FRATESCHI v. ITALY

Primă secțiune DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 6808/01 de Stefania FRATESCHI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care așezează la 18 martie 2004 în calitate de Cameră compusă din: Președintele C.L. Rozakis Levits Doamna Botoucharova Kovler Zagrebelsky dna Steiner Hajiyev, judecători și dl secretar adjunct al secțiunii uesada Având în vedere cererea depusă la 28 februarie 2001, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, dna Stefania Frateschi, este un național italian născut în 1960 și trăiește în Florența. A fost reprezentată în fața Curții de către dl G. Fanfani, un avocat practicant în Florența. Guvernul contestat a fost reprezentat de sucessivii lor agenți, respectiv, dl U. Leanza și dl I.M. Braguglia, precum și de succesivii co-agenți, respectiv V. Esposito și dl F. Cristafulli. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. A.C., C.G. și G.G. au fost proprietarii unui apartament din Florența, pe care i-au lăsat R.F. Într-o scrisoare înregistrată din 29 iunie 1987, proprietarii au informat chiriașul că au intenționat să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1987 și i-au cerut să abandoneze locațiile până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 9 septembrie 1988, proprietarii au reiterat intenția lor de a încheia închiriere și au convocat chiriașul să apară înaintea magistratului Florenței. Prin decizia din 18 octombrie 1988, care a fost făcută executivă la 23 noiembrie 1988, Magistratul Florenței a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 13 octombrie 1989. Între timp, la 4 aprilie 1989, reclamantul a devenit proprietarul apartamentului și a urmărit procedura de executare. La 14 noiembrie 1989, reclamantul a notificat locatarului care l-a obligat să abandoneze sediul. La 5 decembrie 1989, ea a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 26 ianuarie 1990. Între 26 ianuarie 1990 și 22 ianuarie 1999, judecătorul a făcut douăzeci de încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 17 mai 1990, reclamantul a făcut o declarație legală că ea a solicitat urgent ca cazare pentru ea însăși. La 11 octombrie 2000, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția că incapacitatea de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Guvernul a contestat faptul că reclamantul nu a scăpat de căile de recurs interne, deoarece nu a solicitat reexaminarea judiciară în instanța administrativă a refuzului de a oferi asistență de poliție. Reclamantul a susținut că, în cursul procedurii, competența judecătorului administrativ a fost limitată la o revizuire a punctelor de drept și că, prin urmare, hotărârile prefectului de a nu furniza poliție nu erau deschise la o revizuire judiciară cu privire la fondul său. Curtea constată că a avut anterior ocazia de a respinge această obiecție preliminară în cazul Immobiliare Saffi ( Immobiliare Saffi Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDO 1999-V). Acesta nu vede niciun motiv să se depărteze de această constatare și, prin urmare, respinge această obiecție. În observațiile lor, primite la 30 de Registrul Octombrie 2002, Guvernul a susținut încă o dată că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că, de la hotărârea Curții de Casație din 18 iunie 2002, care a fost depusă în registrul instanței respective la 26 iulie 2002, a fost clar că o soluție în temeiul Legii Pinto a fost disponibilă și în ceea ce privește procedurile de expulzie, prin urmare, oricine s-a considerat o victimă a unei încălcări a articolului 6 § 1 din cauza duratei excepționale a acestei proceduri ar putea solicita compensare de la instanța competentă de recurs. (1) Guvernul a susținut că obiecția faptului că nu s-a scăpat de căile de recurs interne a abordat, de asemenea, plângerea în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece problema se plângea a fost o consecință a lungii procedurilor. Reclamantul nu a împărtășit opinia Guvernului că, din cauza plângerii în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 originare din lungimea procedurii, Legea Pinto ar permite o soluție pentru aceasta. Curtea a respins o obiecție similară în cazul Mascolo, susținând că reclamantul a fost absolvit din obligația de a epuiza căile de recurs interne în circumstanțele speciale ale acestui caz ( Mascolo c. Italia (dec.), nr. 68792/01, 16 octombrie 2003). Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de această constatare, iar obiecția guvernului trebuie, prin urmare, respinsă. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea admisibilă, fără a judeca fondurile cazului. Santiago Q uesada Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 68008/01

by Stefania FRATESCHI

against Italy

The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 18

March

2004 as a Chamber composed of:

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

E.

Levits

,

Mrs

S.

Botoucharova

,

Mr

A.

Kovler

,

Mr

V.

Zagrebelsky

,

Mrs

E.

Steiner

,

Mr

K.

Hajiyev,

judges

,

and Mr

S.

Q

uesada

,

Deputy Section Registrar

,

Having regard to the above application lodged on 28 February 2001,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant, Mrs Stefania Frateschi, is an Italian national who was born in 1960 and lives in Florence. She was represented before the Court by Mr G. Fanfani, a lawyer practising in Florence.

The respondent Government were represented by their successive Agents, respectively Mr U. Leanza and Mr I.M. Braguglia, and by their successive co-Agents, respectively Mr V. Esposito and Mr F. Crisafulli.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

A.C., C.G. and G.G. were the owners of a flat in Florence, which they had let to R.F.

In a registered letter of 29 June 1987, the owners informed the tenant that they intended to terminate the lease on expiry of the term on 31

December

1987 and asked him to vacate the premises by that date.

In a writ served on the tenant on 9 September 1988, the owners reiterated their intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Florence Magistrate.

By a decision of 18 October 1988, which was made enforceable on 23

November 1988, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 13 October 1989.

In the meanwhile, on 4 April 1989, the applicant became the owner of the flat and pursued the enforcement proceedings.

On 14 November 1989, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 5 December 1989, she informed the tenant that the order for possession would be enforced by a bailiff on 26 January 1990.

Between 26 January 1990 and 22 January 1999, the bailiff made twenty attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

On 17 May 1990, the applicant made a statutory declaration that she urgently required the premises as accommodation for herself.

On 11 October 2000, the applicant recovered possession of the flat.

THE LAW

The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that her inability to recover possession of her flat amounted to a violation of the right to property.

The applicant further complains under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings.

The Government objected that the applicant had failed to exhaust domestic remedies as she had not sought judicial review in the administrative courts of the refusal to provide police assistance.

The applicant submitted that during the course of the proceedings the Administrative judge's competence had been limited to a review on points of law and that, therefore, the Prefect's decisions not to provide police was not open to judicial review on its merits.

The Court notes that it has previously had occasion to dismiss this preliminary objection in the

Immobiliare Saffi

case (

Immobiliare Saffi

v.

Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 40-42, ECHR 1999-V). It sees no reason to depart from that finding and therefore dismisses that objection.

In their observations, which the Registry received on 30

October 2002, the Government argued once more that the applicant had not exhausted domestic remedies. They maintained that since the Court of Cassation's judgment of 18 June 2002, which was lodged with the registry of that court on 26

July

2002, it was clear that a remedy under the Pinto Act was also available in respect of eviction proceedings, with the result that anyone considering himself a victim of a violation of Article 6 § 1 on account of the inordinate length of such proceedings could seek compensation from the relevant court of appeal. That applied to any complaint under Article

6

§

No.

1, as the matter complained of was a consequence of the length of proceedings.

The applicant did not share the Government's view that, because the complaint under Article 1 of Protocol No. 1 originated in the length of the proceedings, the Pinto Act would afford a remedy for it.

The Court dismissed a similar objection in the

Mascolo

case, holding that the applicant was absolved from the obligation to exhaust domestic remedies in the special circumstances of that case (

Mascolo v. Italy

(dec.), no. 68792/01, 16 October 2003). The Court sees no reason to depart from that finding here and the Government's objection must, therefore, be dismissed.

The Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicant's property rights was not disproportionate; therefore, there is no violation of Article 1 of Protocol No.

1.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government submit that the delay in granting police assistance is justified on grounds of the order of priorities established according to public-safety requirements.

In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Santiago Q

uesada

Christos

Rozakis

Deputy Registrar

President