CtEDO 18.03.2004 Auto

SCIORTINO v. ITALY

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
18.03.2004
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Admissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2004
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
SCIORTINO v. ITALY (CtEDO, 2004)
HUDOC · oficial

PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE PENTRU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 698334/01 de către Giovanna SCIORTINO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 18 martie 2004 în calitate de Cameră compusă din: Președintele C.L. Rozakis Levits dna Botoucharova Kovler Zagrebelsky dna Steiner Hajiyev, judecători și dl judecător adjunct al secțiunii uesada Având în vedere cererea depusă la 22 martie 2001, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, dna Giovanna Sciortino, este un național italian născut în 1936 și locuiește în San Giovanni Lupatoto. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către dna M.G. Atzeni, un avocat practicant în Cagliari. Guvernul contestat a fost reprezentat de agentii lor succesivi, respectiv dl U. Leanza și dl I.M. Braguglia, și de co-agentii lor succesivi, respectiv V. Esposito și dl F. Crisafulli. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. G.S., tatăl reclamantului, a fost proprietarul unui apartament din Cagliari pe care l-a lăsat G.A.S. Într-o scrisoare înregistrată din 3 iunie 1991, tatăl reclamantului a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1991 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare servită la chiriaș la 24 februarie 1992, tatăl reclamantului și-a reiterat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară în fața Magistratului Cagliari. Prin decizia din 23 martie 1992, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul Cagliari a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 28 iunie 1992. La 20 iulie 1992, tatăl reclamantului a notificat chiriașul care l-a obligat să abandoneze sediul. La o dată neespecificată, tatăl reclamantului a făcut o declarație legală care a cerut urgent ca locație pentru el însuși. Apoi, el a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 13 octombrie 1992. Între 13 octombrie 1992 și 23 iunie 1995, judecătorul a făcut cinci încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece tatăl reclamantului nu a fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinii de posesie. La 25 mai 1995, tatăl reclamantului a depus o cerere de asistență poliției. La 27 iulie 1995, Prefectul Cagliari l-a informat că asistența de poliție va fi acordată după 30 septembrie 1996. La 22 septembrie 1997, tatăl reclamantului a murit și fiica sa, adevăratul solicitant, a moștenit apartamentul și a participat la procedura ca moștenitor. La 13 iulie 1998, Prefectul a informat judecătorul că asistența de poliție va fi acordată numai după 31 decembrie 1998, deoarece nu a existat o necesitate urgentă, tatăl reclamantului a murit. La 19 aprilie 1999, reclamantul a servit la chiriaș ordinul de a elimina sediul. La 3 mai 1999, ea a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 25 mai 1999. Într-o zi neespecificată din mai 2001, chiriașul a evacuat spontan sediul și reclamantul a recuperat posesia apartamentului. DREPTUL reclamantul se plânge în conformitate cu art. 6 din Convenția cu privire la durata procedurii de evacuare. Curtea a examinat, de asemenea, această plângere în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Guvernul a contestat faptul că reclamantul nu a scăpat de căile de recurs interne, deoarece nu a solicitat reexaminarea judiciară în instanța administrativă a refuzului de a oferi asistență de poliție. Curtea constată că a avut ocazia anterior de a respinge această obiecție în cazul Immobiliare Saffi (Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDO 1999-V). 2002, Guvernul a susținut încă o dată că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne și a susținut că, de la hotărârea Curții de Casație din 18 iunie 2002, care a fost depusă în registrul instanței respective la 26 Iulie 2002, a fost clar că un remediu în temeiul Legii Pinto era, de asemenea, disponibil în ceea ce privește procedurile de expulzie, cu rezultatul că oricine se consideră victime de o încălcare a articolului 6 § 1 din cauza lungii excepționale a acestei proceduri ar putea solicita compensare de la instanța relevantă de recurs. (1) Guvernul a susținut că obiecția faptului că nu s-a scăpat de căile de recurs interne a abordat, de asemenea, plângerea în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece problema se plângea a fost o consecință a lungii procedurilor. Reclamantul a susținut că acest remediu a fost mai degrabă opțional decât obligatoriu, deoarece termenul utilizat în secțiunea 6 din Act a fost „intificat” și nu „folosește”. Reclamantul s-a bazat pe principiul timpus regit actum pentru a contesta aplicarea retroactivă a Actului și a subliniat că, în orice caz, nu este în măsură să utilizeze acest remediu, termenul de expirare. Curtea a respins o obiecție similară în cauza Mascolo, susținând că reclamantul a fost absorbit de obligația de a epuiza căile de recurs interne în circumstanțele speciale ale acestei cauze (Mascolo c. Italia (dec.), nr. 68792/01, 16 octombrie 2003). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de această constatație și, prin urmare, obiecția Guvernului trebuie respinsă. Guvernul subliniază faptul că reclamantul a dobândit interesul pentru apartamentul în cauză ca moștenitor numai în septembrie 1997 și susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele de ordine publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Curtea constată că, după moartea tatălui său, reclamantul a moștenit apartamentul în cauză și a solicitat executarea ordinului de expulzare ca moștenitor. În aceste circumstanțe, Curtea nu împărtășește opinia Guvernului și consideră că reclamantul poate pretinde că este o victimă în sensul articolului 34 din Convenție în ceea ce privește întreaga procedură în cauză (a se vedea, mutatis mutandis, L.Z. și alte două împotriva Italiei (dec.), nr. 40188/98, 22.06.2000; Federici v. Italia (dec.), n. 67917/01 și n. 68859/01, 13.02.2002). În consecință, Curtea consideră că cererea ridică probleme complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea admisibilă, fără a judeca fondurile cazului. Santiago Q uesada Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă