FEDERICI v. ITALY (No. 2)
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partly admissible
FEDERICI v. ITALY (No. 2) (CtEDO, 2005)
DIRECȚIUNEA TERZĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererilor nr. 66327/01 și 66556/01 de Clara și Licia FEDERICI împotriva Italiei Curții Europene a Drepturilor Omului (Secțiunea A treia), ședința la 20 ianuarie 2005 în calitate de Cameră compusă din: B.M. Zupančič Președintele Hedigan Caflisch dna Tsatsa-Nikolovska Zagrebelsky dna Gyulumyan David Thór Björgvinsson, judecători și grefierul secțiunii Berger Având în vedere cererea depusă la 21 noiembrie 2000, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, după deliberare, hotărăsc după cum urmează: Reclamanții, dna Clara și Licia Federici, sunt doi resortisanți italieni care s-au născut în 1927 și 1929 și trăiesc în Roma. Ele sunt reprezentate în fața Curții de MM. M. și C. Segnalini, doi avocați practicanți în Roma. Guvernul contestat a fost reprezentat de agentii lor succesivi, respectiv dl U. Leanza și dl I.M. Braguglia, și de co-agenții lor succesivi, respectiv dl V. Esposito și dl F. Crisafulli. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Cererea nr. 66327/01 Într-o scrisoare înregistrată din 26 februarie 1990, reclamanții au informat chiriașul că intenționează să încheie închiriere la expirarea termenului la 5 octombrie 1992 și i-au solicitat să abandoneze locația până la data respectivă. Într-o scrisoare servită la chiriaș la 28 decembrie 1990, reclamanții au reiterat intenția lor de a încheia închiriere și au convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului de Roma. Prin decizia din 17 mai 1991, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul de la Roma a susținut validitatea anunțului de renunțare la 5 octombrie 1992 și a ordonat ca sediile să fie anulate până la 5 octombrie 1993. În conformitate cu Legea nr. 359/92, expirarea termenului a fost prelungită până la 5 octombrie 1994. Această decizie a invalidat scrierea anterioară. Prin urmare, reclamanții au trebuit să reînceapă procedura de evacuare. La 5 aprilie 1996, au servit la chiriaș un al doilea anunț pentru a renunța și l-au convocat să apară în fața magistratului Roma. Prin decizia din 20 noiembrie 1996, Magistratul a susținut validitatea notificării de a renunța și a ordonat ca sediul să fie vacant până la 20 mai 1997. La 18 decembrie 1998, reclamanții au servit locatarului ordinul de evacuare a sediilor. La 17 februarie 1999, ei au informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 22 iulie 1999. La 25 octombrie 1999, reclamanții au servit la chiriaș o a doua ordonanță de evacuare a sediilor. La 4 noiembrie 1999, ei au informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 30 noiembrie 1999. Între 30 noiembrie 1999 și 14 aprilie 2000, judecătorul a făcut patru încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit că nu a reușit. La 30 iunie 2000, reclamanții au recuperat posesia apartamentului. 2. Cerere nr. 66556/01 Într-o scrisoare înregistrată din 19 februarie 1990, reclamanții au informat chiriașul că intenționează să încheie închiriere la expirarea termenului la 30 iunie 1991 și i-au cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare servită la chiriaș la 13 iunie 1990, reclamanții au reiterat intenția lor de a închiria închiria și au convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului de Roma. Prin decizia din 22 iunie 1992, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul de la Roma a susținut validitatea anunțului de renunțare la 31 decembrie 1993 și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 30 septembrie 1994. În conformitate cu Legea nr. 359/92, expirarea termenului a fost prelungită până la 31 decembrie 1995. Această decizie a invalidat scrisoarea anterioară. În consecință, reclamanții au trebuit să reînceapă procedura de evacuare. La 5 aprilie 1995, reclamanții au servit o a doua scrisoarea asupra chiriașului în vederea încheierii închirierii închirierii. Locatarul a fost apoi convocat să apară înaintea Magistratului de la Roma care, prin decizia din 20 noiembrie 1996, a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 20 noiembrie 1997. La 18 decembrie 1998, un anunț a fost notificat chiriașului care l-a solicitat să abandoneze sediul. La 17 februarie 1999, reclamanții au informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 22 iulie 1999. Între 30 noiembrie 1999 și 14 aprilie 2000, judecătorul a făcut 4 încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit că nu a reușit. La 29 septembrie 2000, reclamanții au recuperat posesia apartamentului. Legea și practicile interne relevante sunt descrise în decizia Provvedi c. Italie 66644/01 din 2 decembrie 2004). COMPLAINTE Reclamanții se plâng în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare Se plâng în continuare în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 despre incapacitatea lor prelungită - prin lipsa de asistență de poliție - de a recupera posesia apartamentelor lor. HOTĂRÂREA Reclamanții se plâng, în temeiul articolului 6 1 din Convenție, cu privire la durata procedurii de expulzare, și se plâng în continuare în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 că incapacitatea lor de a recupera posesia apartamentelor lor constituie o încălcare a dreptului la proprietate. Guvernul a contestat faptul că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne, deoarece nu au solicitat reexaminarea judiciară în instanțele administrative a refuzului de a furniza asistență de poliție sau au depus o cerere în temeiul articolului 617 din Codul de Procedură Civilă („CCP”), care se ocupă de incidentele care au apărut în timpul executării, provocând legitimitatea hotărârilor judecătorului de a amâna expulziarea. Curtea constată că anterior a avut ocazia de a respinge primul membru al obiecției guvernului în cazul Immobiliare Saffi (Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V). Acesta nu vede niciun motiv să se depărteze de această constatare și, prin urmare, respinge această opoziție. Obiecție, Curtea constată că, deși reclamanții ar fi putut solicita judecătorului responsabil pentru executarea hotărârilor care contestau hotărârile judecătorului dacă acestea ar fi fost ilegale, în cazul instantaneu, judecătorul nu a acționat ilegal, dar nu a putut executa ordinul de expulzare fără asistență de poliție. În consecință, întrucât nu s-a putut depune nicio obiecție împotriva unei decizii de a nu furniza asistență de poliție, procedura prevăzută la art. 617 nu poate fi considerată ca un remediu eficient. În plus, Guvernul nu a citat nici o decizie a instanțelor italiene de a arăta altfel. Obiecția guvernului trebuie, prin urmare, respinsă. În observațiile lor, primite de Curte la 30 octombrie 2002, Guvernul a susținut încă o dată că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne, susținând că, în urma hotărârii Curții de Casație din 18 iunie 2002, care a fost depusă în registrul instanței respective la 26 Iulie 2002, a fost clar că o soluție în temeiul Legii Pinto a fost disponibilă și în ceea ce privește procedurile de expulzie, având ca rezultat faptul că oricine s-a considerat o victimă de încălcare a articolului 6 § 1 din cauza duratei excepționale a acestei proceduri ar putea solicita compensare de la instanța competentă de recurs. (1) Guvernul a susținut că obiecția faptului că nu s-a scăpat de căile de recurs interne a abordat, de asemenea, plângerea în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece problema se plângea a fost o consecință a lungii procedurilor. Reclamanții au susținut că această soluție a fost opțională mai degrabă decât obligatorie, deoarece termenul utilizat în art. 6 din Act a fost „intificat” și nu „folosește”. De asemenea, acestea se bazează pe principiul timpus regit actum pentru a contesta aplicarea retroactivă a Actului. Curtea a respins o obiecție similară în Mascolo Cauza, declarând că reclamantul a fost anulat de la obligația de a epuiza căile de recurs interne în circumstanțele speciale ale acestui caz (Mascolo v. Italia (dec.), nr. 68792/01, 16 octombrie 2003). Curtea nu vede niciun motiv să se depărte de această constatare și, prin urmare, obiecția guvernului trebuie respinsă. Guvernul susține că cererile sunt vădit nefondate, deoarece reclamanții au recuperat posesia apartamentelor lor chiar mai puțin de un an după prima încercare a judecătorului. Acestea susțin, de asemenea, că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea remarcă că, deși reclamanții au recuperat posesia apartamentelor lor puțin timp după prima încercare a judecătorului, intrarea în vigoare a Legii nr. 359/92, le-a obligat să reînceapă întreaga procedură de evacuare. Prin urmare, Curtea consideră că cererile susțin probleme complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul și că acestea nu pot fi considerate vădit nefondate în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu a fost stabilit niciun alt motiv pentru declararea cererilor inadmisibile. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să se alăture cererilor; declară că cererile sunt admise, fără a se judeca în fondul cazului. Vincent Berger Bostjan M. ZupanČiČ Președintele grefierului