MARGHERINI v. ITALY

PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINIBILITATEA cererii nr. 69143/01 de către Antonella și Fiorenzo MARGHERINI împotriva Italiei Curții Europene a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința la 18 martie 2004 în calitate de Cameră compusă din: C.L. Rozakis Președintele Levits Doamna Botoucharova Kovler Zagrebelsky dna Steiner Hajiyev, judecători și dl judecător adjunct al Secțiunii UEDA Având în vedere cererea depusă la 6 martie 2001, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamanții, dna Antonella Margherini și dl Fiorenzo Margherini sunt doi resortisanți italiani, care s-au născut respectiv în 1957 și 1955 și trăiesc în Scandicci (Florența). Guvernul contestat a fost reprezentat de agentii lor succesivi, respectiv dl U. Leanza și dl I.M. Braguglia, și de co-agentii lor succesivi, respectiv dl V. Esposito și dl F. Crisafulli. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. E.M., tatăl reclamanților, a fost proprietarul unui apartament din Florența, pe care l-a lăsat G.B. Într-o scrisoare înregistrată din 10 octombrie 1988, tatăl reclamantului a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului, la 23 mai 1989, și i-a cerut să părăsească sediul până la acea dată. Locatorul a declarat proprietarului că nu va părăsi sediul. Între timp, la 22 februarie 1989, tatăl reclamanților a murit și reclamanții au moștenit apartamentul. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 12 decembrie 1990, ei au reiterat intenția lor de a încheia închiriere și au convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Florenței. Prin decizia din 12 februarie 1991, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul Florenței a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 ianuarie 1992. La 30 ianuarie 1992, reclamanții au notificat chiriașul care l-a obligat să abandoneze sediul. La 11 martie 1992, ei au informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 24 aprilie 1992. La 4 aprilie 1992, reclamanții au făcut o declarație legală de a solicita în mod urgent locație pentru ei înșișiși. Între 24 aprilie 1992 și 28 septembrie 2000, judecătorul a făcut 15 încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamanții nu au fost niciodată acordate asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 12 octombrie 2000, reclamanții au recuperat posesia apartamentului. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea lor de a recupera posesia apartamentului a constituit o încălcare a dreptului de proprietate. Reclamanții se plâng în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. În observațiile lor, pe care Registrul le-a primit la 30 octombrie 2002, Guvernul a susținut că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne și au susținut că, de la hotărârea Curții de Casație din 18 iunie 2002, care a fost depusă în registrul instanței respective la 26 iulie 2002, a fost clar că o soluție în temeiul Legii Pinto a fost disponibilă și în ceea ce privește procedurile de expulzie, prin urmare, oricine s-a considerat o victimă a unei încălcări a articolului 6 § 1 din cauza duratei excepționale a acestei proceduri ar putea solicita compensare de la instanța competentă de recurs. (1) Guvernul a susținut că obiecția faptului că nu s-a scăpat de căile de recurs interne a abordat, de asemenea, plângerea în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece problema se plângea a fost o consecință a lungii procedurilor. Reclamanții au susținut că, la momentul depunerii cererii, nu exista niciun remediu în temeiul legislației italiene, susținând, în plus, că acest remediu este opțional și nu obligatoriu, deoarece termenul utilizat în secțiunea 6 din Act era „titluat” și nu „folosește”. Curtea a respins o obiecție similară în mascolo Cauza, declarând că reclamantul a fost anulat de la obligația de a epuiza căile de recurs interne în circumstanțele speciale ale acestui caz (Mascolo v. Italia (dec.), nr. 68792/01, 16 octombrie 2003). Curtea nu vede niciun motiv să se depărte de această constatare și, prin urmare, obiecția guvernului trebuie respinsă. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamanților nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv de declarare inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea admisibilă, fără a judeca fondurile cazului. Santiago Q uesada Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 69143/01

by Antonella and Fiorenzo MARGHERINI

against Italy

The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 18

March

2004 as a Chamber composed of:

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

E.

Levits

,

Mrs

S.

Botoucharova

,

Mr

A.

Kovler

,

Mr

V.

Zagrebelsky

,

Mrs

E.

Steiner

,

Mr

K.

Hajiyev,

judges

,

and Mr

S.

Q

uesada

,

Deputy Section Registrar

,

Having regard to the above application lodged on 6 March 2001,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicants,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicants, Mrs Antonella Margherini and Mr Fiorenzo Margherini are two Italian nationals who were respectively born in 1957 and 1955 and live in Scandicci (Florence). They were represented before the Court by Mr

A. Arena, a lawyer practising in Florence.

The respondent Government were represented by their successive Agents, respectively Mr U. Leanza and Mr I.M. Braguglia, and by their successive co-Agents, respectively Mr V. Esposito and Mr F. Crisafulli.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

E.M., the applicants' father, was the owner of a flat in Florence, which he had let to G.B.

In a registered letter of 10 October 1988, the applicants' father informed the tenant that he intended to terminate the lease on expiry of the term on 23

May 1989

and asked him to vacate the premises by that date.

The tenant told the owner that he would not leave the premises.

In the meanwhile, on 22 February 1989, the applicants' father died and the applicants inherited the flat.

In a writ served on the tenant on 12 December 1990, they reiterated their intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Florence Magistrate.

By a decision of 12 February 1991, which was made enforceable on the same day, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 January 1992.

On 30 January 1992, the applicants served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 11 March 1992, they informed the tenant that the order for possession would be enforced by a bailiff on 24 April 1992.

On 4 April 1992, the applicants made a statutory declaration that they urgently required the premises as accommodation for themselves.

Between 24 April 1992 and 28 September 2000, the bailiff made fifteen attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicants were never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

On 12 October 2000, the applicants recovered possession of the flat.

THE LAW

The applicants complain under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that their inability to recover possession of their flat amounted to a violation of the right to property.

The applicants further complain under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings.

In their observations, which the Registry received on 30

October

2002, the Government argued that the applicants had not exhausted domestic remedies. They maintained that since the Court of Cassation's judgment of 18 June 2002, which was lodged with the registry of that court on 26

July

2002, it was clear that a remedy under the Pinto Act was also available in respect of eviction proceedings, with the result that anyone considering himself a victim of a violation of Article 6 § 1 on account of the inordinate length of such proceedings could seek compensation from the relevant court of appeal. That applied to any complaint under Article

6

§

No.

1, as the matter complained of was a consequence of the length of proceedings.

The applicants maintained that, at the time when the application was lodged, there existed no remedy under Italian law. Furthermore, they contended that this remedy was optional rather than compulsory since the term used in section 6 of the Act was “entitled” and not “must”.

The Court dismissed a similar objection in the

Mascolo

case, holding that the applicant was absolved from the obligation to exhaust domestic remedies in the special circumstances of that case (

Mascolo v. Italy

(dec.), no. 68792/01, 16 October 2003). The Court sees no reason to depart from that finding here and the Government's objection must, therefore, be dismissed.

The Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicants' property rights was not disproportionate; therefore, there is no violation of Article 1 of Protocol No.

1.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government submit that the delay in granting police assistance is justified on grounds of the order of priorities established according to public-safety requirements.

In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article

35

§

3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Santiago Q

uesada

Christos

Rozakis

Deputy Registrar

President