SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 46257/99 prezentate de Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 28 decembrie 1998, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamanții, ale căror nume figurează în anexă, sunt o asociație de drept turc și trei resortisanți turci. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul N. Terzi, avocat la Izmir. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. La 15 septembrie 1994, consiliul de administrație al Consiliului de administrație al Asociației împotriva războiului d La 22 septembrie 1994, consiliul de administrație își desemnează președintele pentru a reprezenta asociația la reuniunile obiectorilor de conștiință internaționali organizați în Columbia și ale rezistenților internaționali la război din Brazilia.
Printr-un act de punere sub acuzare prezentat la 27 septembrie 1995 în temeiul articolelor 43, 44 și 82 din Legea nr. 2908 privind asociațiile, procurorul Republicii Izmir a inițiat o acțiune penală împotriva reclamanților pentru că i-a autorizat pe unii dintre membrii asociației să călătorească în străinătate fără autorizație din partea autorităților competente, precum și pentru distribuirea fără autorizație a unui tract care începe cu: Frații noștri proletari, și care sfârșesc prin a vă opune, cereți pace, deveniți liberi . În conformitate cu art. 85 alineatul (1) din aceeași lege coroborată cu art. 119 din Codul penal, s-a inițiat o acțiune penală împotriva lui Ali Serdar Tekin pentru că nu a prezentat, în special, registrul de înmatriculare și bilanțul asociației.
Prin hotărârea din 5 iunie 1996, tribunalul corecțional (Aslye Ceza Mahkemesi) a condamnat pe reclamanți la o amendă de 420 000 de lire turcești (TRL). În conformitate cu art. 43 și 82 din Legea nr. 2908 privind asociațiile, Tribunalul a condamnat pe Ali Serdar Tekin la o amendă de 420 000 de lire turcești (TRL). 2908, a condamnat-o pe Ayșe Tosuner la o pedeapsă cu închisoarea de trei luni și trei zile și pe ceilalți reclamanți la o pedeapsă cu închisoarea de trei luni. Apoi, instanța a trecut sentința cu închisoarea într-o amendă de 930 000 TRL pentru Ayse Tosuner și 900 000 TRL pentru fiecare dintre ceilalți reclamanți. Prin hotărârea din 26 martie 1997, Curtea de Casație a infirmat hotărârea atacată pe motiv că instanța corecțională nu schimbase în mod corect pedeapsa cu închisoarea în amendă.
Prin hotărârea din 14 iulie 1997, tribunalul corecțional d'Izmir i-a aplicat pe reclamanți pentru infracțiunea de distribuție a tractelor fără autorizație. În temeiul articolului 85 alineatul (1) din Legea nr. 2908 privind asociațiile, instanța a condamnat pe Ali Serdar Tekin la o amendă de 420 000 TRL. În conformitate cu articolele 43 și 82 din Legea nr. 2908, a condamnat Ayse Tosuner la o pedeapsă cu închisoarea de trei luni și trei zile și alți solicitanți la o pedeapsă cu închisoarea de trei luni. Apoi, Tribunalul a trecut sentința cu închisoarea în închisoare într-o amendă de 465 000 TRL pentru Ayse Tosuner și 450 000 TRL pentru fiecare dintre ceilalți solicitanți. La 16 iulie 1997, reclamanții au formulat un recurs în casation.
Prin hotărârea din 5 octombrie 1998, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată. Dreptul intern relevant la art. 43 din Legea nr. 2908 privind asociațiile (Dernekler Kanunu) ), care a intrat în vigoare la 6 octombrie 1983, prevede că mai târziu, după ce a primit avizul Ministerului Afacerilor Externe sau al ministerelor competente, Ministerul Afacerilor Externe acordă o autorizație pentru ca membrii asociațiilor și organismelor din țări străine să fie invitați să vină în Turcia sau ca membri sau reprezentanți ai asociațiilor din Turcia, la invitația asociațiilor și organismelor străine, să se deplaseze în străinătate. GRIFS Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții susțin că, pentru că nu au aplicat Convenția în dreptul intern în măsura în care tratatele aprobate în conformitate cu art. 90 din Constituție au valoare de legi, cauza lor nu a fost ascultată de o instanță independentă și imparțială.
Invocând art. 11 din Convenție, reclamanții se plâng că drepturile lor la libertatea de întrunire și de asociere pașnică au fost ignorate ca urmare a condamnării lor penale pentru că i-au autorizat pe membrii asociației lor să meargă în străinătate. Aceștia susțin că restricțiile impuse de autoritățile naționale nu sunt conforme cu cele prevăzute de convenție și că condamnarea lor penală nu a fost justificată. Invocând art. 2 din Protocolul nr. 4 coroborat cu art. 11 din Convenție, reclamanții susțin că restricțiile impuse libertății lor de circulație, în acest caz cea de a călători în străinătate, nu constituie o măsură necesară într-o societate democratică. Reclamanții susțin că instanța care le-a ascultat cauza nu a fost o instanță independentă și imparțială din cauza faptului că a aplicat Convenția în dreptul intern atunci când aceaceasta a fost o valoare de lege.
Ele au declarat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție astfel formulat în partea sa relevantă Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei este justificată. Curtea arată că, în ceea ce privește o instanță națională, Curtea a Curții din Izmir, se referă la posibilitatea de a se pronunța cu privire la condițiile privind aplicarea directă a unei norme supranaționale, în speță Convenția. Cu toate acestea, Comisia consideră că aceasta nu ar trebui să se substituie instanțelor naționale pentru a se pronunța cu privire la aprecierea juridică a situației efectuate de instanțele interne sau pentru a se comporta ca o instanță de casare.
În consecință, acest aspect trebuie respins pentru nefondare vădită, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Reclamanții se plâng de faptul că condamnarea lor a încălcat dreptul lor la libertatea de a călători în străinătate. Ei au declarat o încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 4 coroborat cu art. 11 din Convenție. Oricine se află în mod regulat pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula liber și d a alege liber reședința sa. Orice persoană are libertatea de a părăsi orice țară, inclusiv țara sa.
exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, securității publice, menținerii ordinii publice, prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității sau protecției drepturilor și libertăților d Drepturile recunoscute la alineatul (1) pot, de asemenea, în anumite zone, să facă obiectul unor restricții care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică. Curtea arată că Turcia nu a aderat la Protocolul nr. 4 la Convenție. Prin urmare, dispozițiile acestui protocol nu se aplică cazului de mai sus, iar partea invocată de reclamanți este incompatibilă rațională cu acestea.
Invocând art. 11 din Convenție, reclamanții se plâng de faptul că drepturile lor la libertatea de întrunire și de asociere pașnică au fost ignorate ca urmare a condamnării lor penale pentru că i-au autorizat pe membrii asociației lor să călătorească în străinătate fără să fi solicitat o autorizație de la Ministerul de Interne. Aceștia susțin că restricțiile impuse de autoritățile naționale nu sunt conforme cu cele prevăzute de convenție și că condamnarea lor penală nu a fost justificată. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire pașnică și la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a se baza cu alte sindicate și de a se ocupa de sindicate pentru apărarea intereselor sale.
Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, securității publice, apărării ordinii publice și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității sau protecției drepturilor și libertăților naționale. Prezentul articol nu înseamnă că sunt impuse restricții legitime exercitării acestor drepturi de către membrii forțelor armate, ai poliției sau ai administrației statului. În latura dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră că este necesar să îl aducă la cunoștința guvernului pârât, în conformitate cu art. 54 alin. (b) din Regulamentul său de procedură.
Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea cauzei reclamanților întemeiat pe presupusa încălcare a dreptului lor la libertatea de asociere (art. 11 din Convenție) Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Vincent Berger Ress Moduler Președinte Anexă Lista reclamanților La asociația Savaș Karșstlar a fost reprezentată de președintele său Vedat Zencir, născut în 1963 și rezident în Izmir. Ayșe Tosuner, născut în 1950 și rezident în Izmir. Ali Serdar Tekin, născut în 1974 și rezident în Izmir. Osman Murat Ülke, născut în 1970 și deținut în casa de reținere militară a lui
de la requête n° 46257/99 présentée par İZMİR SAVAȘ KARȘITLARI DERNEĞİ et autres contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 18 avril 2002 en une chambre composée de MM. G. Ress , président , L. Caflisch , P. Kūris , R. Türmen , B. Zupančič , M me H.S. Greve , M. K. Traja , juges , et de M. V. Berger , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 28 décembre 1998, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, dont les noms figurent en annexe, sont une association de droit turc et trois ressortissants turcs. Ils sont représentés devant la Cour par M e M. N. Terzi, avocat à Izmir. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
Le 15 septembre 1994, le conseil d’administration de l’Association contre la guerre d’Izmir ( İzmir Savaș Karșıtları Derneği ) désigna un de ses membres pour participer à une réunion organisée en Allemagne. Le 22 septembre 1994, le conseil d’administration désigna son président pour représenter l’association aux réunions des objecteurs de conscience internationale organisée en Colombie et des résistants internationaux à la guerre au Brésil.
Par un acte d’accusation présenté le 27 septembre 1995, en application des articles 43, 44 et 82 de la loi n° 2908 relative aux associations, le procureur de la République d’Izmir engagea une action pénale à l’encontre des requérants pour avoir autorisé certains des membres de l’association à se rendre à l’étranger sans autorisation des autorités compétentes ainsi que pour avoir distribué sans autorisation un tract commençant par « Nos frères prolétaires » et finissant par « opposez-vous, demandez la paix, devenez libres ». En application de l’article 85 § 1 de cette même loi combiné avec l’article 119 du code pénal, une action pénale fut engagée à l’encontre d’Ali Serdar Tekin pour n’avoir pas présenté, notamment, le registre d’immatriculation et le bilan de l’association.
Par un jugement du 5 juin 1996, le tribunal correctionnel ( Asliye Ceza Mahkemesi ) d’Izmir acquitta les requérants pour le délit de distribution de tracts sans autorisation. En application de l’article 85 § 1 de la loi n° 2908 relative aux associations, il condamna Ali Serdar Tekin à une amende de 420 000 livres turques (TRL). En application des articles 43 et 82 de la loi n° 2908, il condamna Ayșe Tosuner à une peine d’emprisonnement de trois mois et trois jours et les autres requérants à une peine d’emprisonnement de trois mois. Puis, le tribunal commua les peines d’emprisonnement en une amende de 930 000 TRL pour Ayșe Tosuner et 900 000 TRL pour chacun des autres requérants. Par un arrêt du 26 mars 1997, la Cour de cassation infirma le jugement attaqué au motif que le tribunal correctionnel n’avait pas commué correctement les peines d’emprisonnement en amende.
Par un jugement du 14 juillet 1997, le tribunal correctionnel d’Izmir acquitta les requérants pour le délit de distribution de tracts sans autorisation. En application de l’article 85 § 1 de la loi n° 2908 relative aux associations, le tribunal condamna Ali Serdar Tekin à une amende de 420 000 TRL. En application des articles 43 et 82 de la loi n° 2908, il condamna Ayșe Tosuner à une peine d’emprisonnement de trois mois et trois jours et les autres requérants à une peine d’emprisonnement de trois mois. Puis, le tribunal commua les peines d’emprisonnement en une amende de 465 000 TRL pour Ayșe Tosuner et 450 000 TRL pour chacun des autres requérants. Le 16 juillet 1997, les requérants formèrent un pourvoi en cassation.
Par un arrêt du 5 octobre 1998, la Cour de cassation confirma le jugement attaqué. B. Le droit interne pertinent L’article 43 de la loi n° 2908 sur les associations ( Dernekler Kanunu ), entrée en vigueur le 6 octobre 1983, dispose qu’après avoir obtenu l’avis du ministère des Affaires étrangères ou des ministères compétents, le ministère de l’Intérieur accorde une autorisation pour que des membres d’associations et d’organismes de pays étrangers soient invités à venir en Turquie ou que des membres ou des représentants d’associations en Turquie, sur invitation d’associations et organismes étrangers, se rendent à l’étranger. GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants soutiennent que, pour n’avoir pas appliqué la Convention en droit interne dans la mesure où les traités approuvés conformément à l’article 90 de la Constitution ont valeur de lois, leur cause n’a pas été entendue par un tribunal indépendant et impartial.
2. Invoquant l’article 11 de la Convention, les requérants se plaignent de ce que leurs droits à la liberté de réunion et d’association pacifique ont été méconnus suite à leur condamnation pénale pour avoir autorisé des membres de leur association à se rendre à l’étranger. Ils soutiennent que les restrictions apportées par les autorités nationales ne sont pas conformes à celle prévues par la Convention et que leur condamnation pénale n’était pas justifiée. 3. Invoquant l’article 2 du Protocole n° 4 combiné avec l’article 11 de la Convention, les requérants prétendent que la restriction apportée à leur liberté de circuler, en l’espèce celle de se rendre à l’étranger, ne constitue pas une mesure nécessaire dans une société démocratique.
EN DROIT 1. Les requérants soutiennent que le tribunal qui a entendu leur cause n’était pas un tribunal indépendant et impartial faute d’avoir appliqué la Convention en droit interne alors qu’elle avait valeur de loi. Ils allèguent la violation de l’article 6 § 1 de la Convention ainsi libellé dans sa partie pertinente : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. » La Cour relève d’emblée que le grief des requérants concerne la faculté pour une juridiction nationale, à savoir le tribunal correctionnel d’Izmir, de se prononcer sur les conditions relatives à l’application directe d’une norme supranationale, en l’espèce la Convention.
Toutefois, elle estime qu’elle n’a pas à se substituer aux juridictions nationales pour se prononcer sur l’appréciation juridique de la situation effectuée par les tribunaux internes ni de se comporter comme une juridiction de cassation. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 2. Les requérants se plaignent de ce que leur condamnation a enfreint leur droit à la liberté de se rendre à l’étranger. Ils allèguent une violation de l’article 2 du Protocole n° 4 combiné avec l’article 11 de la Convention. L’article 2 du Protocole n° 4 prévoit ce qui suit : « 1. Quiconque se trouve régulièrement sur le territoire d’un Etat a le droit d’y circuler librement et d’y choisir librement sa résidence.
2. Toute personne est libre de quitter n’importe quel pays, y compris le sien. 3. L’exercice de ces droits ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au maintien de l’ordre public, à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. 4. Les droits reconnus au paragraphe 1 peuvent également, dans certaines zones déterminées, faire l’objet de restrictions qui, prévues par la loi, sont justifiées par l’intérêt public dans une société démocratique. » La Cour relève que la Turquie n’a pas adhéré au Protocole n° 4 à la Convention.
Dès lors, les dispositions de ce Protocole ne s’appliquent pas au cas d’espèce et le grief soulevé par les requérants est incompatible ratione personae avec celles-ci. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté, conformément à l’article 35 § 3 de la Convention. 3. Invoquant l’article 11 de la Convention, les requérants se plaignent de ce que leurs droits à la liberté de réunion et d’association pacifique ont été méconnus suite à leur condamnation pénale pour avoir autorisé des membres de leur association à se rendre à l’étranger sans avoir demandé une autorisation au ministère de l’Intérieur. Ils soutiennent que les restrictions apportées par les autorités nationales ne sont pas conformes à celle prévues par la Convention et que leur condamnation pénale n’était pas justifiée.
L’article 11 de la Convention dispose : « 1. Toute personne a droit à la liberté de réunion pacifique et à la liberté d’association, y compris le droit de fonder avec d’autres des syndicats et de s’affilier à des syndicats pour la défense de ses intérêts. 2. L’exercice de ces droits ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. Le présent article n’interdit pas que des restrictions légitimes soient imposées à l’exercice de ces droits par les membres des forces armées, de la police ou de l’administration de l’Etat.
» En l’état du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de le porter à la connaissance du gouvernement défendeur, en application de l’article 54 § 3 b) de son règlement. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen du grief des requérants tiré de la prétendue atteinte à leur droit à la liberté d’association (article 11 de la Convention) ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Vincent Berger Georg Ress Greffier Président ANNEXE Liste des requérants 1. L’association İzmir Savaș Karșıtları Derneği, représentée par son président Vedat Zencir, né en 1963 et résidant à Izmir. 2. Ayșe Tosuner, née en 1950 et résidant à Izmir.
3. Ali Serdar Tekin, né en 1974 et résidant à Izmir. 4. Osman Murat Ülke, né en 1970 et détenu à la maison d’arrêt militaire d’Eskișehir lors de l’introduction de la requête.