Stornelli și alții împotriva Italiei

Primă secțiune DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 68706/01 de Maddalena STORNELLI și alții împotriva Italiei Curții Europene a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința la 18 martie 2004 în calitate de Cameră compusă din: C.L. Președintele Rozakis Levits Doamna Botoucharova Kovler Zagrebelsky dna Steiner Hajiyev, judecători și dl secretar adjunct al secțiunii uesada Având în vedere cererea depusă la 14 iulie 2000, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de către solicitanți, după deliberare, hotărăsc după cum urmează: FACTELE Reclamanții, dna Maddalena Stornelli, dna Cecilia Sacchi, dl Leonardo Sacchi și dna Francesca Sacchi sunt patru resortisanți italieni născuți în 1932, 1963, 1941 și 1940 și locuiesc în Florența.

Au fost reprezentați în fața Curții de către dna R. Capitani, avocat practicant în Florența. Guvernul contestat a fost reprezentat de succesivii lor agenți, respectiv dl U. Leanza și dl I.M. Braguglia, și de co-agenții lor succesivi, respectiv V. Esposito și dl F. Crisafulli. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. M.S. a fost proprietarul unui apartament din Florența, pe care l-a lăsat E.D.L. și după moartea ei către fiica sa S.L.D.B. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 19 octombrie 1989, M.S. a informat chiriașul că intenționează să încheie închirierea contractului la expirarea termenului la 31 decembrie 1991 și i-a cerut să abandoneze locația până la data respectivă.

El a chemat chiriașul să apară în fața magistratului Florenței. Prin decizia din 9 noiembrie 1989, care a fost pusă în aplicare la 21 de ani. Noiembrie 1989, Magistratul Florenței a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediul să fie evacuat până la 31 decembrie 1992. La 12 iunie 1993, M.S. a murit, soția și copiii sale – reclamanții reali – au moștenit apartamentul și au devenit parte la procedura ca moștenitori. La 14 decembrie 1993, reclamanții au servit anunțuri asupra chiriașului care a solicitat-o să șteargă locația. La 18 ianuarie 1994, ei au informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 8 martie 1994. Între 8 martie 1994 și 3 decembrie 1998, judecătorul a făcut nouă încercări de recuperare a posesiunii.

Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece reclamanții nu aveau dreptul la asistență de poliție pentru executarea ordinului de posesie. La 27 iulie 1999, în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 431/98, chiriașul a solicitat suspendarea procedurii de evacuare. Procesul de evacuare a fost suspendat până la 26 ianuarie 2001. La 8 martie 2001, reclamanții au notificat locatarului informand-o că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 14 mai 2001. În acea dată, judecătorul a făcut o încercare și a descoperit că chiriașul a părăsit sediul la 10 mai 2001. Prin urmare, reclamanții au recuperat posesia apartamentului. HOTĂRÂREA Reclamanții se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția că incapacitatea lor de a recupera posesia a apartamentului a constituit o încălcare a dreptului la proprietate.

Reclamanții se plâng în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de expulzare. În observațiile pe care le-a primit Registrul la 30 octombrie 2002, Guvernul a susținut că reclamanții nu au epuizat recours interne.

Ei au susținut că, de la hotărârea Curții de casă din 18 iunie 2002, care a fost depusă în registrul instanței respective la 26 Iulie 2002, a fost clar că un remediu în temeiul Legii Pinto era, de asemenea, disponibil în ceea ce privește procedurile de expulzie, cu rezultatul că o persoană care se consideră victime de încălcare a articolului 6 § 1 din cauza lungii excepționale a acestei proceduri ar putea solicita compensare de la instanța de recurs relevantă, ceea ce se aplică oricărei plângeri în temeiul articolului 6 § 1. Guvernul a susținut că o opoziția de neepuizare a căilor de recurs interne a acoperit, de asemenea, plângerea în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1, deoarece problema se plângea a fost o consecință a lungii procedurii.

Reclamanții au susținut că această soluție a fost opțională mai degrabă decât obligatorie, deoarece termenul utilizat în art. 6 din Act a fost „intificat” și nu „folosește”. Reclamanții au invocat principiul timpus regit actum pentru a contesta aplicarea retroactivă a Actului. Curtea a respins o obiecție similară în Mascolo Cauza, declarând că reclamantul a fost anulat de la obligația de a epuiza căile de recurs interne în circumstanțele speciale ale acestui caz (Mascolo v. Italia (dec.), nr. 68792/01, 16 octombrie 2003). Curtea nu vede niciun motiv să se depărte de această constatare și, prin urmare, obiecția guvernului trebuie respinsă. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan.

În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamanților nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii.

Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea admisibilă, fără a judeca fondurile cazului. Santiago Q uesada Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 68706/01 by Maddalena STORNELLI and Others against Italy The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 18 March 2004 as a Chamber composed of: Mr C.L. Rozakis , President , Mr E. Levits , Mrs S. Botoucharova , Mr A. Kovler , Mr V. Zagrebelsky , Mrs E. Steiner , Mr K. Hajiyev, judges , and Mr S. Q uesada , Deputy Section Registrar , Having regard to the above application lodged on 14 July 2000, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicants, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicants, Mrs Maddalena Stornelli, Mrs Cecilia Sacchi, Mr Leonardo Sacchi and Mrs Francesca Sacchi are four Italian nationals who were respectively born in 1932, 1963, 1941 and 1940 and live in Florence.

They were represented before the Court by Mrs R. Capitani, a lawyer practising in Florence. The respondent Government were represented by their successive Agents, respectively Mr U. Leanza and Mr I.M. Braguglia, and by their successive co-Agents, respectively Mr V. Esposito and Mr F. Crisafulli. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. M.S. was the owner of a flat in Florence, which he had let to E.D.L. and after her death to her daughter S.L.D.B. In a writ served on the tenant on 19 October 1989, M.S. informed the tenant that he intended to terminate the lease on expiry of the term on 31 December 1991 and asked her to vacate the premises by that date.

He summoned the tenant to appear before the Florence Magistrate. By a decision of 9 November 1989, which was made enforceable on 21 November 1989, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 December 1992. On 12 June 1993, M.S. died, his wife and children – the actual applicants – inherited the flat and became party to the proceedings as heirs. On 14 December 1993, the applicants served notice on the tenant requiring her to vacate the premises. On 18 January 1994, they informed the tenant that the order for possession would be enforced by a bailiff on 8 March 1994. Between 8 March 1994 and 3 December 1998, the bailiff made nine attempts to recover possession.

Each attempt proved unsuccessful, as the applicants were not entitled to police assistance in enforcing the order for possession. On 27 July 1999, pursuant to section 6 of Law no. 431/98, the tenant asked for a suspension of the eviction proceedings. The eviction proceedings were suspended until 26 January 2001. On 8 March 2001, the applicants served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 14 May 2001. On that date, the bailiff made one attempt and discovered that the tenant had left the premises on 10 May 2001. Consequently, the applicants recovered possession of the flat. THE LAW The applicants complain under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that their inability to recover possession of their flat amounted to a violation of the right to property.

The applicants further complain under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings. In their observations, which the Registry received on 30 October 2002, the Government argued that the applicants had not exhausted domestic remedies. They maintained that since the Court of Cassation's judgment of 18 June 2002, which was lodged with the registry of that court on 26 July 2002, it was clear that a remedy under the Pinto Act was also available in respect of eviction proceedings, with the result that anyone considering himself a victim of a violation of Article 6 § 1 on account of the inordinate length of such proceedings could seek compensation from the relevant court of appeal.

That applied to any complaint under Article 6 § 1. The Government submitted that the objection of a failure to exhaust domestic remedies also covered the complaint under Article 1 of Protocol No. 1, as the matter complained of was a consequence of the length of proceedings. The applicants contended that this remedy was optional rather than compulsory since the term used in section 6 of the Act was “entitled” and not “must”. The applicants relied on the tempus regit actum principle to dispute the retroactive application of the Act. The Court dismissed a similar objection in the Mascolo case, holding that the applicant was absolved from the obligation to exhaust domestic remedies in the special circumstances of that case ( Mascolo v. Italy (dec.), no. 68792/01, 16 October 2003). The Court sees no reason to depart from that finding here and the Government's objection must, therefore, be dismissed.

The Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicants' property rights was not disproportionate; therefore, there is no violation of Article 1 of Protocol No. 1. As to the length of the enforcement proceedings, the Government submit that the delay in granting police assistance is justified on grounds of the order of priorities established according to public-safety requirements. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions.

The date of enforcement should now be set by the District Court. The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established. For these reasons, the Court unanimously Declares the application admissible, without prejudging the merits of the case. Santiago Q uesada Christos Rozakis Deputy Registrar President