde că este victima unei încălcări, nu numai că trebuie să aibă calitatea de victimă în momentul introducerii cererii, ci și că aceasta rămâne în cursul procedurii în fața Curții ( Stoicescu România (revizuire), nr 31551/96, § 55, 21 septembrie 2004; de asemenea, Comisia reamintește că, atunci când autoritățile naționale au constatat o încălcare și că decizia lor constituie o redresare adecvată și suficientă a acestei încălcări, partea în cauză nu mai poate pretinde că este victimă în sensul articolului 34 din convenție (a se vedea Delimot România (dec.), 24316/04, 6 iulie 2010). În prezenta cauză, prima condiție, și anume constatarea încălcării de către autoritățile naționale, nu este controversată, întrucât Curtea constată că reclamantul s ë este repus în libertate la 16 aprilie 2002, ca urmare a punerii în aplicare a hotărârii pronunțate la 9 aprilie 2002, aprilie 2002. Aceaceasta a fost pronunțată de instanță la 11 aprilie 2002, și anume la numai două zile după introducerea sa. În cele din urmă, termenul până la eliberarea sa rezultă din faptul că hotărârea în cauză nu era definitivă și corespunde termenului legal de recurs în recurs (a se vedea Calmanovici c. România, n 42250/02, § 77, 1 iulie 2008). Prin urmare, reclamantul a exercitat cu succes această cale de atac internă, care a condus cu promptitudine la eliberarea sa ca urmare a constatării de către instanțele interne a lipsei unui temei juridic al detenției sale. Nici presupusa întârziere în comunicarea hotărârii din 11 aprilie 2002, nici durata procedurii ulterioare, care se prelungește ca urmare a recursului și recursului formulat de reclamant în ciuda faptului că această hotărâre îi era favorabilă, nu afectează în niciun fel situația sa; prin urmare, acesta nu poate pretinde că a fost victima unei încălcări a art. 5 alin. (4) din Convenție. În măsura în care se plânge de obstacolele în calea accesului la dosarul de contestare a executării, Curtea constată că reclamantul nu a susținut acest motiv. În măsura în care recurentul se plânge că nu a putut obține despăgubiri pentru detenia ilegală pe care a suferit-o, Curtea ia act de hotărârea din 11 aprilie 2002 prin care a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei cu închisoarea. Cu toate acestea, reclamantul a omis să introducă o acțiune în despăgubire contra statului, în temeiul articolelor 505-505 din CPP, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 45/1998 a Curții Constituționale. Întradevăr, chiar dacă articolele 505-505 din CPP menționate anterior nu acopereau în sine situația reclamantului, Curtea Constituțională a considerat că acestea ar trebui interpretate ca acoperind toate erorile judiciare, astfel încât acestea să fie conforme cu Constituția. În plus, practica instanțelor române adusă la cunoștința Curții în cadrul altor cauze referitoare la privările ilegale de libertate arată o tendință clară a instanțelor de a aplica articolele 99-8999 din Codul civil și direct la art. 5 alineatul (5) din convenție pentru a elimina lacunele CPP, urmând astfel decizia nr. 45/1998 al Curții Constituționale (a se vedea mutatis mutandis, Stoianova și Nedelcu c. România (dec.), nr. 77517/01 și 77722/01, 3 februarie 2004 și Temeșan c. România, nr. 36293/02, §§ 26-30, 10 iunie 2008). Cu toate acestea, Curtea nu pune la îndoială aceste constatări anterioare cu privire la eficacitatea acestei căi de atac. în situații juridice diferite, și anume în momentul în care a fost constatat anterior (a se vedea Ogica c. România, nr. 24488/03, § 56, 27 mai 2010 și Degeratu c. România, nr 35104/02, § 59, 6 iulie 2010). Curtea amintește că, în cazul în care există o hotărâre privind eficacitatea unei acțiuni interne, aceaceasta este un punct care trebuie supus instanțelor (Roseiro) (Roseiro) Portugalia (dec.), nr. 29288/02, 30 noiembrie 2004, Kirilov c. Bulgaria (dec.), nr 15158/02, 29 aprilie 2008). În consecință, reclamantul nu a epuizat căile de atac interne. Din motivele expuse mai sus, această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § 3 și 4 din convenție. Cu privire la obiecțiunile formulate la articolele 3 și 8 din convenție, reclamantul se plânge de condițiile negative pe care le-a suportat în timpul încarcerării sale din 22 martie până în 16 aprilie 2002, precum și de obstacolele în calea corespondenței sale cu soția și avocatul său. În acest sens, invocă articolele 3 și 8 din convenție. Curtea reamintește că, în lipsa unei acțiuni interne eficiente, termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alin. (1) este scurt începând cu actul sau decizia incriminată și atunci când a fost vorba despre o situație continuă, acesta aleargă de la sfârșitul acesteia (a se vedea, printre altele, Mujea România (dec.) n 44696/98, 10 septembrie 2002). În cauza Petrea c. România 4792/03, §§ 36-37, 29 aprilie 2008), Curtea a constatat deja absența unei căi de atac în dreptul român, la momentul faptelor, în ceea ce privește condițiile rele de deținere și dreptul la corespondență. În speță, Curtea constată că reclamantul nu a respectat termenul de șase luni care a început să curgă la sfârșitul încarcerării sale, respectiv la 16 aprilie 2002, cererea fiind introdusă la 10 decembrie 2004. În consecință, aceste obiecții sunt întârziate și trebuie respinse în temeiul art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall Modulul Președinte