CtEDO 18.03.2004 Auto

DEL DUCE v. ITALY

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
18.03.2004
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Admissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2004
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
DEL DUCE v. ITALY (CtEDO, 2004)
HUDOC · oficial

PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 65674/01 de către Giovanni DEL DUCE împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 18 martie 2004 în calitate de Cameră compusă din: Președintele C.L. Rozakis Levits Doamna Botoucharova Kovler Zagrebelsky doamna Steiner Hajiyev, judecători și dl judecător adjunct al secției uesada Având în vedere cererea depusă la 20 iunie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Giovanni Del Duce, este un cetățen italian care s-a născut în 1937 și locuiește în Roma. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl. T. Fiorini și F. Falco, avocații care practică în Pomezia. Guvernul contestat au fost reprezentați de agenții lor succesivi, respectiv dl U. Leanza și dl I.M. Braguglia și de agenții lor succesivi, respectiv dl V. Esposito și dl F. Cristafulli. Faptele cazului, astfel cum au prezentat părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat pe R.B. într-o scrisoare înregistrată din 31 decembrie 1990, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie închiriere la expirarea termenului la 30 noiembrie 1991 și i-a solicitat să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 18 februarie 1992, reclamantul și-a comunicat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară în fața magistratului Roma. Prin decizia din 8 iulie 1992, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul Roma a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 30 mai 1994. În conformitate cu Legea nr. 359/92, expirarea termenului a fost prelungită de doi ani de la 30 noiembrie 1993 la 30 noiembrie 1995. Cu toate acestea, la 4 noiembrie 1994, reclamantul a notificat chiriașul care o cere să abandoneze sediul. La 30 noiembrie 1994, el a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 15 decembrie 1994. Între 15 decembrie 1994 și 10 octombrie 1995, judecătorul a făcut șase încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece reclamantul nu avea dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. Între timp, chiriașul a căzut în achiziții de închiriere. La 6 aprilie 1995, în conformitate cu Legea nr. 61/89, reclamantul a cerut magistratului de la Roma să suspende prelungirea termenului și a solicitat acordarea asistenței poliției în aplicarea ordinii de posesie. Magistratul de la Roma a refuzat acordarea asistenței poliției. Prin urmare, reclamantul a hotărât să reînceapă procedura de expulzare, în conformitate cu sfatul reprezentanților săi, acest lucru ar fi evitat pierderea de timp și costuri suplimentare, un nou titlu juridic pentru executarea expulzării nu ar fi supus suspendării executării. Într-o scrisoare servită la chiriașul din 29 noiembrie 1995, reclamantul a informat-o cu privire la intenția sa de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară în fața magistratului Roma. Prin decizia din 28 martie 1996, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul Roma a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 15 ianuarie 1997. La 20 februarie 1997, reclamantul a notificat chiriașul care a solicitat-o să părăsească sediul. La 9 mai 1997, el a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 20 mai 1997. Între 20 mai 1997 și 15 octombrie 1998, judecătorul a făcut șapte încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție pentru executarea ordinului de posesie. Procedura de evacuare a fost suspendată în temeiul Legii nr. 431/1998, la 8 septembrie 1999, reclamantul a acordat o a doua ordine de evacuare a sediilor. În septembrie 1999, s-a transmis un al doilea anunț cu privire la inchiriatul care i-a informat că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 22 octombrie 1999. După două încercări, la 3 ianuarie 2000, reclamantul a recuperat posesia apartamentului său. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plâng în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare și dreptul său de a avea acces la o instanță. Guvernul a contestat faptul că reclamantul nu a scăpat de căile de recurs interne, deoarece el nu a solicitat reexaminarea judiciară în instanțele administrative a refuzului de a furniza asistență de poliție sau a depus o cerere în temeiul articolului 617 din Codul de Procedură Civilă („CCP”), care se ocupă de incidentele care au apărut în timpul executării, provocând legitimitatea hotărârilor judecătorului de a amâna expulziarea. Reclamantul nu a formulat niciun argument cu privire la acest punct. Curtea constată că a avut ocazia anterior de a respinge prima parte a obiecției guvernului în cazul Immobiliare Saffi (Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§§ 40-42, CEDO 1999-V). În plus, Curtea remarcă că, deși reclamantul ar fi putut solicita judecătorului responsabil pentru executarea hotărârilor care contestau hotărârile judecătorului dacă acestea ar fi fost ilegale, în cazul instantaneu, judecătorul nu a acționat ilegal, dar nu a putut executa ordinul de evacuare fără asistență de poliție. În consecință, întrucât nu s-a putut depune nicio obiecție împotriva unei decizii de a nu furniza asistență de poliție, procedura prevăzută la art. 617 nu poate fi considerată ca un remediu eficient. În plus, Guvernul nu a citat nici o decizie a instanțelor italiene de a arăta altfel. Obiecția guvernului trebuie, prin urmare, respinsă. În observațiile lor, primite de Curte la 30 octombrie 2002, Guvernul a susținut încă o dată că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că, în urma hotărârii Curții de Casație din 18 iunie 2002, care a fost depusă în registrul instanței respective la 26 Iulie 2002, a fost clar că o soluție în temeiul Legii Pinto a fost disponibilă și în ceea ce privește procedurile de expulzie, având ca rezultat faptul că oricine s-a considerat o victimă de încălcare a articolului 6 § 1 din cauza duratei excepționale a acestei proceduri ar putea solicita compensare de la instanța competentă de recurs. 1. Guvernul a susținut că opoziția de nerecuperare a remediilor interne a acoperit, de asemenea, plângerea prevăzută la art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece problema se plângea a fost o consecință a lungii procedurilor. Reclamantul susține că acest remediu este opțional și nu obligatoriu, deoarece termenul utilizat în art. 6 din Lege a fost „intificat” și nu „trebuie” și se bazează pe Tribunalul a respins o obiecție similară în cazul Mascolo, susținând că reclamantul a fost absorbit de la obligația de a epuiza căile de recurs interne în circumstanțele speciale ale acestei cauze (Mascolo c. Italia (dec.), nr. 68792/01, 16 octombrie 2003). Curtea nu vede niciun motiv să se îndepărteze de această constatare, iar obiecția guvernului trebuie, prin urmare, respinsă. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea admisibilă, fără a judeca fondurile cazului. Santiago Q uesada Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă