CtEDO 18.04.2002 Auto

SORRENTINO PROTA v. ITALY

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
18.04.2002
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partly admissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2002
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
SORRENTINO PROTA v. ITALY (CtEDO, 2002)
HUDOC · oficial

Primă secțiune DECIZIE FINALĂ CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 40465/98 de Anna Maria SORRENTINO PROTA împotriva Italiei Curții Europene a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința la 18 aprilie 2002 în calitate de Cameră compusă din C.L. Rozakis Președintele dnei Tulkens Lorenzen Doamna Vajić Levits Kovler Zagrebelsky judecători și dl E. Fribergh grefierul secțiunii având în vedere cererea depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 20 august 1997, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, având în vedere decizia parțială din 11 octombrie 2001, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1953 și locuiește în Positano (Salerno). Ea este reprezentată în fața Curții de către dl F. Manzo, un avocat practicant în Torre Annunziata (Naples). Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unei clădiri de 16 apartamente din Castellammare di Stabia (Naples), 5 dintre care au fost lăsate la 5 chiriași diferiți. Procedura împotriva I.A. Într-o scrisoare înregistrată din 24 mai 1991, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 Decembrie 1991 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare servită la chiriaș la 14 mai 1992, reclamantul a reiterat intenția ei de a încheia închiriere și a chemat chiriașul să apară înaintea Magistratului Napoli. Prin decizia din 20 mai 1992, care a fost făcută executivă la 27 mai 1992, Magistratul Naples a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 20 mai 1993. La 11 septembrie 1995, reclamantul a comunicat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. La 23 octombrie 1995, ea a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 4 noiembrie 1995 între 4 noiembrie 1995 și 3 decembrie 1998, judecătorul a făcut șapte încercări de recuperare a posesiei. Fiecare încercare a dovedit că nu a avut succes, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La o dată neespecificată din 1999, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. Procedura împotriva V.C. Într-o scrisoare înregistrată din 24 iunie 1991, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul la expirarea termenului la 31 decembrie 1991 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 17 aprilie 1992, reclamantul a reiterat intenția ei de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea magistratului Napoli. Prin decizia din 22 iunie 1992, care a fost făcută executivă la 17 iulie 1992, Magistratul Napoli a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 22 iunie 1993. La 11 septembrie 1995, reclamantul a notificat chiriașul care l-a obligat să abandoneze sediul. La 23 octombrie 1995, ea l-a informat pe chiriaș că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 4 noiembrie 1995. Între 4 noiembrie 1995 și 28 octombrie 1997, judecătorul a făcut cinci încercări de recuperare a posesiunii. În urma intrării în vigoare a Legii nr. 431/98, executarea procedurii de evacuare a fost suspendată până la 31 ianuarie 2000. În aprilie 2000, locatarul a intrat într-o nouă închiriere cu reclamantul. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 11 mai 1992, reclamantul a informat chiriașul de intenția ei de a încheia închiriere la expirarea termenului la 8 decembrie 1992 și l-a convocat să apară în fața magistratului Napoli. Prin decizia din 20 mai 1992, care a fost pus în aplicare la 25 decembrie 1992. În septembrie 1992, Magistratul de la Napoli a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediul să fie anulat până la 20 mai 1993. La 11 septembrie 1995, reclamantul a făcut notificare asupra chiriașului ce l-a obligat să abandoneze sediul. La 23 octombrie 1995, a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 4 noiembrie 1995. Între 4 noiembrie 1995 și 25 noiembrie 1999, judecătorul a făcut douăsprezece încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La 24 martie 2000, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. Procedura împotriva I.R. Într-o scrisoare înregistrată din 24 mai 1991, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1991 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare servită la chiriaș la 7 mai 1992, reclamantul a reiterat intenția de a închiria și a convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului de Napoli. Prin decizia din 20 mai 1992, care a fost făcută executivă la 27 mai 1992, Magistratul Naples a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie eliminate până la 20 mai 1993. La 1 octombrie 1992, I.R. a murit și F.E. a reușit în închiriere. La 23 octombrie 1995, reclamantul a furnizat anunțuri privind chiriașul care l-a solicitat să-l concedieze. La 10 octombrie 1995, ea a informat locatarul că ordinul de posesie ar fi executat de către un judecător la 2 decembrie 1995 între 2 decembrie 1995 și 27 octombrie 1997, judecătorul a făcut cinci încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinii de posesie. În urma intrării în vigoare a Legii nr. 431/98, executarea procedurii de evacuare a fost suspendată până la 31 ianuarie 2000. La 24 martie 2000, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. Într-o scrisoare înregistrată din 24 mai 1991, reclamantul a informat chiriașii că intenționează să încheie închiriere la expirarea termenului la 8 februarie 1992 și le-a cerut să părăsească sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit chiriașilor la 8 mai 1992, reclamantul a reiterat intenția ei de a anula închirierea și a convocat chiriașii să apară înaintea Magistratului Napoli. Prin decizia din 20 mai 1992, care a fost făcută executivă la 27 mai 1992, Magistratul Naples a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 20 martie 1993. La 23 octombrie 1995, reclamantul a comunicat locatorilor care le cerea să abandoneze sediul. La 10 noiembrie 1995, ea a informat chiriașii că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 2 decembrie 1995 între 2 decembrie 1995 și 28 octombrie 1997, judecătorul a făcut cinci încercări de recuperare a posesiunii. În urma intrării în vigoare a Legii nr. 431/98, executarea procedurii de evacuare a fost suspendată până la 31 ianuarie 2000. La 17 martie 2000, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentelor sale a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plâng în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne din cauza faptului că nu a contestat refuzul asistenței de poliție în fața instanțelor administrative. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cazul Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDO 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluzia sa anterioară, ceea ce ar trebui, prin urmare, respins. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. Reclamantul susține că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase, care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată în mod evident bolnavă fondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv de declarare inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate restul cererii admisibile, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă