Stes Colas Est și alții împotriva Franței

În urma plângerilor de la Uniunea Națională a Contractorilor de Finalizare (Syndicat national des entreprises de al doilea œuvre) de faptul că marile firme de construcții au participat la anumite practici ilegale, autoritățile guvernamentale centrale franceze au instruit Biroul Național de Investigații să efectueze o anchetă administrativă la scară largă privind desfășurarea contractanților de lucrări publice. Într-un memorandum din 9 octombrie 1985, șeful Biroului Național de Investigații – un organism atașat Departamentului Concurenței și Afacerilor cu Concurență, care la 5 noiembrie 1985 a devenit Departamentul pentru Concurență, Afaceri cu Consum și Prevenție a Fraudei (“DGCCRF”) – a furnizat funcționarilor responsabili la nivel interpartimentului de detalii ale anchetei planificate privind desfășurarea contractanților rutieri în procedurile locale de licitație.

Pe data de 19 noiembrie 1985 inspectorii DGCCRF au efectuat raiduri simultane pe cincizeci și șase societăți fără autorizare de la conducerea societăților și au confiscat mai multe mii de documente. La o dată ulterioară, la 15 octombrie 1986, au efectuat anchete suplimentare în vederea obținerii declarațiilor. 11. În fiecare ocazie, inspectorii au intrat în sediul societăților solicitante în conformitate cu dispozițiile Ordinării nr. 45-1484 din 30 iunie 1945, care nu a solicitat nicio autorizație judiciară. În timpul desfășurării raidurilor, inspectorii au confiscat diverse documente care conțin dovezi ale acordurilor ilegale referitoare la anumite contracte care nu au apărut în lista contractelor vizate de anchetă.

12. La 14 noiembrie 1986, pe baza acestor documente, ministrul afacerilor economice, finanțelor și privatizării a solicitat Comisiei pentru Concurență (care a devenit Consiliul Concurenței după intrarea în vigoare a Ordinării nr. 86-1243 din 1 decembrie 1986) pentru a investiga anumite acte care, în opinia sa, constituie o coluzie între întreprinderi separate, o concurență artificială între întreprinderile care aparțin unuia și același grup în procedurile locale de licitație pentru contractele de construcții rutiere și acorduri care restricționează concurența în exploatarea instalațiilor de amestec. 13. La 30 iulie 1987 Consiliul Concurenței a fost solicitat în plus de către șeful DGCCRF să investigheze acte de natură similară.

Într-o decizie din 25 octombrie 1989, publicată în Buletinul Oficial privind Concurența, Consumul și Prevenția Fraudă (Bulletin oficial de la concurrence, de la consommation et de la répression des fraudes – „BoCCRF”), Consiliul Concurenței, descoperind dovezi ale practicilor ilegale de ordonanță din 30 iunie 1945 și de ordonanța din 1 decembrie 1986, a amendat prima societate solicitantă 12.000.000 de franci francezi (FRF), al doilea 4,000,000 FRF și al treilea 6,000,000 FRF. 15. Într-o hotărâre din 4 iulie 1990 publicată în BOCCRF, Curtea de Apel din Paris a susținut toate aceste sancțiuni. Societățile solicitante au apelat la punctele de drept. 16. Într-o hotărâre din 6 octombrie 1992, publicată de asemenea în BOCCRF, Divizia Comercială a Curții de Cassare a anulat hotărârea Curții de Apel din Paris, din cauza faptului că calcularea cifrei de afaceri și evaluarea cuantumului amenzilor nu au avut nicio bază în legislație.

În cadrul reexaminării Curții de Apel, societățile reclamante au contestat legalitatea cercetărilor și convulsiilor efectuate de inspectori, fără nicio autorizație judiciară, în temeiul ordonanței din 1945. La 8 aprilie 1994, șeful Secțiunii de Concurență și Planificare a DGCCRF a prezentat observații suplimentare în numele Ministrului Economic, menționând, printre altele: „... Voi lua în considerare două puncte referitoare la procedura de anchetă... : (a) Inspecțiile efectuate în temeiul ordonanței din 1945 ar trebui să fi fost autorizate în prealabil, în conformitate cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului ... (b) În al doilea rând, convulsiile efectuate de funcționarii DGCCRF au depășit scopul real al inspecțiilor, în cazul în care documentele care nu au fost menționate în mod expres în cererea de anchetă au fost luate de la mai multe sedii centrale ale societăților…

secțiunea 15 din Ordonanța nr. 45-1484 din 30 iunie 1945 este formulat în termeni foarte expliciți, deoarece ea spune că, în cursul anchetelor lor, inspectorii pot solicita producția și confiscarea de documente de orice fel care pot facilita îndeplinirea sarcinilor lor, indiferent de mâinile în care sunt în contact documentele. Caracteristica distinctivă a acestei proceduri a fost faptul că, spre deosebire de dispozițiile actuale în vigoare, care au fost introduse prin art. 48 din ordonanța din 1 decembrie 1986, inspecțiile nu au fost efectuate sub supraveghere judiciară constantă. În absența unor dispoziții în acest sens, este greu de observat ce procedura de supraveghere ar fi trebuit să fie urmată…

din dispozițiile ordonanțelor din 1945, inspectorii au fost investiți cu competențe de căutare și convulsii pe care le-au exercitat în îndeplinirea sarcinii generale de obținere a probelor. Secțiunea 15 mai sus trebuie interpretată în lumina secțiunii 16 din aceeași ordonanță, prin care inspectorii au primit acces nereglementat la instituții ...” 19. La 4 iulie 1994, Curtea de Apel a constituit diferit, printre altele: „... ancheta administrativă a fost efectuată în conformitate cu art. 15 din decretul menționat anterior. În virtutea acestei dispoziții, inspectorii sunt autorizați să impună producerea și confiscarea de documente de orice fel care să faciliteze îndeplinirea sarcinii lor, indiferent de mâinile în care se află documentele.

Ei au dreptul general de a inspecta documentele, consolidat de o putere de confiscare. Deoarece nu a avut loc nicio căutare în cadrul anchetei administrative, întreprinderile nu au niciun motiv pentru a susține că au existat interferențe cu viața lor privată sau cu domiciliul în încălcarea articolului 8 din Convenție ...” 20. Curtea de Apel a amendă prima societate solicitantă FRF 5.000.000, al doilea FRF 3.000.000 și al treilea FRF 6.000.000 FRF. Într-o hotărâre din 4 iunie 1996 publicată în BOCCRF, Curtea de Cassare a respins recursul. În special, a respins plângerea în temeiul articolului 8 din Convenție, susținând că „investigația administrativă [...] [n] nu a avut loc nici o căutare sau măsuri coercitive”.

22. În momentul inspecțiilor impuși (19 noiembrie 1985 și 15 octombrie 1986), secțiunea 15 și 16 din Ordinul nr. 45-1484 din 30 iunie 1945 privind detectarea, urmărirea penală și pedeapsa infracțiunilor împotriva legislației privind comerțul și industria, furnizată: „Oficialii menționate la secțiunea 6 (secțiunea (1) și (2)) pot necesita producția și confiscarea documentelor de orice fel ... care ar putea facilita îndeplinirea sarcinii lor, indiferent de a căror mâini se află documentele, au dreptul de a lua probe.

Funcționarii Departamentului de Comerț Intern și Prețuri, veniturile, vamalurile și excizia, Oficiul de Fraudă și Biroul de Pondere și Măsuri pot consulta, de asemenea, în ciuda confidențialității profesionale, orice document deținut de stat, de departament și de autoritățile municipale sau de birouri, de corporații publice și quasi-publice, de instituții și organismele aflate sub supravegherea statului și de întreprinderile și serviciile acordate o concesiune de stat, departamente și de autoritățile municipale.”...

Funcționarii menționate la secțiunea 6 au acces nereglementat la magazine în cazul în care acestea din urmă nu constituie reședința comerciantului, în cazul în care căutarea nu poate avea loc decât în conformitate cu dispozițiile subsecțiunea 5, și la back-shops, birouri, anexe, depozite, locații utilizate pentru prelucrarea, producția, vânzările, expedierea sau stocarea și, în general, la orice loc, sub rezerva, în cazul locațiilor rezidențiale, la dispozițiile a cincea subsecțiunea din prezenta secțiune ...” 23. Dispozițiile relevante ale Ordinării nr. 86-1243 din 1 decembrie 1986 privind prețurile libere și concurența, de abrogare a Ordinării nr. 45-1484 din 30 iunie 1945, citită după cum urmează: „Inspectorii pot intra în orice loc, teren sau mijloace de transport utilizate în scopuri profesionale, pot impune producția de cărți, facturi și orice alte documente comerciale și pot face copii ale acestora și pot obține informații și explicații prin intermediul unei convocții sau la locul național.

Acestea pot solicita autorității la care sunt răspunzătoare să numească un expert care să elaboreze orice raportare necesară cu participarea tuturor părților.” „Inspectorii pot face cercetări asupra oricăror instituții și pot confisca documente numai în contextul anchetelor solicitate de Ministrul Economiei sau de Consiliul Concurenței și sub rezerva autorizației judiciare prin ordinul președintelui tribunalului de mare instanță în cadrul căror jurisdicție teritorială sunt situate instituțiile care urmează să fie căutate, sau un judecător delegat de el. În cazul în care se află în jurisdicția teritorială a mai multor instanțe și toate sunt de căutare simultană, un singur ordin poate fi emis de unul dintre președinții în cauză.

Judecătorul verifică că fiecare cerere de concediu făcută lui este bine fundamentată; fiecare cerere conține toate informațiile care pot justifica căutarea. Cercetări și convulsii se efectuează sub autoritatea și supravegherea judecătorului care le-a autorizat. El desemnează unul sau mai mulți ofițeri de poliție [ofițeri de poliție judecători] cu responsabilitatea de a fi prezent la operațiuni și de a-l ține informat de progresele lor. În cazul în care acestea au loc în afara jurisdicției teritoriale ale tribunalului său de marea instanță, el emite o scrisoare rogatorie, în scopul unei astfel de supraveghere, președintelui tribunalului de mare instanță în cadrul cărei jurisdicție se efectuează căutarea.

Judecătorul poate merge la locul în timpul operațiunii. El poate decide în orice moment să suspende sau să oprească căutarea. În favoarea unei ordine menționate în prima subsecțiunea din prezenta secțiune se aplică doar un recurs asupra punctelor de drept prevăzute în Codul de Procedură Penală. Un astfel de recurs nu are efect suspensiv. Cercetările nu pot fi inițiate înainte de ora 18:00 sau după ora 21:00. Acestea sunt făcute în prezența ocupatorului din sediul sau reprezentantul său. Numai inspectorii, ocupatorul locului sau reprezentantul său și ofițerul superior de poliție pot inspecta documentele înainte de a fi confiscați. Inventarii sunt făcute și documentele plasate sub sigiliere, în conformitate cu art. 56 din Codul de Procedință Penală.

Originalele raportului și a inventarului sunt transmise judecătorului care a ordonat căutarea. Articolele și documentele care nu mai sunt utile pentru stabilirea adevărului se returnează la ocuparea sediilor.” 24. jurisprudența internă la momentul material poate fi rezumată după cum urmează. În domeniul impozitării, Consiliul Constituțional a respins art. 89 din Legea bugetară din 1984, privind investigarea infracțiunilor de impozitare a veniturilor și a cifrei de afaceri și impozitelor, deținând, printre altele: „Deși nevoile lucrărilor veniturilor pot impune autorităților fiscale să efectueze investigații în locuri private, astfel de investigații pot fi efectuate numai în conformitate cu art. 66 din Constituție, care face justiția responsabilă pentru protejarea libertății persoanei în toate aspectele sale, în special în ceea ce privește inviolabilitatea domiciliului.

Trebuie să se prevadă participarea judiciară în vederea menținerii în întregime a responsabilității și a competenței de supraveghere ale justiției ...” „...În ceea ce privește dispozițiile menționate la Consiliu, semnificația deciziei sale este clară din punct de vedere constituțional … decizia din 29 decembrie 1983 trebuie examinată ... în ceea ce privește recunoașterea inviolabilității domiciliului ca principiu constituțional… Întrebarea cu privire la care s-a solicitat Consiliului să ia o decizie nu a fost dacă secțiunile 7, 15, 16 și 17 din ordonanța din 1945 sunt constituționale, ci dacă competențele conferite de aceste dispoziții ar putea fi extinse oficialilor fiscali în materie de impozitare directă și TVA [import cu valoarea adăugată]…

Chestiunea examinată a fost, prin urmare, în întregime în ceea ce privește subiectul ordonanței din 1945 și nu a existat nicio legătură necesară între cele două tipuri de instrumente. Evident, acest lucru nu înseamnă că Consiliul Constituțional, prin implicare, a recunoscut constituționalitatea ordonanței din 1945. Însă principiile stabilite în restul deciziei arată că anumite reguli stabilite în ordonanța din 1945 ... au devenit incompatibile cu dreptul constituțional în temeiul Constituției din 1958 (a se vedea secțiunile II A. mai jos)… II Decizia Consiliului Constituțional a avut ca efect sublinierea faptului că mai multe dispoziții din statutele existente care prevăd cercetări puramente administrative sunt incompatibile cu principiile constituționale pe care le-a stabilit ... Dispozițiile existente pentru cercetări puramente administrative sunt incompatibile cu principiile constituționale stabilite în decizia în cauză.

(1) Aceste dispoziții, care sunt excepții la dreptul general care reglementează cercetările, sunt destul de numeroase… art. 64 din Codul Vamal ... și art. 454 din același Cod ... articolele L. 26 și L. 38 din noul Cod fiscal (Codul de procedură fiscală) ... Printre cele mai recente dispoziții, ar trebui menționate în special cele din cele două ordonanțe din 30 iunie 1945, care servesc de fundație a ramului economic al dreptului penal moștenit din regimul Vichy…

Secțiunea 5, 15 și 16 (denumită mai sus) din Ordonanța nr. 45-1484 permit cercetări, în vederea detectării infracțiunilor economice, ... din orice imobil economisește cele rezidențiale, de numeroase categorii de funcționari care acționează singuri, ... și de locații rezidențiale de către orice astfel de funcționari care au fost acordate autorizații speciale în acest scop de către directorul general al concurenței și afacerilor consumatorilor, care trebuie să fie însoțițiți de un consilier local sau de un ofițer superior de poliție și să opereze doar în timpul zilei… (2) Este evident că toate dispozițiile examinate mai sus sunt incompatibile cu principiile stabilite în decizia Consiliului Constituțional.

În marea majoritate a cazurilor nu există nicio dispoziție privind revizuirea instanțelor obișnuite (de exemplu, în Codul vamal, Codul de procedură fiscală în ceea ce privește cercetările altor locuri decât cele exclusiv rezidențiale, ordonanța din 30 iunie 1945 în aceleași circumstanțe ...) 25.” Un raport din 1988 al Curții de Cassare prezintă următoarea analiză a legislației interne relevante după evenimentele în cauză: „Dreapta oficialilor fiscali, vamali și de concurență de a face cercetări și convulsii” (Studiul Bernard Hatoux, judecător al Curții de Cassare)“... (b) Efectul hotărârii din 29 decembrie 1983 este clarificat prin dispozițiile care au fost declarate invalide… Hotărârea Consiliului are un alt efect, după cum au respectat toți scriitorii legali.

Dispozițiile ordonanței din 1945 ... ar fi căzut nedrept ale Consiliului dacă ar fi existat atunci când au fost promulgate. Prin urmare, s-a stabilit implicit că acestea sunt incompatibile cu Constituția. Deși acestea nu au putut fi declarate invalide retrospectiv, nu mai era posibil ca acestea să fie utilizate ca referință în viitor. Acest lucru este tot mai adevărat ca și în decizia Consiliului, guvernul a constatat aceeași implicare a invalidității, observată din nou de scriitori juridici, în ceea ce privește dispozițiile care creează dreptul de a face cercetări în ceea ce privește impozitarea indirectă, infracțiunile vamale și economice, care au fost acum abrogate și înlocuite de cele noi destinate să respecte cerințele Consiliului ...” 26. În hotărârea sa din 21 septembrie 1989 în Hoechst c. Comisia (cauzele unite 46/87 și 227/88 [1989] Raporturile Curții Europene (ECR) 2859), Curtea a Comunităților Europene (CJEC) a hotărât: „17.

Deoarece reclamantul se bazează, de asemenea, pe cerințele care rezultă din dreptul fundamental la inviolabilitatea domiciliului, ar trebui observat că, deși existența unui astfel de drept trebuie să fie recunoscută în ordinea juridică comunitară ca un principiu comun al legislației statelor membre în ceea ce privește locuințele private ale persoanelor fizice, același lucru nu este valabil în ceea ce privește întreprinderile, deoarece nu există divergențe neprevăzute între sistemele juridice ale statelor membre în ceea ce privește natura și gradul de protecție acordate locațiilor comerciale împotriva intervenției autorităților publice. 18. Nicio altă inferență nu trebuie să se tragă de la art. 8 ... din Convenția ... Domeniul de aplicare a acestui articol se referă la dezvoltarea libertății personale a omului și, prin urmare, nu poate fi extinsă la sediile de afaceri.

În plus, trebuie remarcat că nu există nici o jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului în acest subiect. 19. Cu toate acestea, în toate sistemele juridice ale statelor membre, orice intervenție a autorităților publice în domeniul activităților private a oricărei persoane, fie fizice sau juridice, trebuie să aibă o bază juridică și să fie justificată din motivele stabilite de lege și, prin urmare, aceste sisteme oferă protecție împotriva intervenției arbitrare sau disproporționate, deși sub diferite forme. Nevoia unei astfel de protecții trebuie să fie recunoscută ca un principiu general al dreptului comunitar.

În acest sens, trebuie subliniat faptul că Curtea a susținut că are competența de a determina dacă măsurile de investigare luate de Comisie în temeiul Tratatului CECA sunt excesive (alegerea din 14 decembrie 1962 în cauzele însoțite 5-11 și 13-15/62), San Michele și alții v. CJCE a reafirmat această poziție în două hotărâri din 17 octombrie 1989, Dow Benelux/Comisia (Casa 85/87, Rec., p., p. 3137, punctele 28-30), și Dow Chemical Ibérica și alții c. Comisia (Capele unite 97-99/87, p., p. 3165, punctele 14-16), din 29 aprilie 1999). 27. În hotărârea sa din 20 aprilie 1999 în Limburgse Vinyl Maatschappij NV și alții v. Comisia (T-305/94, T-307/94, T-313/94, T-316/94, T-318/94, T-315/94, T-328/94, T-328/94, T-329/94 și T-335/94), Tribunalul de Primă Instanță a Comunităților Europene a deținut: „398…

Reclamanții argumentează că, în cursul anchetelor sale, Comisia a încălcat principiul inviolabilității domiciliului în sensul articolului 8 din CEDO, astfel cum a fost interpretat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Niemietz c. Germania, hotărârea din 16 decembrie 1992, Serie A nr. 251-B), a cărui revizuire este mai extinsă decât cea efectuată în contextul legislației comunitare ... 403. Comisia începe susținând că CEDO nu se aplică procedurilor comunitare de concurență… 404. În ceea ce privește fondul argumentului, Comisia consideră că relevanța jurisprudenței Curții (Hoechst și Dow Benelux, citată mai sus) nu este afectată de art. 8 din CEDO, astfel cum a interpretat Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Din motivele menționate mai sus ..., argumentul trebuie înțeles ca fiind încălcarea principiului general al dreptului comunitar care asigură protecția împotriva intervenției de către autoritățile publice în domeniul activităților private a oricărei persoane, fie fizice sau juridice, care sunt disproporționate sau arbitrare (punctul (Hoechst, punctul 19; Dow Benelux, punctul 30; Cauzele însoțite 97/87, 98/87 și 99/87 Dow Chemical Ibérica v. Comisia [1989], Rec. p. 3165, punctul 16)… – Prima parte a motivului, privind validitatea actelor formale referitoare la anchetele 419… În măsura în care motivele și argumentele prezentate astăzi de LVM și DSM sunt identice sau similare cu cele prezentate în acel moment de Hoechst, Curtea nu consideră niciun motiv să se îndepărteze de jurisprudența Curții.

420. În plus, această jurisprudență se bazează pe existența unui principiu general al dreptului comunitar, astfel cum se menționează mai sus, care se aplică persoanelor juridice. Faptul că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la aplicabilitatea articolului 8 din CEDO la persoanele juridice a evoluat de la [hotărârile menționate mai sus] nu are, prin urmare, niciun impact direct asupra meritelor soluțiilor adoptate în aceste cazuri.”

8. Following complaints from the National Union of Finishing Contractors (Syndicat national des entreprises de second œuvre) that large construction firms were engaging in certain illegal practices, France's central government authorities instructed the National Investigations Office to carry out a large-scale administrative investigation into the conduct of public-works contractors. 9. In a memorandum dated 9 October 1985 the head of the National Investigations Office – a body attached to the Competition and Consumer Affairs Department, which on 5 November 1985 became the Department for Competition, Consumer Affairs and Fraud Prevention (“the DGCCRF”) – provided the officials responsible at inter-département level with details of the planned investigation into the conduct of roadworks contractors in local tendering procedures.

Appended to the memorandum was a list of companies to be inspected, either at their head office or at local branch offices, in seventeen départements. The list included the three applicant companies. 10. On 19 November 1985 inspectors from the DGCCRF carried out simultaneous raids on fifty-six companies without authorisation from the companies' management and seized several thousand documents. At a later date, on 15 October 1986, they conducted further inquiries with a view to obtaining statements. 11. On each occasion the inspectors entered the applicant companies' premises under the provisions of Ordinance no. 45-1484 of 30 June 1945, which did not require any judicial authorisation. While carrying out the raids, the inspectors seized various documents containing evidence of unlawful agreements relating to certain contracts that did not appear in the list of contracts concerned by the investigation.

12. On 14 November 1986, on the basis of those documents, the Minister for Economic Affairs, Finance and Privatisation asked the Competition Commission (which became the Competition Council after the entry into force of Ordinance no. 86-1243 of 1 December 1986) to investigate certain acts which, in his opinion, amounted to collusion between separate firms, artificial competition between firms belonging to one and the same group in local tendering procedures for roadworks contracts, and agreements restricting competition in the operation of mixing plants. 13. On 30 July 1987 the Competition Council was additionally asked by the head of the DGCCRF to investigate acts of a similar nature. That request concerned fifty-five companies, including the applicant companies.

14. In a decision of 25 October 1989, published in the Official Bulletin on Competition, Consumer Affairs and Fraud Prevention (Bulletin officiel de la concurrence, de la consommation et de la répression des fraudes – “the BOCCRF”), the Competition Council, finding evidence of practices outlawed by the ordinance of 30 June 1945 and the ordinance of 1 December 1986, fined the first applicant company 12,000,000 French francs (FRF), the second FRF 4,000,000 and the third FRF 6,000,000. 15. In a judgment of 4 July 1990 published in the BOCCRF, the Paris Court of Appeal upheld all those penalties. The applicant companies appealed on points of law. 16. In a judgment of 6 October 1992, likewise published in the BOCCRF, the Commercial Division of the Court of Cassation quashed the judgment of the Paris Court of Appeal, on the ground that its calculation of turnover and its assessment of the amount of the fines had had no basis in law.

It remitted the case to the Paris Court of Appeal sitting with different judges. 17. At the retrial in the Court of Appeal, the applicant companies contested the lawfulness of the searches and seizures carried out by the inspectors, without any judicial authorisation, under the 1945 ordinance. They relied on Article 8 of the Convention.

18. On 8 April 1994 the head of the Competition and Planning Section of the DGCCRF submitted additional observations on behalf of the Minister for Economic Affairs, stating, inter alia: “... I will consider two points concerning the investigation procedure ... : (a) The inspections carried out under the 1945 ordinance should have been judicially authorised in advance, in accordance with the European Convention on Human Rights ... (b) Secondly, the seizures carried out by the DGCCRF officials went beyond the actual purpose of the inspections, in that documents not expressly referred to in the application for the investigation were taken from several companies' head offices…

section 15 of Ordinance no. 45-1484 of 30 June 1945 is worded in very explicit terms, as it states that in the course of their investigations, inspectors may require the production of, and seize, documents of any kind that are likely to facilitate the accomplishment of their tasks, irrespective of whose hands the documents are in. The distinctive feature of this procedure was that, in contrast to the provisions now in force, which were introduced by section 48 of the ordinance of 1 December 1986, the inspections were not carried out under constant judicial supervision. In the absence of any provisions on the matter, it is hard to see what supervisory procedure should have been followed… it appears from the provisions of the 1945 ordinances that the inspectors were vested with powers of search and seizure which they exercised when carrying out their general task of obtaining evidence.

The aforementioned section 15 must be interpreted in the light of section 16 of the same ordinance, by which inspectors were granted unrestricted access to premises ...” 19. On 4 July 1994 the differently constituted Paris Court of Appeal held, inter alia: “... the administrative investigation was carried out in accordance with section 15 of the aforementioned ordinance. By virtue of that provision, inspectors are authorised to require the production of, and to seize, documents of any kind that are likely to facilitate the accomplishment of their task, irrespective of whose hands the documents are in. They have a general right to inspect documents, reinforced by a power of seizure.

Since no search took place in the course of the administrative investigation, the firms have no grounds for arguing that there has been interference with their private life or home in breach of Article 8 of the Convention ...” 20. The Court of Appeal fined the first applicant company FRF 5,000,000, the second FRF 3,000,000 and the third FRF 6,000,000. The applicant companies again appealed on points of law. 21. In a judgment of 4 June 1996 published in the BOCCRF, the Court of Cassation dismissed their appeal. In particular, it dismissed their complaint under Article 8 of the Convention, holding that “the administrative investigation ... [had] not give[n] rise to any searches or coercive measures”.

22. At the time of the impugned inspections (19 November 1985 and 15 October 1986), sections 15 and 16 of Ordinance no. 45-1484 of 30 June 1945 on the detection, prosecution and punishment of offences against legislation on trade and industry provided: “The officials referred to in section 6 (subsections (1) and (2)) may require the production of, and may seize, documents of any kind ... that are likely to facilitate the accomplishment of their task, irrespective of whose hands the documents are in. They shall be entitled to take samples.

Officials from the Department of Internal Trade and Prices, the Revenue, Customs and Excise, the Fraud Office and the Weights and Measures Office may also, notwithstanding professional confidentiality, consult any documents kept by State, département and municipal authorities or offices, by public and quasi-public corporations, by institutions and bodies under State supervision and by firms and services granted a concession by the State, départements and municipal authorities.” “... The officials referred to in section 6 shall have unrestricted access to shops if the latter do not constitute the trader's residence, in which case the search may only take place in accordance with the provisions of subsection 5, and to back-shops, offices, annexes, warehouses, premises used for processing, production, sales, dispatch or storage and, in general, to any premises, subject, in the case of residential premises, to the provisions of the fifth subsection of this section ...” 23. The relevant provisions of Ordinance no. 86-1243 of 1 December 1986 on free prices and competition, repealing Ordinance no. 45-1484 of 30 June 1945, read as follows: “Inspectors may enter any premises, land or means of transport used for occupational purposes, may require the production of books, invoices and any other business documents and make copies thereof,

and may obtain information and explanations by means of a summons or at the scene. They may request the authority to which they are answerable to appoint an expert to draw up any necessary reports with the participation of all the parties.” “Inspectors may make searches of any premises and seize documents solely in the context of investigations requested by the Minister for Economic Affairs or the Competition Council, and subject to judicial authorisation by an order of the President of the tribunal de grande instance within whose territorial jurisdiction the premises to be searched are situated, or a judge delegated by him. Where the premises are situated within the territorial jurisdiction of several courts and are all to be searched simultaneously, a single order may be issued by one of the relevant presidents.

The judge shall check that each application for leave made to him is well-founded; each request shall contain all information that may justify the search. Searches and seizures shall be carried out under the authority and supervision of the judge who has authorised them. He shall designate one or more senior police officers [officiers de police judiciaire] with responsibility for being present at the operations and keeping him informed of their progress. Where they take place outside the territorial jurisdiction of his tribunal de grande instance, he shall issue a rogatory letter, for the purposes of such supervision, to the President of the tribunal de grande instance within whose jurisdiction the search is being made.

The judge may go to the scene during the operation. He may decide at any time to suspend or halt the search. Against an order referred to in the first subsection of this section there shall lie only an appeal on points of law as provided in the Code of Criminal Procedure. Such an appeal shall not have suspensive effect. Searches may not be commenced before 6 a.m. or after 9 p.m. They shall be made in the presence of the occupier of the premises or his representative. Only the inspectors, the occupier of the premises or his representative and the senior police officer may inspect documents before they are seized. Inventories shall be made and documents placed under seal, in accordance with Article 56 of the Code of Criminal Procedure.

The originals of the report and of the inventory shall be forwarded to the judge who ordered the search. Items and documents that are no longer useful for establishing the truth shall be returned to the occupier of the premises.” 24. The domestic case-law at the material time may be summarised as follows. In the field of taxation the Constitutional Council rejected section 89 of the Budget Act for 1984, concerning the investigation of income-tax and turnover-tax offences, holding, inter alia: “While the needs of the Revenue's work may dictate that tax officials should be authorised to make investigations in private places, such investigations can only be conducted in accordance with Article 66 of the Constitution, which makes the judiciary responsible for protecting the liberty of the individual in all its aspects, in particular the inviolability of the home.

Provision must be made for judicial participation in order that the judiciary's responsibility and supervisory power may be maintained in their entirety ...” “... I With regard to the provisions referred to the Council, the significance of its decision is clear from a constitutional point of view … the decision of 29 December 1983 must be examined ... in relation to recognition of the inviolability of the home as a constitutional principle… The question on which the Council was asked to give a ruling was not whether sections 7, 15, 16 and 17 of the 1945 ordinance were constitutional but whether the powers conferred by those provisions could be extended to tax officials in matters concerning direct taxation and VAT [value-added tax]…

The issue under consideration was therefore wholly extraneous to the subject matter of the 1945 ordinance and there was no necessary link between the two types of instrument. Obviously, that does not mean that the Constitutional Council indirectly, by implication, acknowledged the constitutionality of the 1945 ordinance. It merely ignored the question. But the principles it set forth in the rest of the decision show that certain rules laid down in the 1945 ordinance ... have become incompatible with constitutional law under the 1958 Constitution (see section II A. below)… II The Constitutional Council's decision has had the effect of highlighting the fact that several provisions of existing statutes providing for purely administrative searches are incompatible with the constitutional principles it has laid down ... A. The existing provisions for purely administrative searches are incompatible with the constitutional principles set out in the decision in issue.

(1) Such provisions, which are exceptions to the general law governing searches, are fairly numerous… Article 64 of the Customs Code ... And Article 454 of the same Code ... Articles L. 26 and L. 38 of the new Tax Code (Code of Tax Procedure) ... Among the most recent provisions, particular mention should be made of those in the two ordinances of 30 June 1945, which serve as the foundation of the economic branch of the criminal law inherited from the Vichy regime…

Sections 5, 15 and 16 (referred to above) of Ordinance no. 45-1484 allow searches to be made, with a view to detecting economic offences, ... of any premises save residential ones, by numerous categories of officials acting alone, ... and of residential premises by any such officials who have been given special authorisation to that end by the Director-General of Competition and Consumer Affairs, and who must be accompanied by a local council officer or a senior police officer and operate during daytime hours only… (2) It is quite obvious that all the provisions examined above are incompatible with the principles laid down in the Constitutional Council's decision.

In the great majority of cases there is no provision for any review by the ordinary courts (for example, in the Customs Code, the Code of Tax Procedure as regards searches of premises other than exclusively residential ones, the ordinance of 30 June 1945 in the same circumstances ...).” 25. A 1988 report by the Court of Cassation gives the following analysis of the relevant domestic law after the events in issue: “The right of tax, customs and competition officials to make searches and seizures” (Study by Bernard Hatoux, judge of the Court of Cassation) “... (b) The effect of the decision of 29 December 1983 is clarified by the provisions that were declared invalid… The Council's decision has another effect, as all legal writers have observed.

The provisions of the 1945 ordinance ... would all have fallen foul of the Council if it had existed when they were promulgated. It was therefore implicitly established that they were incompatible with the Constitution. Although they could not be retrospectively declared invalid, it was no longer possible for them to be used as a reference in future. That is all the truer as the government has seen in the Council's decision the same implication of invalidity, again noted by legal writers, with regard to the provisions creating the right to make searches in relation to indirect taxation, customs and economic offences, which have now been repealed and replaced by new ones designed to conform to the Council's requirements ...” 26. In its judgment of 21 September 1989 in Hoechst v. Commission (Joined Cases 46/87 and 227/88 [1989] European Court Reports (ECR) 2859), the Court of Justice of the European Communities (CJEC) held: “17.

Since the applicant has also relied on the requirements stemming from the fundamental right to the inviolability of the home, it should be observed that, although the existence of such a right must be recognised in the Community legal order as a principle common to the laws of the Member States in regard to the private dwellings of natural persons, the same is not true in regard to undertakings, because there are not inconsiderable divergences between the legal systems of the Member States in regard to the nature and degree of protection afforded to business premises against intervention by the public authorities. 18. No other inference is to be drawn from Article 8 ... of the ... Convention ... The protective scope of that article is concerned with the development of man's personal freedom and may not therefore be extended to business premises.

Furthermore, it should be noted that there is no case-law of the European Court of Human Rights on that subject. 19. None the less, in all the legal systems of the Member States, any intervention by the public authorities in the sphere of private activities of any person, whether natural or legal, must have a legal basis and be justified on the grounds laid down by law, and, consequently, those systems provide, albeit in different forms, protection against arbitrary or disproportionate intervention. The need for such protection must be recognised as a general principle of Community law.

In that regard, it should be pointed out that the Court has held that it has the power to determine whether measures of investigation taken by the Commission under the ECSC Treaty are excessive (judgment of 14 December 1962 in Joined Cases 5 to 11 and 13 to 15/62, San Michele and Others v. Commission [1962] ECR 449).” The CJEC reaffirmed that position in two judgments of 17 October 1989, Dow Benelux v. Commission (Case 85/87 [1989] ECR 3137, paragraphs 28-30) and Dow Chemical Ibérica and Others v. Commission (Joined Cases 97-99/87 [1989] ECR 3165, paragraphs 14-16). 27. In its judgment of 20 April 1999 in Limburgse Vinyl Maatschappij NV and Others v. Commission (Joined Cases T-305/94, T-307/94, T-313/94 to T-316/94, T-318/94, T325/94, T-328/94, T-329/94 and T-335/94), the Court of First Instance of the European Communities held: “398…

the applicants argue that in the course of its investigations the Commission infringed the principle of inviolability of the home within the meaning of Article 8 of the ECHR as interpreted in the case-law of the European Court of Human Rights (Niemietz v. Germany, judgment of 16 December 1992, Series A no. 251-B), whose review is more extensive than that performed in the context of Community law ... 403. The Commission begins by arguing that the ECHR does not apply to Community competition procedures… 404. As to the merits of the plea, the Commission considers that the relevance of the case-law of the Court of Justice (Hoechst and Dow Benelux, cited above) is not affected by Article 8 of the ECHR as interpreted by the European Court of Human Rights.

Findings of the Court ... (ii) The merits of the plea 417. For the reasons set out above ..., the plea must be understood as alleging infringement of the general principle of Community law ensuring protection against intervention by the public authorities in the sphere of private activities of any person, whether natural or legal, which are disproportionate or arbitrary (Hoechst, paragraph 19; Dow Benelux, paragraph 30; Joined Cases 97/87, 98/87 and 99/87 Dow Chemical Ibérica v. Commission [1989] ECR 3165, paragraph 16)… – The first part of the plea, concerning the validity of the formal acts relating to the investigations 419… In so far as the pleas and arguments put forward today by LVM and DSM are identical or similar to those put forward at that time by Hoechst, the Court sees no reason to depart from the case-law of the Court of Justice.

420. That case-law is, moreover, based on the existence of a general principle of Community law, as referred to above, which applies to legal persons. The fact that the case-law of the European Court of Human Rights concerning the applicability of Article 8 of the ECHR to legal persons has evolved since [the judgments cited above] therefore has no direct impact on the merits of the solutions adopted in those cases.”