CtEDO 18.03.2004 Auto

MARGHERINI v. ITALY

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
18.03.2004
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Admissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2004
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
MARGHERINI v. ITALY (CtEDO, 2004)
HUDOC · oficial

PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINIBILITATEA cererii nr. 69143/01 de către Antonella și Fiorenzo MARGHERINI împotriva Italiei Curții Europene a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința la 18 martie 2004 în calitate de Cameră compusă din: C.L. Rozakis Președintele Levits Doamna Botoucharova Kovler Zagrebelsky dna Steiner Hajiyev, judecători și dl judecător adjunct al Secțiunii UEDA Având în vedere cererea depusă la 6 martie 2001, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamanții, dna Antonella Margherini și dl Fiorenzo Margherini sunt doi resortisanți italiani, care s-au născut respectiv în 1957 și 1955 și trăiesc în Scandicci (Florența). Guvernul contestat a fost reprezentat de agentii lor succesivi, respectiv dl U. Leanza și dl I.M. Braguglia, și de co-agentii lor succesivi, respectiv dl V. Esposito și dl F. Crisafulli. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. E.M., tatăl reclamanților, a fost proprietarul unui apartament din Florența, pe care l-a lăsat G.B. Într-o scrisoare înregistrată din 10 octombrie 1988, tatăl reclamantului a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului, la 23 mai 1989, și i-a cerut să părăsească sediul până la acea dată. Locatorul a declarat proprietarului că nu va părăsi sediul. Între timp, la 22 februarie 1989, tatăl reclamanților a murit și reclamanții au moștenit apartamentul. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 12 decembrie 1990, ei au reiterat intenția lor de a încheia închiriere și au convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Florenței. Prin decizia din 12 februarie 1991, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul Florenței a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 ianuarie 1992. La 30 ianuarie 1992, reclamanții au notificat chiriașul care l-a obligat să abandoneze sediul. La 11 martie 1992, ei au informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 24 aprilie 1992. La 4 aprilie 1992, reclamanții au făcut o declarație legală de a solicita în mod urgent locație pentru ei înșișiși. Între 24 aprilie 1992 și 28 septembrie 2000, judecătorul a făcut 15 încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamanții nu au fost niciodată acordate asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 12 octombrie 2000, reclamanții au recuperat posesia apartamentului. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea lor de a recupera posesia apartamentului a constituit o încălcare a dreptului de proprietate. Reclamanții se plâng în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. În observațiile lor, pe care Registrul le-a primit la 30 octombrie 2002, Guvernul a susținut că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne și au susținut că, de la hotărârea Curții de Casație din 18 iunie 2002, care a fost depusă în registrul instanței respective la 26 iulie 2002, a fost clar că o soluție în temeiul Legii Pinto a fost disponibilă și în ceea ce privește procedurile de expulzie, prin urmare, oricine s-a considerat o victimă a unei încălcări a articolului 6 § 1 din cauza duratei excepționale a acestei proceduri ar putea solicita compensare de la instanța competentă de recurs. (1) Guvernul a susținut că obiecția faptului că nu s-a scăpat de căile de recurs interne a abordat, de asemenea, plângerea în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece problema se plângea a fost o consecință a lungii procedurilor. Reclamanții au susținut că, la momentul depunerii cererii, nu exista niciun remediu în temeiul legislației italiene, susținând, în plus, că acest remediu este opțional și nu obligatoriu, deoarece termenul utilizat în secțiunea 6 din Act era „titluat” și nu „folosește”. Curtea a respins o obiecție similară în mascolo Cauza, declarând că reclamantul a fost anulat de la obligația de a epuiza căile de recurs interne în circumstanțele speciale ale acestui caz (Mascolo v. Italia (dec.), nr. 68792/01, 16 octombrie 2003). Curtea nu vede niciun motiv să se depărte de această constatare și, prin urmare, obiecția guvernului trebuie respinsă. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamanților nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv de declarare inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea admisibilă, fără a judeca fondurile cazului. Santiago Q uesada Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă