- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 16 noiembrie 2010
- Stat pârât
- ROU
- Concluzia
- Inadmisibil
Tomulet împotriva României
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 1558/05 prezentate de Ion TOMULEȚ împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 16 noiembrie 2010 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători și Santiago Quesada; grefier de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 10 decembrie 2004, după ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Ion Tomuleț, este un resortisant român, născut în 1962 și rezident la Udine, în Italia.
Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: Cele două condamnări succesive ale reclamantului Reclamantul a comis o înșelătorie în 1994 și altul în 1996. Cea din 1996 a fost descoperită mai întâi, iar reclamantul a fost supus urmăririi penale care au dus la condamnarea sa la trei ani de închisoare, printr-o decizie din 8 ianuarie 1998 a tribunalului departamental din Neamț, confirmată la 7 aprilie 1998, de Curtea de Apel din Baceu. A executat această pedeapsă în perioada 7 noiembrie 1996, data de la care a fost pus în custodia cu titlu provizoriu la 6 mai 1998, când a fost eliberat condiționat.
La o dată nespecificată, s-au inițiat acțiuni penale împotriva reclamantului pentru încălcarea dreptului comunitar în 1994. După ce a fost pus în custodia cu titlu provizoriu în perioada 26 mai-10 iunie 1999, a fost condamnat la doi ani de închisoare pentru această încălcare prin hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 11 mai 2000, confirmat la 1 martie și 20 septembrie 2001, de tribunalul juvenil și de instanța judecătorească din Iași. Un mandat de arestare a fost emis împotriva reclamantului la 24 septembrie 2001, care nu a fost pus în aplicare imediat.
Ca urmare a celei de a doua condamnări, reclamantul a solicitat confuzia celor două pedepse (controirea pedepsloror) aplicate pentru escrocheriile comise în 1994 și 1996. Prin hotărârea din 29 ianuarie 2002, Tribunalul de Primă Instanță din Iași a primit cererea reclamantului și a decis confuzia pedepselor care rezultă din hotărârile din 7 aprilie 1998 și 20 septembrie 2001. Tribunalul a constatat apoi că recurentul executase deja o parte din această pedeapsă între 7 noiembrie 1996 și 6 mai 1998 și între 26 mai și 10 iunie 1999 și-a anulat mandatul de arestare din 24 septembrie 2001, prin faptul că a fost stabilit un nou mandat de arestare. Această hotărâre a devenit definitivă, nicio parte care a luat cuvântul.
Prin hotărârea din 23 martie 2002, Tribunalul de Primă Instană (Iași rectificia din oficiu dispozitivul hotărârii din 29 ianuarie 2002 prin înlocuirea meniunii pe la. Anularea mandatului de revocare din 24 septembrie 2001 cu singura constatare că pedeapsa care rezultă din confuzia pedepselor aplicate celor două escrocherii din 1994 și 1996, mai exact fracțiunea legală a pedepsei care a dat dreptul la eliberare condiționată a fost executată. În urma unei hotărâri din 15 septembrie 2003, la cererea reclamantului formulată la o dată nespecificată, Tribunalul de Primă Instană din Iași a rectificat din nou dispozitivul hotărârii din 29 ianuarie 2002. Astfel, acesta a menținut ordinul de anulare a mandatului de arestare din 24 septembrie 2001 și a adăugat constatarea că pedeapsa fusese executată.
Condamnarea reclamantului în perioada 22 martie-16 aprilie 2002 și executarea pedepsei A fost încarcerat la 22 martie 2002 în executarea mandatului de arestare din 24 aprilie 2002 Septembrie 2001. La 9 aprilie 2002, a formulat o contestație cu privire la executarea mandatului dat în judecată. Prin hotărârea din 11 aprilie 2002, Tribunalul de Primă Instanță din Iași a dispus eliberarea reclamantului prin încuviințarea implicită a absenței unui temei juridic, din cauza faptului că cele două pedepse cu închisoarea pentru infracțiunile sale din 1994 și 1996 fuseseră confundate și că executase deja partea legală a pedepsei rezultând din aceasta, care îi dădea dreptul la eliberare condiționată. Pe de altă parte, instanța … Cererea a fost respinsă printr-o decizie din 16 decembrie 2003, din partea tribunalului județean al statului Dași, la 11 aprilie 2002, fără a-și expune motivele.
Recurentul a formulat un recurs împotriva acestei decizii din cauza lipsei de competență a instanței și a unei erori de bază legale. Acest recurs a fost respins printr-o hotărâre din 10 iunie 2004 a instanței judecătorești dal-Iași. Reclamantul nu a formulat nicio acțiune în despăgubire pentru privarea ilegală de libertate pentru cele 26 de zile de detenție, din 22 martie până în 16 aprilie 2002, în temeiul articolelor 554-505 din Codul de procedură penală (CPP).
Dreptul și practica internă relevantă Extragerile relevante din dreptul și practica internă, în special articolele 505-505 din CPP și Decizia nr. 45/1998 a Curții Constituționale privind interpretarea acestora, sunt expuse în cauza Stoianova și Nedelcu c. România (dec.), nr. 77517/01 și 77722/01, 3 februarie 2004 și în Hotărârile Temeșan c. România , n 36293/02, § 30, 10 iunie 2008, Calmanovici c. România , n 42250/02, § 77, 1 iulie 2008, Ogică c. România , n 24488/03, § 56, 27 mai 2010 și Degeratu c. România , n 35104/02, § 59, 6 iulie 2010. GRIFS Reclamantul se plânge de privarea sa de libertate în perioada 22 iulie 2010 martie, 16 aprilie 2002, încălcând prevederile art. 5 alin. (1) lit. (a) din Convenție, deoarece mandatul de arestare a fost anulat prin hotărâre.
Invocând art. 5 alin. aprilie 2002 i-a fost comunicat la un an și jumătate după ce a fost pronunțat și se plânge de durata acestei proceduri de contestare a executării și de obstacolele în calea accesului la dosarul de contestare a executării sale. Invocând în esență art. 5 alineatul (5) din Convenție, se plânge de absența despăgubirii pentru privarea ilegală de libertate pe parcursul celor 26 de zile de detenție pe baza unui mandat de execuție anulat. În sfârșit, se plânge de condițiile rele pe care le-a suportat în timpul încarcerării sale din 22 martie, 16 aprilie 2002, precum și obstacole în calea corespondenței sale cu soția și avocatul său, în această perioadă. În plus, reclamantul se plânge că nu a putut obține despăgubiri în această privință.
În acest sens, acesta face trimitere la art. 5 din convenție, care se citește astfel în părțile sale relevante. Orice persoană are dreptul la libertate și la securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și în conformitate cu căile legale și dacă este reținut în mod regulat după condamnarea de către o instanță competentă (...) Orice persoană privată de libertatea sa prin arestare sau detenție are dreptul de a introduce o acțiune în fața unei instanțe, astfel încât acesta să decidă în scurt timp cu privire la legalitatea detenției sale și să dispună eliberarea sa în cazul în care detenția este ilegală. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei detenții în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la despăgubiri.
Cu privire la obiecțiunile formulate în temeiul articolului 5 alineatul (1) litera (a), al articolului 4 și al articolului 5 din convenție Curtea amintește că regula privind epuizarea căilor de atac interne prevăzută la art. 35 alineatul (1) din convenție impune persoanelor care doresc să dea socoteală unui stat în fața unei instanțe internaționale obligația de a utiliza anterior căile de atac foarte eficiente, suficiente și accesibile pe care le oferă sistemul juridic al țării lor, Hutman și Meeus c. Belgia , n 22945/07, § 34, 17 martie 2009 și Barbu Anghelescu România n (dec.) n 46430/99, 2 decembrie 2003. Curtea amintește, de asemenea, că, potrivit jurisprudenței sale constante, de către victimă La art. 34 se referă la persoana direct vizată de actul sau de omisiunea în cauză, existența unei încălcări a cerințelor Convenției care conceapă chiar și în absența unui prejudiciu și faptul că, pentru ca un reclamant să poată pretinde că este victima unei încălcări, nu numai că trebuie să aibă calitatea de victimă în momentul introducerii cererii, ci și că aceasta rămâne în cursul procedurii în fața Curții ( Stoicescu România (revizuire), nr 31551/96, § 55, 21 septembrie 2004; de asemenea, Comisia reamintește că, atunci când autoritățile naționale au constatat o încălcare și că decizia lor constituie o redresare adecvată și suficientă a acestei încălcări,
partea în cauză nu mai poate pretinde că este victimă în sensul articolului 34 din convenție (a se vedea Delimot România (dec.), 24316/04, 6 iulie 2010). În prezenta cauză, prima condiție, și anume constatarea încălcării de către autoritățile naționale, nu este controversată, întrucât Curtea constată că reclamantul s ë este repus în libertate la 16 aprilie 2002, ca urmare a punerii în aplicare a hotărârii pronunțate la 9 aprilie 2002, aprilie 2002. Aceaceasta a fost pronunțată de instanță la 11 aprilie 2002, și anume la numai două zile după introducerea sa.
În cele din urmă, termenul până la eliberarea sa rezultă din faptul că hotărârea în cauză nu era definitivă și corespunde termenului legal de recurs în recurs (a se vedea Calmanovici c. România, n 42250/02, § 77, 1 iulie 2008). Prin urmare, reclamantul a exercitat cu succes această cale de atac internă, care a condus cu promptitudine la eliberarea sa ca urmare a constatării de către instanțele interne a lipsei unui temei juridic al detenției sale. Nici presupusa întârziere în comunicarea hotărârii din 11 aprilie 2002, nici durata procedurii ulterioare, care se prelungește ca urmare a recursului și recursului formulat de reclamant în ciuda faptului că această hotărâre îi era favorabilă, nu afectează în niciun fel situația sa; prin urmare, acesta nu poate pretinde că a fost victima unei încălcări a art. 5 alin. (4) din Convenție.
În măsura în care se plânge de obstacolele în calea accesului la dosarul de contestare a executării, Curtea constată că reclamantul nu a susținut acest motiv. În măsura în care recurentul se plânge că nu a putut obține despăgubiri pentru detenia ilegală pe care a suferit-o, Curtea ia act de hotărârea din 11 aprilie 2002 prin care a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei cu închisoarea. Cu toate acestea, reclamantul a omis să introducă o acțiune în despăgubire contra statului, în temeiul articolelor 505-505 din CPP, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 45/1998 a Curții Constituționale. Întradevăr, chiar dacă articolele 505-505 din CPP menționate anterior nu acopereau în sine situația reclamantului, Curtea Constituțională a considerat că acestea ar trebui interpretate ca acoperind toate erorile judiciare, astfel încât acestea să fie conforme cu Constituția.
În plus, practica instanțelor române adusă la cunoștința Curții în cadrul altor cauze referitoare la privările ilegale de libertate arată o tendință clară a instanțelor de a aplica articolele 99-8999 din Codul civil și direct la art. 5 alineatul (5) din convenție pentru a elimina lacunele CPP, urmând astfel decizia nr. 45/1998 al Curții Constituționale (a se vedea mutatis mutandis, Stoianova și Nedelcu c. România (dec.), nr. 77517/01 și 77722/01, 3 februarie 2004 și Temeșan c. România, nr. 36293/02, §§ 26-30, 10 iunie 2008). Cu toate acestea, Curtea nu pune la îndoială aceste constatări anterioare cu privire la eficacitatea acestei căi de atac.
în situații juridice diferite, și anume în momentul în care a fost constatat anterior (a se vedea Ogica c. România, nr. 24488/03, § 56, 27 mai 2010 și Degeratu c. România, nr 35104/02, § 59, 6 iulie 2010). Curtea amintește că, în cazul în care există o hotărâre privind eficacitatea unei acțiuni interne, aceaceasta este un punct care trebuie supus instanțelor (Roseiro) (Roseiro) Portugalia (dec.), nr. 29288/02, 30 noiembrie 2004, Kirilov c. Bulgaria (dec.), nr 15158/02, 29 aprilie 2008). În consecință, reclamantul nu a epuizat căile de atac interne. Din motivele expuse mai sus, această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § 3 și 4 din convenție.
Cu privire la obiecțiunile formulate la articolele 3 și 8 din convenție, reclamantul se plânge de condițiile negative pe care le-a suportat în timpul încarcerării sale din 22 martie până în 16 aprilie 2002, precum și de obstacolele în calea corespondenței sale cu soția și avocatul său. În acest sens, invocă articolele 3 și 8 din convenție. Curtea reamintește că, în lipsa unei acțiuni interne eficiente, termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alin. (1) este scurt începând cu actul sau decizia incriminată și atunci când a fost vorba despre o situație continuă, acesta aleargă de la sfârșitul acesteia (a se vedea, printre altele, Mujea România (dec.) n 44696/98, 10 septembrie 2002). În cauza Petrea c. România 4792/03, §§ 36-37, 29 aprilie 2008), Curtea a constatat deja absența unei căi de atac în dreptul român, la momentul faptelor, în ceea ce privește condițiile rele de deținere și dreptul la corespondență.
În speță, Curtea constată că reclamantul nu a respectat termenul de șase luni care a început să curgă la sfârșitul încarcerării sale, respectiv la 16 aprilie 2002, cererea fiind introdusă la 10 decembrie 2004. În consecință, aceste obiecții sunt întârziate și trebuie respinse în temeiul art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall Modulul Președinte
TROISIÈME SECTION
DÉCISION
SUR LA RECEVABILITÉ
de la requête n o 1558/05 présentée par Ion TOMULEȚ contre la Roumanie La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 16 novembre 2010 en une chambre composée de : Josep Casadevall, président, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, juges, et de Santiago Quesada, greffier de section, Vu la requête susmentionnée introduite le 10 décembre 2004, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Ion Tomuleț, est un ressortissant roumain, né en 1962 et résidant à Udine, en Italie. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Les deux condamnations successives du requérant Le requérant avait commis une escroquerie en 1994 et une autre en 1996. Celle de 1996 fut découverte en premier et le requérant fit l’objet des poursuites pénales qui aboutirent à sa condamnation à trois ans de prison, par une décision du 8 janvier 1998 du tribunal départemental de Neamț, confirmée le 7 avril 1998, par la cour d’appel de Bacău. Il purgea cette peine pendant la période du 7 novembre 1996, date de son placement en détention provisoire au 6 mai 1998, lorsqu’il fut placé en liberté conditionnelle. A une date non-précisée, des poursuites pénales furent entamées contre le requérant pour l’infraction commise en 1994. Après avoir été placé en détention provisoire du 26 mai au 10 juin 1999, il fut condamné à deux ans de prison pour cette infraction par jugement du tribunal de première instance d’Iași du 11 mai 2000, confirmé les 1 er mars et 20 septembre 2001, par le tribunal départemental et par la cour d’appel d’Iași. Un mandat d’arrêt fut délivré contre le requérant le 24 septembre 2001, qui ne fut pas mis à exécution tout de suite.
La confusion des peines A la suite de cette deuxième condamnation, le requérant demanda la confusion des deux peines ( contopirea pedepselor ) infligées pour les escroqueries commises en 1994 et 1996. Par un jugement du 29 janvier 2002, le tribunal de première instance d’Iași accueillit la demande du requérant et décida la confusion des peines résultant des arrêts du 7 avril 1998 et 20 septembre 2001. Le tribunal constata ensuite que le requérant avait déjà exécuté une partie de cette peine entre le 7 novembre 1996 et le 6 mai 1998 et du 26 mai au 10 juin 1999 et annula le mandat d’arrêt du 24 septembre 2001, en ordonnant qu’un nouveau mandat d’arrêt soit établit. Ce jugement devint définitif, aucune partie n’ayant interjeté appel. Par jugement du 23 mars 2002, le tribunal de première instance d’Iași rectifia d’office le dispositif du jugement du 29 janvier 2002 en remplaçant la mention sur l’annulation du mandat d’arrêt du 24 septembre 2001 par le seul constat que la peine résultant de la confusion des peines infligées pour les deux escroqueries de 1994 et 1996 – plus précisément la fraction légale de la peine qui donnait droit à libération conditionnelle – avait été exécutée. Par un jugement du 15 septembre 2003, sur demande du requérant formée à une date non-précisée, le tribunal de première instance d’Iași rectifia à nouveau le dispositif du jugement du 29 janvier 2002. Ainsi, il maintenait l’ordre d’annulation du mandat d’arrêt du 24 septembre 2001 tout en ajoutant le constat que la peine avait été exécutée.
L’incarcération du requérant du 22 mars au 16 avril 2002 et sa contestation à l’exécution de sa peine Le requérant fut incarcéré le 22 mars 2002 en exécution du mandat d’arrêt du 24 septembre 2001. Le 9 avril 2002, il forma une contestation à l’exécution du mandat d’arrêt. Par jugement du 11 avril 2002, le tribunal de première instance d’Iași ordonna la libération du requérant en constatant implicitement l’absence de base légale, au motif que les deux peines de prisons infligées pour ses infractions de 1994 et 1996 avaient été confondues et qu’il avait déjà exécuté la fraction légale de la peine en résultant, qui lui donnait droit à libération conditionnelle. Par ailleurs, le tribunal indiquait qu’il n’y avait pas de raison de révoquer cette libération conditionnelle compte tenu du fait que depuis sa libération, le requérant n’avait plus commis d’infraction. Le requérant fut remis en liberté le 16 avril 2002 après que le jugement fût devenu définitif à l’expiration du délai légal de recours. Le requérant interjeta appel contre le jugement du 11 avril 2002 sans exposer ses motifs. Cet appel fut rejeté par une décision de 16 décembre 2003, du tribunal départemental d’Iași. Le requérant forma un pourvoi en recours contre cette décision en raison du défaut de compétence du tribunal ainsi que d’une erreur de base légale. Ce pourvoi fut rejeté par un arrêt du 10 juin 2004 de la cour d’appel d’Iași. Le requérant ne forma pas d’action en dédommagement pour privation illégale de liberté pour les 26 jours de détention, du 22 mars au 16 avril 2002, en vertu des articles 504-505 du Code de procédure pénale (CPP). B. Le droit et la pratique internes pertinents Les extraits du droit et de la pratique internes pertinents, notamment les articles 504-505 du CPP et la décision n o 45/1998 de la Cour constitutionnelle portant sur leur interprétation, sont exposés dans l’affaire Stoianova et Nedelcu c. Roumanie (déc.), n os 77517/01 et 77722/01, 3 février 2004 et dans les arrêts Temeșan c. Roumanie , n o 36293/02, §§ 26 ‑ 30, 10 juin 2008, Calmanovici c. Roumanie , n o 42250/02, § 77, 1 er juillet 2008, Ogică c. Roumanie , n o 24708/03, § 56, 27 mai 2010 et Degeratu c. Roumanie , n o 35104/02, § 59, 6 juillet 2010. GRIEFS Le requérant se plaint de sa privation de liberté pendant la période du 22 mars au 16 avril 2002 en violation de l’article 5 § 1 a) de la Convention, car le mandat d’arrêt a été annulé par décision de justice. Invoquant l’article 5 § 4, il se plaint des entraves pour saisir effectivement un tribunal de sa privation de liberté. A cet égard, il fait valoir que la décision du 11 avril 2002 lui a été communiquée un an et demi après avoir été prononcée. Il se plaint également de la durée de cette procédure de contestation à l’exécution et des entraves à son accès au dossier de sa contestation à l’exécution. Invoquant en substance l’article 5 § 5 de la Convention, il se plaint de l’absence de dédommagement pour la privation illégale de liberté subies pendant les 26 jours de détention fondée sur un mandat d’exécution annulé. Il se plaint enfin des mauvaises conditions qu’il a subies pendant son incarcération du 22 mars au 16 avril 2002 ainsi que des entraves à sa correspondance avec son épouse et son avocat, pendant cette période. EN DROIT Le requérant se plaint de l’illégalité de son placement en détention à la suite d’une condamnation pénale et de l’absence d’un recours effectif à cet égard. Il se plaint, en outre, de n’avoir pas pu obtenir réparation, à cet égard. Il invoque à ce titre l’article 5 de la Convention, qui se lit ainsi dans ses parties pertinentes : « 1. Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales : a) s’il est détenu régulièrement après condamnation par un tribunal compétent ; (...)
Toute personne privée de sa liberté par arrestation ou détention a le droit d’introduire un recours devant un tribunal, afin qu’il statue à bref délai sur la légalité de sa détention et ordonne sa libération si la détention est illégale.
Toute personne victime d’une arrestation ou d’une détention dans des conditions contraires aux dispositions de cet article a droit à réparation. » A. Sur les griefs tirés de l’article 5 §§ 1 a), 4 et 5 de la Convention La Cour rappelle que la règle de l’épuisement des voies de recours internes énoncée à l’article 35 § 1 de la Convention impose aux personnes désireuses d’engager la responsabilité d’un État devant une instance internationale l’obligation d’utiliser auparavant les recours vraisemblablement efficaces, suffisants et accessibles qu’offre le système juridique de leur pays ( Houtman et Meeus c. Belgique , n o 22945/07, § 34, 17 mars 2009 et Barbu Anghelescu c. Roumanie n o 1 (déc.) n o 46430/99, 2 décembre 2003). La Cour rappelle, en outre que, selon sa jurisprudence constante, par « victime » l’article 34 désigne la personne directement concernée par l’acte ou l’omission litigieux, l’existence d’un manquement aux exigences de la Convention se concevant même en l’absence de préjudice et que, pour qu’un requérant puisse se prétendre victime d’une violation, il faut, non seulement, qu’il ait la qualité de victime au moment de l’introduction de la requête, mais que celle-ci subsiste au cours de la procédure devant la Cour ( Stoicescu c. Roumanie (révision), n o 31551/96, § 55, 21 septembre 2004). Elle rappelle également que lorsque les autorités nationales ont constaté une violation et que leur décision constitue un redressement approprié et suffisant de cette violation, la partie concernée ne peut plus se prétendre victime au sens de l’article 34 de la Convention (voir Delimoț c. Roumanie (déc.), n o 24316/04, 6 juillet 2010). Dans la présente affaire, la première condition, à savoir le constat de violation par les autorités nationales, ne prête pas à controverse puisque la Cour observe que le requérant s’est vu remettre en liberté le 16 avril 2002, à la suite de la contestation à l’exécution qu’il avait formée le 9 avril 2002. Celle-ci a été tranchée par le tribunal le 11 avril 2002, à savoir seulement deux jours après son introduction. Enfin, le délai écoulé jusqu’à sa libération découle du fait que le jugement en question n’était pas définitif et correspond au délai légal de pourvoi en recours (voir Calmanovici c. Roumanie , n o 42250/02, § 77, 1 er juillet 2008). Il s’ensuit que le requérant a exercé avec succès cette voie de recours interne qui a abouti promptement à sa libération à la suite du constat par les juridictions internes de l’absence de base légale de sa détention. Ni le prétendu retard dans la communication du jugement du 11 avril 2002, ni la durée de la procédure subséquente, qui s’est prolongée à la suite de l’appel et du pourvoi en recours formés par le requérant en dépit du fait que ce jugement lui était favorable, n’ont aucunement affecté sa situation. Il ne saurait, dès lors, pas se prétendre victime d’une violation de l’article 5 § 4 de la Convention. Dans la mesure où il se plaint des entraves à son accès au dossier de sa contestation à l’exécution, la Cour note que le requérant n’a pas étayé ce grief. Pour autant que le requérant se plaint de n’avoir pu obtenir réparation pour la détention illégale qu’il a subi, la Cour note que l’illégalité de sa détention avait été établie par le jugement du 11 avril 2002 qui a ordonné l’annulation du mandat d’exécution de la peine de prison. Or le requérant a omis d’introduire une action en dédommagement contre l’État, fondée sur les articles 504-505 du CPP, tels qu’interprétés par la décision n o 45/1998 de la Cour constitutionnelle. En effet, même si les articles 504-505 du CPP précités ne couvraient pas en tant que tels la situation du requérant, la Cour constitutionnelle a estimé qu’ils devraient être interprétés comme couvrant toutes les erreurs judiciaires, afin qu’ils soient conformes à la Constitution. En outre, la pratique des juridictions roumaines portée à la connaissance de la Cour dans le cadre d’autres affaires relatives à des privations illégales de liberté montre une nette tendance des tribunaux à appliquer les articles 998-999 du Code civil et directement l’article 5 § 5 de la Convention pour combler les lacunes du CPP en suivant ainsi la décision n o 45/1998 de la Cour constitutionnelle (voir mutatis mutandis, Stoianova et Nedelcu c. Roumanie (déc.), n os 77517/01 et 77722/01, 3 février 2004 et Temeșan c. Roumanie , n o 36293/02, §§ 26-30, 10 juin 2008). Cela étant, la Cour ne remet pas en question ces constats antérieurs quant à l’inefficacité de cette voie de recours pour des situations juridiques différentes, à savoir alors qu’il n’y a pas eu constat préalable d’illégalité de la détention (voir Ogică c. Roumanie , n o 24708/03, § 56, 27 mai 2010 et Degeratu c. Roumanie , n o 35104/02, § 59, 6 juillet 2010). La Cour rappelle que s’il y a un d oute sur l’efficacité d’un recours interne, c’est là un point qui doit être soumis aux tribunaux ( Roseiro Bento c. Portugal (déc.), n o 29288/02, 30 novembre 2004, Kirilov c. Bulgarie (déc.), n o 15158/02, 29 avril 2008). Il s’ensuit que le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes. Pour les raisons exposées ci-dessus, cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. B. Sur les griefs tirés des articles 3 et 8 de la Convention Le requérant se plaint des mauvaises conditions qu’il a subies pendant son incarcération du 22 mars au 16 avril 2002 ainsi que des entraves à sa correspondance avec son épouse et son avocat. Il invoque à cet égard les articles 3 et 8 de la Convention. La Cour rappelle qu’en l’absence de recours interne efficace, le délai de six mois prévu par l’article 35 § 1 court à partir de l’acte ou de la décision incriminée et lorsqu’il s’agit d’une situation continue, il court à partir de la fin de celle-ci (voir, parmi d’autres, Mujea c. Roumanie (déc.) n o 44696/98, 10 septembre 2002). Dans l’affaire Petrea c. Roumanie (n o 4792/03, §§ 36-37, 29 avril 2008), elle a déjà constaté l’absence de voie de recours en droit roumain, à l’époque des faits, s’agissant des mauvaises conditions de détention et du droit à la correspondance. En l’espèce, la Cour constate que le requérant n’a pas respecté le délai de six mois qui a commencé à courir à la fin de son incarcération, soit le 16 avril 2002, la requête étant introduite le 10 décembre 2004. Il s’ensuit que ces griefs sont tardifs et doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président