CtEDO 18.03.2004 Auto

SFERRAZZO and PAPINI v. ITALY

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
18.03.2004
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Admissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2004
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
SFERRAZZO and PAPINI v. ITALY (CtEDO, 2004)
HUDOC · oficial

PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINIBILITATEA cererii nr. 69308/01 de către Renato SFERRAZZO și Paola PAPINI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința la 18 martie 2004 în calitate de Cameră compusă din: C.L. Rozakis Președintele Levits dna Botoucharova Kovler Zagrebsky dna Steiner Hajiyev, judecători și judecători adjuncți ai Secțiunii Uesada Având în vedere cererea depusă la 10 martie 2001, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, după deliberare, hotărăsc după cum urmează: Reclamanții, dl Renato Sferrazzo, și dna Paola Papini sunt doi resortisanți italieni născuți respectiv în 1948 și 1950 și locuiesc în Florența. Ei au fost reprezentați în fața Curții de către dl A. Arena, un avocat practicant la Florența. Guvernul contestat a fost reprezentat de succesivii lor agenți, dl U. Leanza și dl I.M. Braguglia, precum și de co-agenții lor succesivi, respectiv V. Esposito și dl F. Crisafulli. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții sunt proprietarii unui apartament din Florența, pe care le-au lăsat R. A. Într-o scrisoare servită la chiriaș la 4 martie 1987, reclamanții au informat chiriașul cu privire la intenția lor de a încheia închiriere și l-au convocat să apară în fața magistratului Florenței. Prin decizia din 3 iunie 1987, care a fost pus în aplicare la 12 iunie 1987, Magistratul Florenței a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până în februarie 1990. La 10 martie 1990, reclamanții au notificat chiriașul care l-a obligat să părăsească sediul. La 5 aprilie 1990, reclamanții au făcut o declarație legală privind necesitatea urgentă a sediilor ca locație pentru ei înșiși. La 11 aprilie 1990, ei au informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 31 mai 1990. Între 31 mai 1990 și 4 mai 1999, judecătorul a făcut 19 încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamanții nu au fost niciodată acordate asistența poliției în aplicarea ordinii de posesie. La 26 iulie 1999, în conformitate cu Legea 431/98, chiriașul a cerut suspendarea procedurii de evacuare. La 30 septembrie 2000, reclamanții au recuperat posesia apartamentului. HOTĂRÂREA Reclamanții se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea lor de a recupera posesia apartamentului a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamanții se plâng în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare și despre refuzul dreptului lor de acces la o instanță. În observațiile lor, pe care Registrul le-a primit la 30 octombrie 2002, Guvernul a susținut că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne și au susținut că, de la hotărârea Curții de Casație din 18 iunie 2002, care a fost depusă în registrul instanței respective la 26 iulie 2002, a fost clar că o soluție în temeiul Legii Pinto a fost disponibilă și în ceea ce privește procedurile de expulzie, prin urmare, oricine s-a considerat o victimă a unei încălcări a articolului 6 § 1 din cauza duratei excepționale a acestei proceduri ar putea solicita compensare de la instanța competentă de recurs. (1) Guvernul a susținut că obiecția faptului că nu s-a scăpat de căile de recurs interne a abordat, de asemenea, plângerea în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece problema se plângea a fost o consecință a lungii procedurilor. Reclamanții au susținut că, atunci când au introdus cererea lor, nu există niciun remediu în temeiul legii italiene, susținând, în continuare, că, după introducerea sa, Legea Pinto era opțională și nu obligatorie, deoarece termenul utilizat în secțiunea 6 din legea era „titluat” și nu „folosit”. Reclamanții se bazau pe actum temporal regit Curtea a respins o obiecție similară în cazul Mascolo, susținând că reclamantul a fost absorbit de obligația de a epuiza căile de recurs interne în circumstanțele speciale ale acestei cauze (Mascolo c. Italia (dec.), nr. 68792/01, 16 octombrie 2003). Curtea nu vede niciun motiv să se îndepărteze de această constatare, iar obiecția guvernului trebuie, prin urmare, respinsă. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamanților nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea admisibilă, fără a judeca fondurile cazului. Santiago Q uesada Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă