a cererii nr. 54423/00
prezentată de Jiří LINEK
împotriva Republicii Cehe
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), ședință din
16 aprilie 2002 într-o cameră compusă din
Dumnii.
J.-P.
Costa
,
președinte
,
A.B.
Baka
,
Gaukur
Jörundsson
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
Doamna
W.
Thomassen
,
D.
M.
Ugrekhelidze
,
judecători
,
și din Doamna
,
grefieră de secțiune
,
Având în vedere cererea susmenționată introdusă înaintea Comisiei Europene a Drepturilor Omului la 7 octombrie 1998 și înregistrată la 27
ianuarie 2000,
Având în vedere art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența să examineze cererea,
După deliberare, pronunță următoarea hotărâre:
FAPTE
Reclamantul, Jiří Linek, este cetățean ceh, născut în 1954 și rezident la Praga. Înaintea Curții, este reprezentat de
Doamna
Jiří Slezák, avocat la baroul din Praga.
A.
Circumstanțele cazului
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.
La 1
iunie 1995 la 9 h 45, reclamantul a fost arestat de poliție, în momentul în care transporta o parte dintr-un aparat de laborator destinat pregătirii drogurilor, și plasat în arest preventiv în temeiul articolului 14 al Legii nr. 289/1991 privind poliția
(zajištĕní)
. La 15 h 00, în aceeași zi, a fost pus sub învinuire de către un investigator
(vyšetřovatel)
și plasat în arest conform codului de procedură penală
(zadržení)
.
La 2 iunie 1995 la 11 h 50, a fost adus înaintea judecătorului tribunalului de district din Praga-Vest
(okresní soud)
pentru ca acesta să decidă privind plasarea sa în arest preventiv în aplicarea articolului 67 al codului de procedură civilă.
La 1
septembrie 1995, martorul J.T., expert în fabricarea drogurilor sintetice, a fost audiat.
La 14 februarie 1997, curtea regionala din Praga
(krajský soud)
a găsit reclamantul și cei șapte coacuzați ai săi vinovați de fabricarea stupefiantelor și substanțelor psihoactive. Remarcând că reclamantul a ajutat substanțial pe fratele său, care a fost unul dintre coacuzați, să organizeze fabricarea drogurilor în Republica Cehă, cumpărând anumite substanțe chimice și transmițând bani persoanelor implicate, curtea i-a impus o pedeapsă de șase ani de închisoare. Afirmația reclamantului că – nefiind format în chimie și crezând că se agă de o cercetare – nu făcea decât să execute instrucțiunile fratelui său, a fost, potrivit curții, infirmată de probele adunate, și anume depoziții ale numeroși martori, expertize chimice, obiecte găsite prin percheziție, prelevări efectuate de experți pe locul crimei care concluzionau asupra vinovăției reclamantului și a coacuzaților săi.
Reclamantul a apelat această sentință.
La 13 mai 1997, curtea superioară din Praga
(Vrchní soud)
a hotărât privind prelungirea arestului preventiv al reclamantului până la 31 octombrie 1997, ținând seama de faptul că termenul de doi ani prevăzut pentru arest conform articolului 71-3 al codului de procedură penală ar fi expirat la 1
iunie 1997. Curtea a notat că reclamantul risca o pedeapsă de lungă durată (art. 67a) al codului de procedură penală) și că ar putea continua activitatea sa criminală (art. 67c) al codului de procedură penală). De asemenea, a considerat că era o cauza destul de complexă.
Reclamantul a contestat această decizie printr-o plângere depusă la Curtea Supremă
(Nejvyšší soud)
, susținând că nu exista motiv pentru arestul său și că era nevinovat. Și-a anexat plângerii o promisiune scrisă de a se prezenta. La 29 mai 1997, plângerea a fost respingă de Curtea Supremă, care a considerat că, având în vedere personalitatea acuzatului și caracterul cauzei, nu era suficient înlocuirea arestului cu o promisiune a reclamantului.
Între 15 și 17 septembrie 1997, o ședință de apel a avut loc înaintea curții superioare. La 17 septembrie 1997,
curtea a confirmat sentința primei instanțe. A admis lipsa de experiență a organelor de poliție relevată în cursul investigației preliminare, dar a susținut că tribunalul din prima instanță a folosit doar probele corecte din punct de vedere procedural, refuzând probele administrate de investigator în contradicție cu codul de procedură penală, și doar în măsura în care nu prezentau îndoieli. Prin urmare, curtea nu a găsit nici un viciu procedural care ar putea prejudicia clarificarea cauzei sau dreptul de apărare, sau care ar pune în îndoială concluzia privind vinovăția reclamantului.
La 23 octombrie 1997, reclamantul a depus o recurere constituțională
(ústavní stížnost)
, susținând ilegalitatea arestului și deținerii sale, inechitatea procesului penal și ineficacitatea căilor de atac pentru a-și apăra drepturile. Susținea că nu exista nici o dovadă a vinovăției sale, că termenul de arest preventiv a fost depășit și că deținerea sa era deci contrară legii.
La 3 noiembrie 1997, a cerut ministrului Justiției
(ministerstvo spravedlnosti)
să introducă în favoarea sa un recurs în interesul legii
(stížnost pro porušení zákona)
.
La 20 iulie 1998, Curtea Constituțională (
Ústavní soud
) a respins recurul reclamantului parțial ca fiind evident nefondat și parțial ca fiind tardiv. Cu privire la plângerile privind inechitatea procedurii și ineficacitatea căilor de atac interne, Curtea Constituțională a considerat că reclamantul nu făcea decât să-și exprime dezacordul cu concluziile tribunalelor obișnuite. A notat că acestea din urmă au examinat toate circumstanțele pertinente și că ea nu era competentă să reexamineze concluziile lor. În ceea ce privește arestul preventiv și deținerea reclamantului, Curtea Constituțională a respins plângerea pentru tardivitate, considerând că termenul de șaizeci de zile acordat de legea privind Curtea Constituțională pentru depunerea unui recurs constituțional
avea să expire în 1995.
La 18 ianuarie 1999, Ministerul Justiției a anunțat reclamantul că nu a găsit motiv pentru introducerea unui recurs în interesul legii. La 22 ianuarie 1999, aceeași autoritate nu a satisfăcut cererea de grație a reclamantului.
La o dată nespecificată, bazîndu-se pe faptul că un expert în chimie care a apărut în procesul reclamantului în calitate de martor al acuzării era el însuși urmărit penal pentru fabricarea de droguri, reclamantul a cerut redeschiderea procesului penal.
La 20 decembrie 1999, curtea regionala a respins această cerere, ținând cont de contextul probelor administrate în procesul inițial și considerând că urmărirea unui martor nu era un fapt decisiv din punct de vedere al redeschiderii procedurii.
Reclamantul având apel, această decizie a fost confirmată la 14
martie 2000 de curtea superioară.
Estimând că dreptul său la protecție judiciară a fost încălcat prin deciziile susmenționate, reclamantul a depus o nouă cerere constituțională.
La 1
iunie 2000, Curtea Constituțională a respins acest recurs pentru lipsă evidentă de temei, remarcând că tribunalele obișnuite au motivat suficient respingerea cererii de redeschidere a procesului reclamantului și că ea nu era competentă să reexamineze aprecierea probelor făcută de aceste tribunale.
B.
Dreptul intern relevant
Carta Drepturilor și Libertăților Fundamentale
Potrivit articolului 8-3, orice persoană inculpată sau suspectată de comiterea unei infracțiuni nu poate fi plasată în arest preventiv decât în cazurile prevăzute de lege. Persoana plasată în arest preventiv trebuie să fie informată imediat asupra motivelor arestului, trebuie să fie audiată și, în termenul maxim de 24 de ore, trebuie să fie fie pusă în libertate fie adusă înaintea tribunalului. Judecătorul trebuie să audieze persoana plasată în arest în termenul de 24 de ore de la aducerea sa înaintea curții și să decidă asupra arestului sau punerii sale în libertate.
Legea nr. 283/1991 privind poliția
art. 14-1 stipulează în special că polițistul este autorizat să plaseze în arest preventiv persoana care pune, prin acțiunea sa, în pericol imediat viața sa sau viața altora sau proprietatea
(punctul a) și a fost prinsă în flagrant delict având caracter de infracțiune, dacă există temere justificată că va continua activitatea criminală, sau că va face eșec clarificării cauzei
(punctul d). Paragraful 3 al aceluiași articol stipulează că arestul preventiv nu poate dura decât 24
de ore după momentul privării de libertate.
Codul de procedură penală (legea nr. 141/1961), versiunea la momentul faptelor
Potrivit articolului 67, un inculpat poate fi plasat în arest preventiv dacă există fapte concrete justificând temerea
: a) că va fugi sau se va ascunde pentru a evita urmărirea penală sau pedeapsa, în special dacă nu poate fi identificat imediat, dacă nu are domiciliu stabil sau dacă riscă o pedeapsă de lungă durată
; b) că va influența martorii care nu au fost încă auziți sau coacuzații ai săi, sau că va face altfel eșec investigației
; sau c) că va continua activitatea criminală pentru care este urmărit, va săvârși infracțiunea pe care a încercat s-o comită, sau va comite infracțiunea pe care o pregătea sau care era obiectul amenințărilor sale.
art. 68 stipulează că, nu poate fi plasat în arest decât persoana deja inculpată și decizia asupra arestului trebuie de asemenea motivată prin circumstanțe de fapt. În principiu, tribunalul este cel care hotărăște asupra arestului și, în faza preliminară, judecătorul hotărăște pe baza propunerii procurorului.
În temeiul articolului 71-1, autoritățile care acționează în materie penală trebuie să trateze cauzele privind arestul ca prioritare și în cele mai bune condiții.
art. 71-2 stipulează că în cursul fazei preliminare și al procedurii înaintea tribunalului, arestul nu poate dura decât perioada necesară. Dacă există risc ca arestul să depășească termenul de șase luni și dacă punerea în libertate a inculpatului ar face eșec sau ar complica scopul procedurii, procurorul poate cere judecătorului prelungirea arestului până la un an sau curții prelungirea acestuia până la maximum doi ani.
Potrivit paragrafului 3, arestul în cursul procedurii înaintea tribunalului, calculat cu arestul în faza preliminară, nu poate depăși doi ani. Dacă procedura nu poate fi terminată în acest termen, din cauza complexității cauzei sau din alte motive serioase, și dacă punerea în libertate a inculpatului poate face eșec sau complica scopul procedurii penale, Curtea Supremă hotărăște asupra prelungirii arestului pentru perioada necesară.
Este posibil să se prelungească arestul potrivit paragrafelor 2 și 3 în așa fel încât arestul executat, calculat cu perioada de prelungire, să nu depășească trei sau patru ani pentru infracțiuni deosebit de grave.
Propunerea de prelungire a termenului potrivit paragrafului 3 poate fi depusă de președintele camerei în cursul procedurii înaintea tribunalului și de procurorul general în faza preliminară. Propunerea de prelungire a termenului potrivit paragrafelor 2 și 3 trebuie depusă tribunalului cel târziu 15 zile înainte de expirarea termenului respectiv.
În temeiul articolului 75, investigatorul poate plasa un inculpat în arest dacă există unul dintre motivele pentru arest (art. 67) și dacă nu este posibil, ținând seama de caracterul urgent al cauzei, să se pronunțe asupra arestului. Este totuși obligat să anunțe imediat arestul procurorului și să-i înmâneze o copie a procesului-verbal privind arestul, precum și alte documente de care procurorul are nevoie pentru a prezenta o propunere de plasare în arest. Aceasta trebuie prezentată în așa fel încât inculpatul să poată fi adus înaintea judecătorului în 24
de ore după plasarea în arest, altfel trebuie pus în libertate.
art. 77 stipulează că dacă procurorul nu ordonează, pe baza documentelor înmânate sau după o audiere suplimentară, punerea în libertate a persoanei plasate în arest, el este obligat să o aducă înaintea unui tribunal în termenul de 24 de ore după arest, cu o propunere de plasare în arest. Anexează la acestea toate probele adunate. Judecătorul trebuie să audieze persoana plasată în arest și să decidă, în termenul de 24 de ore după notificarea propunerii procurorului, asupra punerii sale în libertate sau plasării în arest.
Potrivit articolului 160-1, investigatorul angajează urmărire penală dacă faptele stabilite dau să se creadă că a fost comisă o infracțiune și dacă există motive suficiente pentru a presupune că infracțiunea a fost comisă de o persoană determinată. Urmărirea penală începe, cel târziu, prin inculpare făcută la începutul primului interogatoriu al persoanei în cauză.
În temeiul articolului 166, atunci când investigatorul consideră că investigația este finalizată și că rezultatele acesteia sunt suficiente pentru a stabili acuzația, permite inculpatului și avocatului seu să studieze dosarul pe o perioadă rezonabilă și să prezinte propuneri în vederea completării investigației. Apoi transmite dosarul procurorului, propunând urmărirea și lista probelor.
art. 176-1 prevede că dacă rezultatele investigației justifică aducerea inculpatului în fața tribunalului, procurorul prezintă judecătorului acuzația și anexează dosarul.
Hotărârea Curții Constituționale din 28 noiembrie 1996 publicată sub nr. 23/97
În această hotărâre, Curtea Constituțională și-a exprimat îndoielile cu privire la constituționalitatea jurisprudenței actuale a tribunalelor obișnuite care se aliniază părerilor exprimate în hotărârea curții regionale din Brno din 1
februarie 1994 și publicată în Colecția de hotărâri și opinii judiciare sub numărul 10/1995. Potrivit acestei opinii a tribunalelor obișnuite, dacă libertatea unei persoane suspectate a fost limitată prin arest preventiv în sensul articolului 14 al Legii nr. 283/1991 privind poliția, nu este posibil să se includă perioada acestui arest în calculul perioadei arestului preventiv al unui inculpat în temeiul dispoziții codului de procedură penală. Curtea Constituțională estimează că dacă persoana suspectată de comiterea unei infracțiuni este plasată în arest conform legii privind poliția, este necesar să se includă termenul de 24 de ore, prevăzut de art. 14-3 al Legii nr. 283/1991 privind poliția, în calculul termenului de 24 de ore prevăzut de articolele 75 și 76 ale codului de procedură penală. O abordare contrară, așa cum a fost practicată de tribunalele obișnuite, nu respectă, potrivit Curții Constituționale, articolul
8-3 al Cartei Drepturilor și Libertăților Fundamentale, potrivit căruia persoana plasată în arest trebuie să fie, în termenul maxim de 24 de ore, fie pusă în libertate fie adusă înaintea tribunalului. Judecătorul trebuie apoi să audieze persoana plasată în arest în termenul de 24
de ore de la aducerea acesteia, și să decidă asupra arestului sau punerii sale în libertate.
1.
Invocând articolele 5 §§ 3 și 4 ale Convenției, reclamantul se plânge
de aceea că termenul legal al arestului preventiv a fost depășit, că nu a fost adus înaintea judecătorului în termenul prevăzut de lege și că cererile sale împotriva arestului au fost sistematic respinse.
2.
Invocând art. 6 § 1 al Convenției, susține că condamnarea sa era arbitrară, tribunalele s-au bazat pe probele falsificate de poliție fără a lua în considerare argumentele apărării.
3.
În sfârșit, reclamantul se plânge, sub aspectul articolului 13 al Convenției, de aceea că curtea superioară a hotărât, fără a se baza pe elemente noi, să crească pedepsele de închisoare infligite de tribunalul din prima instanță.
Reclamantul ridică mai multe plângeri privind privarea sa de libertate și procesul penal, considerând că autoritățile care acționează în materie penală au procedat în contradicție cu legile naționale și cu Convenția.
1.
În primul rând, se plânge de ilegalitatea arestului și deținerii sale. Partea relevantă a articolului 5 se citește după cum urmează
:
«
1.
Orice persoană are dreptul la libertate și siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertate, decât în următoarele cazuri și potrivit procedurii legale
:
a)
dacă este deținut în mod regulat după o condamnare de către un tribunal competent
; (...)
c)
dacă a fost arestat și deținut pentru a fi adus înaintea unei autorități judiciare competente, atunci când există motive plauzibile de suspiciune că a comis o infracțiune sau când există motive rezonabile de a crede în necesitatea de a-l împiedica să comită o infracțiune sau să fugă după comiterea acesteia
;
(...).
3.
Orice persoană arestată sau deținută în condițiile prevăzute la paragrafele
1
c) ale prezentului articol, trebuie adusă imediat înaintea unui judecător sau al unei alte magistrate autorizate de lege să exercite funcții judiciare și are dreptul să fie judecată într-un termen rezonabil, sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi supusă unei garanții care asigură prezența persoanei în cauză la ședință.
4.
Orice persoană lipsită de libertate prin arest sau deținere are dreptul să introducă o cerere înaintea unui tribunal, pentru ca acesta să se pronunțe urgent asupra legalității deținerii și să ordoneze eliberarea sa dacă deținerea este ilegală.
»
Reclamantul susține că durata arestului preventiv a depășit termenul legal prevăzut de codul de procedură penală și de Carta Drepturilor Fundamentale
și că, prin urmare, nu a fost adus imediat înaintea judecătorului. Susține, de asemenea, că deținerea sa a fost prelungită doar din motive formale, toate cererile sale fiind respinse.
1.1.
Cu privire la plângerea fondată pe art. 5 § 3 al Convenției, Curtea observă că în cazul de față, Curtea Constituțională nu s-a pronunțat asupra fondului recurului constituțional din 23 octombrie 1997 în cadrul căruia reclamantul a depus această plângere, considerând această parte a recurului reclamantului ca tardivă.
Această plângere trebuie deci respinsă pentru neepuizarea căilor de atac interne conform articolelor 35 §§ 1 și 3 ale Convenției.
1.2.
Invocând §4 al articolului 5 al Convenției, reclamantul se plânge de aceea că cererile sale, destinate a constata ilegalitatea deținerii și a se obține eliberarea sa, au eșuat.
Curtea amintește că această dispoziție garantează persoanelor arestated dreptul să introducă o cerere înaintea unui tribunal, pentru ca acesta să se pronunțe urgent asupra deținerii lor. Prevede astfel imperative procedurale indispensabile. În cazul de față, Curtea estimează că nu există nimic care să permită concluzia că reclamantul a fost lipsit de acest drept. Din contra, a folosit pe deplin acest drept, legalitatea deținerii sale fiind verificată de mai multe ori atunci când instanțele naționale au hotărât prelungirea deținerii sau atunci când au examinat cererile de eliberare ale reclamantului.
Din aceasta rezultă că această parte a cererii este evident nefondat și trebuie respinsă potrivit articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.
2.
Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamantul se plânge de inechitatea procedurii penale duse împotriva sa. Partea relevantă a acestei dispoziții se citește după cum urmează
:
«
Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...), de către un tribunal (...), care va decide (...), asupra fondului oricărei acuzații în materie penală împotriva sa. (...)
»
Susține că tribunalele au hotărât în cauza sa pe baza unor probări incomplete sau falsificate de poliție, și că nu au luat în considerare argumentele logice ale apărării. Susține că vinovăția sa nu a fost dovedită și că a fost condamnat doar din motiv că era fratele persoanei găsite vinovată de fabricarea drogurilor.
Curtea observă că în materie de proces echitabil, sarcina sa constă în a cerceta dacă procedura incriminată, considerată în ansamblu, a fost echitabilă în sensul articolului 6 § 1 al Convenției, ținând seama de toate circumstanțele relevante, inclusiv natura litigiului și caracterul procedurii în cauză, modul în care probele au fost apreciate și faptul dacă procedura a oferit reclamantului o ocazie să prezinte cauza sa în condiții care să nu-l pună într-o situație de dezavantaj evident în raport cu acuzarea (a se vedea, între altele, hotărârea Helle c.
Finlanda din 19 decembrie 1997,
Colecția hotărârilor și deciziilor
1997-VIII, p.
2930, § 53).
art. 6
1. al Convenției implică în special, pentru «
tribunal
», obligația de a efectua un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și ofertelor de probe ale părților, cu excepția aprecierii relevanței lor pentru decizia de luat (a se vedea hotărârea Kraska c. Elveția din 19 aprilie 1993, seria A nr. 254-B, p. 49, § 30). Potrivit jurisprudenței constante reflectând un principiu legat de buna administrare a justiției, deciziile judiciare trebuie să indice în mod suficient motivele pe care se bazează. Amploarea acestei obligații poate varia în funcție de natura deciziei și trebuie analizată în lumina circumstanțelor fiecărui caz (hotărârea Higgins și alții c. Franța din 19 februarie 1998,
Colecția
1998-I, p. 60, § 42).
În cazul de față, Curtea observă că tribunalele s-au bazat pe numeroase probări și că și-au motivat suficient hotărârile. După ce a admis lipsa de experiență a organelor de poliție relevată în cursul investigației preliminare, curtea superioară a susținut totuși că tribunalul din prima instanță a folosit doar probări corecte din punct de vedere procedural, refuzând probele administrate de investigator în contradicție cu codul de procedură penală, și doar în măsura în care nu prezentau îndoieli. Prin urmare, curtea superioară nu a găsit nici un viciu procedural care ar putea prejudicia clarificarea cauzei sau dreptul apărării, sau care ar pune în îndoială concluzia privind vinovăția reclamantului.
În măsura în care plângerea reclamantului poate fi înțeleasă ca vizând aprecierea probelor și rezultatul procedurii penale duse împotriva reclamantului înaintea jurisdicțiilor interne, Curtea amintește că potrivit articolului 19 al Convenției, sarcina sa constă în asigurarea respectării obligațiilor ce decurg din Convenție pentru Părțile contractante. În special, nu-i revine să cunoască de erorile de fapt sau de drept pretinse a fi comise de o jurisdicție internă, decât dacă și în măsura în care acestea ar fi putut prejudicia drepturile și libertățile salvgardade de Convenție. De altfel, dacă Convenția garantează în art. 6 dreptul la un proces echitabil, nu reglementează totuși admisibilitatea probelor sau aprecierea acestora, materie care revine deci în primul rând dreptului intern și jurisdicțiilor naționale (a se vedea,
mutatis mutandis
, hotărârea García Ruiz c. Spania din 21 ianuarie 1999,
Colecția
La lumina celor de mai sus, Curtea observă că reclamantul a beneficiat de o procedură contradictorie. Fiind legal reprezentat pe tot parcursul procedurii, a putut, în diferitele stadii ale acesteia, să prezinte argumentele pe care le considera relevante pentru apărarea cauzei sale. În concluzie, Curtea estimează că, considerată în ansamblu, procedura litigioasă a revesti un caracter echitabil, în sensul articolului 6 § 1 al Convenției.
Din aceasta rezultă că această parte a cererii este evident nefondat și trebuie respinsă potrivit articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.
3.
În sfârșit, reclamantul susține încălcarea articolului 13 al Convenției care prevede
:
«
Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul la acordarea unui recurs efectiv înaintea unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale.
»
Se plânge de faptul că curtea superioară a mărit pedepsele infligite de tribunalul din prima instanță. De asemenea, susține, fără a preciza, că Curtea Constituțională a respins recurul fără să fi examinat dosarul.
Curtea observă că reclamantul fusese să-și facă valabil acest grief înaintea Curții Constituționale care a respins-o pentru lipsă evidentă de temei, motivul că curtea superioară a mărit pedeapsa de închisoare pe baza unei propuneri a procurorului care a apelat împotriva reclamantului. Curtea adaugă că art. 13 al Convenției nu garantează dreptul de a fi cu succes în procedură.
Cu privire la grievul privind Curtea Constituțională, Curtea nu dispune de nici un element care să permită concluzia că a fost o încălcare a articolului
13 al Convenției.
Din aceasta rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă potrivit articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.
Pe aceste temeiuri, Curtea, în unanimitate,
Declară
cererea inadmisibilă.
S.
Dollé
J.-P.Costa
Grefieră
Președinte
de la requête n° 54423/00
présentée par Jiří LINEK
contre la République tchèque
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le
16 avril 2002 en une chambre composée de
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
Gaukur
Jörundsson
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
me
W.
Thomassen
,
M.
M.
Ugrekhelidze
,
juges
,
et
de M
me
,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 7 octobre 1998 et enregistrée le 27
janvier 2000,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, Jiří Linek, est un ressortissant tchèque, né en 1954 et résidant à Prague. Devant la Cour, il est représenté par M
e
Jiří Slezák, avocat au barreau de Prague.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 1
er
juin 1995 à 9 h 45, le requérant fut arrêté par la police, au moment où il était en train de transporter une partie d’un appareil de laboratoire destiné à préparer de la drogue, et placé en garde à vue en vertu de l’article 14 de la loi n° 289/1991 sur la police
(zajištĕní)
. A 15 h 00, le même jour, il fut inculpé par un enquêteur
(vyšetřovatel)
et placé en garde à vue au sens du code de procédure pénale
(zadržení)
.
Le 2 juin 1995 à 11 h 50, il fut conduit devant le juge du tribunal de district de Prague-Ouest
(okresní soud)
afin que celui-ci décide de sa mise en détention provisoire en application de l’article 67 du code de procédure civile.
Le 1
er
septembre 1995, le témoin J.T., expert en fabrication de drogues synthétiques, fut entendu.
Le 14 février 1997, la cour régionale de Prague
(krajský soud)
reconnut le requérant, ainsi que ses sept coaccusés, coupable de fabrication de stupéfiants et substances psychotropes. Relevant que le requérant avait substantiellement aidé son frère, qui fut un des coaccusés, à organiser la fabrication de la drogue en République tchèque, ayant acheté certaines substances chimiques et transmis de l’argent aux personnes impliquées, la cour lui infligea une peine de six ans d’emprisonnement. L’allégation du requérant que – n’ayant pas de formation en chimie et croyant qu’il s’agissait d’une recherche – il ne faisait qu’exécuter les instructions de son frère, fut, selon la cour, réfutée par des preuves rassemblées, en l’occurrence les dépositions de nombreux témoins, les expertises chimiques, les objets perquisitionnés, les prélèvements effectués par les experts sur le lieu du crime qui concluaient à la culpabilité du requérant et de ses coaccusés.
Le requérant interjeta appel de ce jugement.
Le 13 mai 1997, la cour supérieure de Prague
(Vrchní soud)
statua sur la prolongation de la détention du requérant jusqu’au 31 octobre 1997, étant donné que le délai de deux ans prévu pour la détention par l’article 71-3 du code de procédure pénale expirerait le 1
er
juin 1997. La cour releva que le requérant risquait de se voir infliger une peine de longue durée (article 67a) du code de procédure pénale) et qu’il pourrait continuer son activité criminelle (article 67c) du code de procédure pénale). Elle considéra également qu’il s’agissait d’une affaire assez complexe.
Le requérant attaqua cette décision par une plainte introduite auprès de la Cour suprême
(Nejvyšší soud)
, alléguant qu’il n’existait pas de motif pour sa détention et qu’il était innocent. Il joignit à sa plainte une promesse écrite de comparaître. Le 29 mai 1997, sa plainte fut rejetée par la Cour suprême qui considéra qu’eu égard à la personne de l’accusé et au caractère de l’affaire, il n’était pas suffisant de remplacer la détention par une promesse du requérant.
Entre les 15 et 17 septembre 1997, une audience d’appel eut lieu devant la cour supérieure. Le 17 septembre 1997,
la cour confirma le jugement de la première instance. Elle admit le manque d’expérience des organes policiers révélé pendant l’instruction préparatoire, mais fit valoir que le tribunal de première instance n’avait utilisé que les preuves correctes du point de vue procédural, ayant refusé des preuves administrées par l’enquêteur contrairement au code de procédure pénale, et seulement dans la mesure où elles ne présentaient pas de doute. Dès lors, la cour n’y releva aucun vice de procédure qui porterait atteinte à l’éclaircissement de l’affaire ou au droit de défense, ou qui mettrait en doute la conclusion sur la culpabilité du requérant.
Le 23 octobre 1997, le requérant introduisit un recours constitutionnel
(ústavní stížnost)
, alléguant l’illégalité de sa détention, l’iniquité de son procès pénal et l’inefficacité des voies de recours pour défendre ses droits. Il affirma qu’il n’existait aucune preuve de sa culpabilité, que le délai de sa garde à vue avait été dépassé et que sa détention était donc contraire à la loi.
Le 3 novembre 1997, il demanda au ministre de la Justice
(ministerstvo spravedlnosti)
d’introduire en sa faveur un pourvoi dans l’intérêt de la loi
(stížnost pro porušení zákona)
.
Le 20 juillet 1998, la Cour constitutionnelle (
Ústavní soud
) rejeta le recours du requérant partiellement comme étant manifestement mal fondé et partiellement comme étant tardif. Quant aux griefs relatifs à l’iniquité de la procédure et l’inefficacité des recours internes, la Cour constitutionnelle considéra que le requérant ne faisait qu’exprimer son désaccord avec les conclusions des tribunaux de droit commun. Elle releva que ces derniers avaient examiné toutes les circonstances déterminantes et qu’elle n’était pas compétente pour réexaminer leurs conclusions. En ce qui concerne la garde à vue et la mise en détention du requérant, la Cour constitutionnelle rejeta ce grief pour tardiveté, considérant que le délai de soixante jours imparti par la loi sur la Cour constitutionnelle pour introduire un recours constitutionnel
avait expiré en 1995.
Le 18 janvier 1999, le ministère de la Justice fit savoir au requérant qu’il n’avait pas trouvé de motif pour introduire un pourvoi dans l’intérêt de la loi. Le 22 janvier 1999, la même autorité ne satisfit pas au recours en grâce du requérant.
A une date non spécifiée, s’appuyant sur le fait qu’un expert en chimie, ayant comparu dans le procès du requérant en tant que témoin à charge, se trouvait lui-même poursuivi pour fabrication de drogue, le requérant demanda la réouverture de son procès au pénal.
Le 20 décembre 1999, la cour régionale rejeta cette demande, tenant compte du contexte des preuves administrées lors du procès initial et considérant que la poursuite d’un témoin n’était pas un fait décisif du point de vue de la réouverture de la procédure.
Le requérant ayant interjeté appel, cette décision fut confirmée le 14
mars 2000 par la cour supérieure.
Estimant que son droit à la protection judiciaire avait été violé par les décisions susmentionnées, le requérant introduisit un nouveau recours constitutionnel.
Le 1
er
juin 2000, la Cour constitutionnelle rejeta ce recours pour défaut manifeste de fondement en relevant que les tribunaux de droit commun avaient suffisamment motivé le rejet de la réouverture du procès du requérant et qu’elle n’était pas compétente pour réexaminer l’appréciation des preuves faite par ces tribunaux.
B.
Le droit interne pertinent
Charte des droits et des libertés fondamentaux
Selon son article 8-3, toute personne inculpée ou soupçonnée d’une infraction ne peut être placée en garde à vue que dans les cas prévus par la loi. La personne placée en garde à vue doit être aussitôt informée des raisons de sa garde à vue, elle doit être auditionnée et, dans le délai maximum de 24 heures, elle doit être soit mise en liberté soit traduite devant le tribunal. Le juge doit entendre la personne placée en garde à vue dans le délai de 24 heures suivant sa traduction, et décider de sa détention ou de sa mise en liberté.
Loi n° 283/1991 sur la police
L’article 14-1 stipule en particulier que le policier est autorisé à placer en garde à vue la personne qui met, par son action, en danger immédiat sa vie ou la vie des autres ou la propriété
(point a) et a été prise sur le fait ayant caractère d’infraction, s’il existe une crainte justifiée qu’elle continue son activité criminelle, ou qu’elle fasse échouer l’éclaircissement de l’affaire
(point d). Le paragraphe 3 dudit article stipule que la garde à vue ne peut durer que 24
heures suivant le moment de la privation de liberté.
Code de procédure pénale (loi n° 141/1961), la version au moment des faits
Selon l’article 67, un inculpé peut être mis en détention provisoire s’il existe des faits concrets justifiant la crainte
: a) qu’il s’enfuie ou se cache pour éviter les poursuites pénales ou la peine, en particulier s’il ne peut pas être tout de suite identifié, s’il n’a pas de domicile fixe ou s’il court le risque de se voir infliger une peine de longue durée
; b) qu’il influence les témoins qui n’ont pas encore été auditionnés ou ses coïnculpés, ou qu’il fasse autrement échouer l’enquête
; ou c) qu’il continue l’activité criminelle pour laquelle il est poursuivi, accomplisse l’infraction qu’il avait tentée de commettre, ou qu’il commette l’infraction qu’il avait préparée ou qui était l’objet de ses menaces.
L’article 68 stipule que, ne peut être mis en détention que la personne déjà inculpée et la décision sur la détention doit être également motivée par les circonstances de fait. En principe, c’est le tribunal qui décide de la détention et, dans la phase préparatoire, c’est le juge qui décide sur la base de la proposition du procureur.
En vertu de l’article 71-1, les autorités agissant en matière pénale doivent traiter les affaires concernant la détention en priorité et dans les meilleurs délais.
L’article 71-2 stipule qu’au cours de la phase préparatoire et de la procédure devant le tribunal, la détention ne peut durer que la période nécessaire. S’il y a un risque que la détention dépasse le délai de six mois et si la mise en liberté de l’inculpé faisait échouer ou compliquait le but de la procédure, le procureur peut demander au juge de prolonger la détention jusqu’à un an ou à la chambre de la prolonger jusqu’à deux ans au maximum.
Selon le paragraphe 3, la détention pendant la procédure devant le tribunal, calculée avec la détention en phase préparatoire, ne peut pas dépasser deux ans. Si la procédure ne peut pas être terminée dans ce délai, en raison de la complexité de l’affaire ou pour d’autres motifs sérieux, et si la mise en liberté de l’inculpé peut faire échouer ou compliquer le but de la procédure pénale, la Cour suprême statue sur la prolongation de la détention pour la période nécessaire.
Il est possible de prolonger la détention selon les paragraphes 2 et 3 de telle façon que la détention exécutée, calculée avec la période de prolongation, ne dépasse pas trois ou quatre ans pour des infractions particulièrement graves.
La proposition de prolonger le délai selon le paragraphe 3 peut être soumise par le président de la chambre pendant la procédure devant le tribunal, et par le procureur général pendant la phase préparatoire. La proposition de prolonger le délai selon les paragraphes 2 et 3 doit être soumise au tribunal au plus tard 15 jours avant la fin du délai en question.
En vertu de l’article 75, l’enquêteur peut placer un inculpé en garde à vue à condition qu’il existe un des motifs pour la détention (article 67) et qu’il ne soit pas possible, vu le caractère urgent de l’affaire, de rendre une décision sur la détention. Il est cependant obligé d’annoncer sans délai la garde à vue au procureur et de lui remettre une copie du procès-verbal sur la garde à vue ainsi que d’autres documents dont le procureur a besoin pour présenter une proposition de mise en détention. Celle-ci doit être présentée de façon à ce que l’inculpé puisse être traduit devant le juge dans les 24
heures suivant le placement en garde à vue, autrement il doit être mis en liberté.
L’article 77 stipule que si le procureur n’ordonne pas, sur la base des documents remis ou après un interrogatoire complémentaire, de libérer la personne placée en garde à vue, il est obligé de la traduire devant un tribunal dans le délai de 24 heures suivant la garde à vue, avec une proposition de mise en détention. Il y joint toutes les preuves rassemblées. Le juge doit auditionner la personne placée en garde à vue et décider, dans le délai de 24 heures suivant la notification de la proposition du procureur, de sa mise en liberté ou de sa mise en détention.
Selon l’article 160-1, l’enquêteur engage une poursuite pénale si les faits établis donnent à penser qu’un délit a été commis et s’il y a des motifs suffisants pour supposer que le délit a été commis par une personne déterminée. La poursuite pénale commence, au plus tard, par l’inculpation faite au début du premier interrogatoire de la personne concernée.
En vertu de l’article 166, au moment où l’enquêteur considère que l’instruction est achevée et que ses résultats sont suffisants pour établir l’acte d’accusation, il permet à l’inculpé et à son avocat d’étudier le dossier pendant un délai raisonnable et de soumettre des propositions en vue de compléter l’enquête. Il soumet ensuite le dossier au procureur, en lui proposant l’accusation et la liste des preuves.
L’article 176-1 dispose que si les résultats de l’enquête justifient la mise de l’inculpé devant le tribunal, le procureur présente au juge l’acte d’accusation et joint le dossier.
Décision de la Cour constitutionnelle du 28 novembre 1996 publiée sous le n°23/97
Dans cette décision, la Cour constitutionnelle a exprimé ses doutes sur la constitutionnalité de la jurisprudence actuelle des tribunaux de droit commun qui s’allient à l’avis exprimé dans la décision de la cour régionale de Brno du 1
er
février 1994 et publié dans le Recueil des décisions et avis judiciaires sous le numéro 10/1995. Selon cet avis des tribunaux de droit commun, si la liberté d’une personne soupçonnée a été limitée par la garde à vue au sens de l’article 14 de la loi n° 283/1991 sur la police, il n’est pas possible d’inclure la période de cette garde à vue dans le calcul de la période de la garde à vue d’un inculpé en vertu des dispositions du code de procédure pénale. La Cour constitutionnelle estime que si la personne soupçonnée d’une infraction est placée en garde à vue selon la loi sur la police, il est nécessaire d’inclure le délai de 24 heures, prévu par l’article 14-3 de la loi n° 283/1991 sur la police, dans le calcul du délai de 24 heures prévu pour la garde à vue selon les articles 75 et 76 du code de procédure pénale. Une approche contraire, telle qu’elle a été pratiquée par les tribunaux de droit commun, ne respecte pas, selon la Cour constitutionnelle, l’article
8-3 de la Charte des droits et des libertés fondamentaux, selon lequel la personne placée en garde à vue doit être, dans le délai maximum de 24 heures, soit mise en liberté soit traduite devant le tribunal. Le juge doit ensuite auditionner la personne placée en garde à vue dans un délai de 24
heures suivant la traduction de cette personne, et décider de sa mise en détention ou de sa mise en liberté.
1.
Invoquant l’article 5 §§ 3 et 4 de la Convention, le requérant se plaint
de ce que le délai légal de sa garde à vue a été dépassé, qu’il n’a pas été traduit devant le juge dans le délai prévu par la loi et que ses recours contre sa détention étaient systématiquement rejetés.
2.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, il allègue que sa condamnation était arbitraire, les tribunaux s’étant appuyés sur les preuves falsifiées par la police sans prendre en compte les arguments de la défense.
3.
En dernier lieu, le requérant se plaint, sous l’angle de l’article 13 de la Convention, de ce que la cour supérieure a décidé, sans s’appuyer sur des éléments nouveaux, d’augmenter les peines d’emprisonnement infligées par le tribunal de première instance.
Le requérant soulève plusieurs griefs relatifs à sa privation de liberté et à son procès pénal, considérant que les autorités agissant en matière pénale ont procédé contrairement aux lois nationales et à la Convention.
1.
En premier lieu, il se plaint de l’illégalité de son arrestation et de sa détention. La partie pertinente de l’article 5 se lit comme suit
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales
:
a)
s’il est détenu régulièrement après condamnation par un tribunal compétent
; (...)
c)
s’il a été arrêté et détenu en vue d’être conduit devant l’autorité judiciaire compétente, lorsqu’il y a des raisons plausibles de soupçonner qu’il a commis une infraction ou qu’il y a des motifs raisonnables de croire à la nécessité de l’empêcher de commettre une infraction ou de s’enfuir après l’accomplissement de celle-ci
;
(...).
3.
Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe
1
c) du présent article, doit être aussitôt traduite devant un juge ou un autre magistrat habilité par la loi à exercer des fonctions judiciaires et a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l’intéressé à l’audience.
4.
Toute personne privée de sa liberté par arrestation ou détention a le droit d’introduire un recours devant un tribunal, afin qu’il statue à bref délai sur la légalité de sa détention et ordonne sa libération si la détention est illégale.
»
Le requérant allègue que la durée de sa garde à vue a dépassé le délai légal prévu par le code de procédure pénale et la Charte des droits fondamentaux
et que, partant, il n’a pas été aussitôt traduit devant le juge. Il allègue, par ailleurs, que sa détention n’a été prolongée que pour des raisons formelles, tous ses recours ayant été refusés.
1.1.
En ce qui concerne le grief tiré de l’article 5 § 3 de la Convention, la Cour observe que dans le cas d’espèce, la Cour constitutionnelle n’a pas statué sur le fond du recours constitutionnel du 23 octobre 1997 dans le cadre duquel le requérant avait soumis ce grief, considérant cette partie du recours du requérant comme tardive.
Ce grief doit donc être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes conformément à l’article 35 §§ 1 et 3 de la Convention.
1.2.
Invoquant le paragraphe 4 de l’article 5 de la Convention, le requérant se plaint de ce que ses recours, tendant à constater l’illégalité de sa détention et à se voir libéré, ont échoué.
La Cour rappelle que cette disposition garantit aux personnes arrêtées le droit d’introduire un recours devant un tribunal, afin qu’il statue à bref délai sur leur détention. Il prévoit ainsi des impératifs de procédure indispensables. Dans le cas d’espèce, la Cour estime que rien ne permet de conclure que le requérant avait été privé de ce droit. Il en a, au contraire, tiré pleinement parti, la légalité de sa détention ayant été vérifiée à plusieurs reprises quand les instances nationales ont décidé de prolonger sa détention ou quand elles ont examiné les demandes de mise en liberté du requérant.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de l’iniquité de la procédure pénale menée à son encontre. La partie pertinente de cette disposition se lit comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...), par un tribunal (...), qui décidera (...), du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)
»
Il affirme que les tribunaux ont décidé dans son affaire sur la base des preuves incomplètes ou faussées par la police, et qu’ils n’ont pas pris en compte les arguments logiques de la défense. Il soutient que sa culpabilité n’a pas été prouvée et qu’il a été condamné uniquement au motif d’être le frère de la personne reconnue coupable de fabrication de drogue.
La Cour note qu’en matière de procès équitable, sa tâche consiste à rechercher si la procédure incriminée, considérée dans son ensemble, a été équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention, eu égard à toutes les circonstances pertinentes, y compris la nature du litige et le caractère de la procédure en cause, la manière dont les preuves ont été évaluées et le point de savoir si la procédure a fourni au requérant une occasion de présenter sa cause dans les conditions ne le plaçant pas dans une situation de net désavantage par rapport à l’accusation (voir, entre autres, l’arrêt Helle c.
Finlande du 19 décembre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-VIII, p.
2930, § 53).
L’article 6
1.de la Convention implique notamment, à la charge du «
tribunal
», l’obligation de se livrer à un examen effectif des moyens, arguments et offres de preuve des parties, sauf à en apprécier la pertinence pour la décision à rendre (voir l’arrêt Kraska c. Suisse du 19 avril 1993, série A n° 254-B, p. 49, § 30). Selon la jurisprudence constante reflétant un principe lié à la bonne administration de la justice, les décisions judiciaires doivent indiquer de manière suffisante les motifs sur lesquels elles se fondent. L’étendue de ce devoir peut varier selon la nature de la décision et doit s’analyser à la lumière des circonstances de chaque espèce (arrêt Higgins et autres c. France du 19 février 1998,
Recueil
1998-I, p. 60, § 42).
Dans le cas d’espèce, la Cour observe que les tribunaux se sont appuyés sur de nombreuses preuves et qu’ils ont suffisamment motivé leurs jugements. Ayant admis le manque d’expérience des organes policiers révélé pendant l’instruction préparatoire, la cour supérieure a cependant fait valoir que le tribunal de première instance n’avait utilisé que des preuves correctes du point de vue procédural, ayant refusé des preuves administrées par l’enquêteur contrairement au code de procédure pénale, et seulement dans la mesure où elles ne présentaient pas de doute. Dès lors, la cour supérieure n’y a relevé aucun vice de procédure qui porterait atteinte à l’éclaircissement de l’affaire ou au droit de la défense, ou qui mettrait en doute la conclusion sur la culpabilité du requérant.
Pour autant que le grief du requérant puisse être compris comme visant l’appréciation des preuves et le résultat de la procédure pénale menée à l’encontre du requérant devant les juridictions internes, la Cour rappelle qu’aux termes de l’article 19 de la Convention, elle a pour tâche d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes. Spécialement, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention. Par ailleurs, si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève dès lors au premier chef du droit interne et des juridictions nationales (voir,
mutatis mutandis
, l’arrêt García Ruiz c. Espagne du 21 janvier 1999,
Recueil
A la lumière de ce qui précède, la Cour relève que le requérant a bénéficié d’une procédure contradictoire. Etant légalement représenté tout au long de la procédure, il a pu, aux différents stades de celle-ci, présenter les arguments qu’il jugeait pertinents pour la défense de sa cause. En conclusion, la Cour estime que, considérée dans son ensemble, la procédure litigieuse a revêtu un caractère équitable, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.
En dernier lieu, le requérant allègue la violation de l’article 13 de la Convention qui dispose
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la présente Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
Il se plaint du fait que la cour supérieure a augmenté les peines infligées par le tribunal de première instance. Il allègue également, sans préciser, que la Cour constitutionnelle a rejeté son recours sans avoir examiné le dossier.
La Cour observe que le requérant avait fait valoir ce grief devant la Cour constitutionnelle qui l’a rejeté pour défaut manifeste de fondement, au motif que la cour supérieure avait augmenté sa peine d’emprisonnement sur la base d’une proposition du procureur qui avait interjeté appel en défaveur du requérant. La Cour ajoute que l’article 13 de la Convention ne garantit pas le droit d’avoir un succès dans la procédure.
En ce qui concerne le grief impliquant la Cour constitutionnelle, la Cour ne dispose d’aucun élément permettant de conclure à la violation de l’article
13 de la Convention.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
S.
Dollé
J.-P.Costa
Greffière
Président