Federici împotriva Italiei (nr. 2)

DIRECȚIUNEA TERZĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererilor nr. 66327/01 și 66556/01 de Clara și Licia FEDERICI împotriva Italiei Curții Europene a Drepturilor Omului (Secțiunea A treia), ședința la 20 ianuarie 2005 în calitate de Cameră compusă din: B.M. Zupančič Președintele Hedigan Caflisch dna Tsatsa-Nikolovska Zagrebelsky dna Gyulumyan David Thór Björgvinsson, judecători și grefierul secțiunii Berger Având în vedere cererea depusă la 21 noiembrie 2000, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, după deliberare, hotărăsc după cum urmează: Reclamanții, dna Clara și Licia Federici, sunt doi resortisanți italieni care s-au născut în 1927 și 1929 și trăiesc în Roma.

Ele sunt reprezentate în fața Curții de MM. M. și C. Segnalini, doi avocați practicanți în Roma. Guvernul contestat a fost reprezentat de agentii lor succesivi, respectiv dl U. Leanza și dl I.M. Braguglia, și de co-agenții lor succesivi, respectiv dl V. Esposito și dl F. Crisafulli. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Cererea nr. 66327/01 Într-o scrisoare înregistrată din 26 februarie 1990, reclamanții au informat chiriașul că intenționează să încheie închiriere la expirarea termenului la 5 octombrie 1992 și i-au solicitat să abandoneze locația până la data respectivă. Într-o scrisoare servită la chiriaș la 28 decembrie 1990, reclamanții au reiterat intenția lor de a încheia închiriere și au convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului de Roma.

Prin decizia din 17 mai 1991, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul de la Roma a susținut validitatea anunțului de renunțare la 5 octombrie 1992 și a ordonat ca sediile să fie anulate până la 5 octombrie 1993. În conformitate cu Legea nr. 359/92, expirarea termenului a fost prelungită până la 5 octombrie 1994. Această decizie a invalidat scrierea anterioară. Prin urmare, reclamanții au trebuit să reînceapă procedura de evacuare. La 5 aprilie 1996, au servit la chiriaș un al doilea anunț pentru a renunța și l-au convocat să apară în fața magistratului Roma. Prin decizia din 20 noiembrie 1996, Magistratul a susținut validitatea notificării de a renunța și a ordonat ca sediul să fie vacant până la 20 mai 1997. La 18 decembrie 1998, reclamanții au servit locatarului ordinul de evacuare a sediilor.

La 17 februarie 1999, ei au informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 22 iulie 1999. La 25 octombrie 1999, reclamanții au servit la chiriaș o a doua ordonanță de evacuare a sediilor. La 4 noiembrie 1999, ei au informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 30 noiembrie 1999. Între 30 noiembrie 1999 și 14 aprilie 2000, judecătorul a făcut patru încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit că nu a reușit. La 30 iunie 2000, reclamanții au recuperat posesia apartamentului. 2. Cerere nr. 66556/01 Într-o scrisoare înregistrată din 19 februarie 1990, reclamanții au informat chiriașul că intenționează să încheie închiriere la expirarea termenului la 30 iunie 1991 și i-au cerut să abandoneze sediul până la data respectivă.

Într-o scrisoare servită la chiriaș la 13 iunie 1990, reclamanții au reiterat intenția lor de a închiria închiria și au convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului de Roma. Prin decizia din 22 iunie 1992, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul de la Roma a susținut validitatea anunțului de renunțare la 31 decembrie 1993 și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 30 septembrie 1994. În conformitate cu Legea nr. 359/92, expirarea termenului a fost prelungită până la 31 decembrie 1995. Această decizie a invalidat scrisoarea anterioară. În consecință, reclamanții au trebuit să reînceapă procedura de evacuare. La 5 aprilie 1995, reclamanții au servit o a doua scrisoarea asupra chiriașului în vederea încheierii închirierii închirierii.

Locatarul a fost apoi convocat să apară înaintea Magistratului de la Roma care, prin decizia din 20 noiembrie 1996, a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 20 noiembrie 1997. La 18 decembrie 1998, un anunț a fost notificat chiriașului care l-a solicitat să abandoneze sediul. La 17 februarie 1999, reclamanții au informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 22 iulie 1999. Între 30 noiembrie 1999 și 14 aprilie 2000, judecătorul a făcut 4 încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit că nu a reușit. La 29 septembrie 2000, reclamanții au recuperat posesia apartamentului.

Legea și practicile interne relevante sunt descrise în decizia Provvedi c. Italie 66644/01 din 2 decembrie 2004). COMPLAINTE Reclamanții se plâng în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare Se plâng în continuare în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 despre incapacitatea lor prelungită - prin lipsa de asistență de poliție - de a recupera posesia apartamentelor lor. HOTĂRÂREA Reclamanții se plâng, în temeiul articolului 6 1 din Convenție, cu privire la durata procedurii de expulzare, și se plâng în continuare în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 că incapacitatea lor de a recupera posesia apartamentelor lor constituie o încălcare a dreptului la proprietate.

Guvernul a contestat faptul că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne, deoarece nu au solicitat reexaminarea judiciară în instanțele administrative a refuzului de a furniza asistență de poliție sau au depus o cerere în temeiul articolului 617 din Codul de Procedură Civilă („CCP”), care se ocupă de incidentele care au apărut în timpul executării, provocând legitimitatea hotărârilor judecătorului de a amâna expulziarea. Curtea constată că anterior a avut ocazia de a respinge primul membru al obiecției guvernului în cazul Immobiliare Saffi (Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V). Acesta nu vede niciun motiv să se depărteze de această constatare și, prin urmare, respinge această opoziție.

Obiecție, Curtea constată că, deși reclamanții ar fi putut solicita judecătorului responsabil pentru executarea hotărârilor care contestau hotărârile judecătorului dacă acestea ar fi fost ilegale, în cazul instantaneu, judecătorul nu a acționat ilegal, dar nu a putut executa ordinul de expulzare fără asistență de poliție. În consecință, întrucât nu s-a putut depune nicio obiecție împotriva unei decizii de a nu furniza asistență de poliție, procedura prevăzută la art. 617 nu poate fi considerată ca un remediu eficient. În plus, Guvernul nu a citat nici o decizie a instanțelor italiene de a arăta altfel. Obiecția guvernului trebuie, prin urmare, respinsă.

În observațiile lor, primite de Curte la 30 octombrie 2002, Guvernul a susținut încă o dată că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne, susținând că, în urma hotărârii Curții de Casație din 18 iunie 2002, care a fost depusă în registrul instanței respective la 26 Iulie 2002, a fost clar că o soluție în temeiul Legii Pinto a fost disponibilă și în ceea ce privește procedurile de expulzie, având ca rezultat faptul că oricine s-a considerat o victimă de încălcare a articolului 6 § 1 din cauza duratei excepționale a acestei proceduri ar putea solicita compensare de la instanța competentă de recurs. (1) Guvernul a susținut că obiecția faptului că nu s-a scăpat de căile de recurs interne a abordat, de asemenea, plângerea în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece problema se plângea a fost o consecință a lungii procedurilor.

Reclamanții au susținut că această soluție a fost opțională mai degrabă decât obligatorie, deoarece termenul utilizat în art. 6 din Act a fost „intificat” și nu „folosește”. De asemenea, acestea se bazează pe principiul timpus regit actum pentru a contesta aplicarea retroactivă a Actului. Curtea a respins o obiecție similară în Mascolo Cauza, declarând că reclamantul a fost anulat de la obligația de a epuiza căile de recurs interne în circumstanțele speciale ale acestui caz (Mascolo v. Italia (dec.), nr. 68792/01, 16 octombrie 2003). Curtea nu vede niciun motiv să se depărte de această constatare și, prin urmare, obiecția guvernului trebuie respinsă. Guvernul susține că cererile sunt vădit nefondate, deoarece reclamanții au recuperat posesia apartamentelor lor chiar mai puțin de un an după prima încercare a judecătorului.

Acestea susțin, de asemenea, că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District.

Curtea remarcă că, deși reclamanții au recuperat posesia apartamentelor lor puțin timp după prima încercare a judecătorului, intrarea în vigoare a Legii nr. 359/92, le-a obligat să reînceapă întreaga procedură de evacuare. Prin urmare, Curtea consideră că cererile susțin probleme complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul și că acestea nu pot fi considerate vădit nefondate în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu a fost stabilit niciun alt motiv pentru declararea cererilor inadmisibile. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să se alăture cererilor; declară că cererile sunt admise, fără a se judeca în fondul cazului. Vincent Berger Bostjan M. ZupanČiČ Președintele grefierului

THIRD SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Applications nos. 66327/01 and 66556/01 by Clara and Licia FEDERICI against Italy The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 20 January 2005 as a Chamber composed of: Mr B.M. Zupančič , President , Mr J. Hedigan , Mr L. Caflisch , Mrs M. Tsatsa-Nikolovska , Mr V. Zagrebelsky , Mrs A. Gyulumyan , Mr David Thór Björgvinsson, judges , and Mr V. Berger , Section Registrar , Having regard to the above application lodged on 21 November 2000, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicants, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicants, Mrs Clara and Licia Federici, are two Italian nationals who were respectively born in 1927 and 1929 and live in Rome.

They are represented before the Court by MM. M. and C. Segnalini, two lawyers practising in Rome. The respondent Government were represented by their successive Agents, respectively Mr U. Leanza and Mr I.M. Braguglia, and by their successive co-Agents, respectively Mr V. Esposito and Mr F. Crisafulli. A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. 1. Application no. 66327/01 In a registered letter of 26 February 1990, the applicants informed the tenant that they intended to terminate the lease on expiry of the term on 5 October 1992 and asked him to vacate the premises by that date. In a writ served on the tenant on 28 December 1990, the applicants reiterated their intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Rome Magistrate.

By a decision of 17 May 1991, which was made enforceable on the same day, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit on 5 October 1992 and ordered that the premises be vacated by 5 October 1993. Pursuant to Law no. 359/92, the expiry of the term was extended until 5 October 1994. This decision invalidated the previous writ. As a result, the applicants had to restart the eviction proceedings. On 5 April 1996, they served on the tenant a second notice to quit and summoned him to appear before the Rome Magistrate. By a decision of 20 November 1996, the Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 20 May 1997. On 18 December 1998, the applicants served on the tenant the order to vacate the premises.

On 17 February 1999, they informed the tenant that the order for possession would be enforced by a bailiff on 22 July 1999. On 25 October 1999, the applicants served on the tenant a second order to vacate the premises. On 4 November 1999, they informed the tenant that the order for possession would be enforced by a bailiff on 30 November 1999. Between 30 November 1999 and 14 April 2000, the bailiff made four attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful. On 30 June 2000, the applicants recovered possession of the flat. 2. Application no. 66556/01 In a registered letter of 19 February 1990, the applicants informed the tenant that they intended to terminate the lease on expiry of the term on 30 June 1991 and asked him to vacate the premises by that date.

In a writ served on the tenant on 13 June 1990, the applicants reiterated their intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Rome Magistrate. By a decision of 22 June 1992, which was made enforceable on the same day, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit on 31 December 1993 and ordered that the premises be vacated by 30 September 1994. Pursuant to Law no. 359/92, the expiry of the term was extended until 31 December 1995. This decision invalidated the previous writ. As a result, the applicants had to restart the eviction proceedings. On 5 April 1995, the applicants served a second writ on the tenant with a view to terminating the lease.

The tenant was then summoned to appear before the Rome Magistrate who, by a decision of 20 November 1996, upheld the validity of the notice to quit and ordered the premises be vacated by 20 November 1997. On 18 December 1998, a notice was served on the tenant requiring him to vacate the premises. On 17 February 1999, the applicants informed the tenant that the order for possession would be enforced by a bailiff on 22 July 1999. Between 30 November 1999 and 14 April 2000, the bailiff made 4 attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful. On 29 September 2000, the applicants recovered possession of the flat.

B. Relevant domestic law and practice The relevant domestic law and practice is described in the decision Provvedi c. Italie (n o 66644/01, of 2 December 2004). COMPLAINTS The applicants complain under Article 6 § 1 of the Convention about the length of the eviction proceedings They further complain under Article 1 of Protocol No. 1 about their prolonged inability - through lack of police assistance - to recover possession of their flats. THE LAW The applicants complain under Article 6 § 1 of the Convention about the duration of the eviction proceedings. They further complain under Article 1 of Protocol No. 1 that their inability to recover possession of their flats amounted to a violation of the right to property.

The Government objected that the applicants had failed to exhaust domestic remedies as they had not sought judicial review in the administrative courts of the refusal to provide police assistance or lodged an application under Article 617 of the Code of Civil Procedure (“CCP”), which deals with incidents arising during enforcement, challenging the legitimacy of the bailiff's decisions to defer the eviction. The Court notes that it has previously had occasion to dismiss the first limb of the Government's objection in the Immobiliare Saffi case ( Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, §§ 40-42, ECHR 1999-V). It sees no reason to depart from that finding and therefore dismisses that objection.

With regard to the second limb of the objection, the Court notes that although the applicants could have applied to the judge responsible for the execution of judgments challenging the bailiff's decisions had they been unlawful, in the instant case the bailiff had not acted unlawfully but could not enforce the eviction order without police assistance. Accordingly, since no objection could be lodged against a decision not to provide police assistance, the procedure under Article 617 cannot be regarded as an effective remedy. Furthermore, the Government have not cited any decisions of the Italian courts to show otherwise. The Government's objection must therefore be dismissed. In their observations, which the Court received on 30 October 2002, the Government argued once more that the applicants had not exhausted domestic remedies.

They maintained that following the Court of Cassation's judgment of 18 June 2002, which was lodged with the registry of that court on 26 July 2002, it was clear that a remedy under the Pinto Law was also available in respect of eviction proceedings, with the result that anyone considering himself a victim of a violation of Article 6 § 1 on account of the inordinate length of such proceedings could seek compensation from the relevant court of appeal. That applied to any complaint under Article 6 § 1. The Government submitted that the objection of a failure to exhaust domestic remedies also covered the complaint under Article 1 of Protocol No. 1, as the matter complained of was a consequence of the length of proceedings.

The applicants contended that this remedy was optional rather than compulsory since the term used in section 6 of the Act was “entitled” and not “must”. They also relied on the tempus regit actum principle to dispute the retroactive application of the Act. The Court dismissed a similar objection in the Mascolo case, holding that the applicant was absolved from the obligation to exhaust domestic remedies in the special circumstances of that case ( Mascolo v. Italy (dec.), no. 68792/01, 16 October 2003). The Court sees no reason to depart from that finding here and the Government's objection must, therefore, be dismissed. The Government maintain that the applications are manifestly ill-founded since the applicants recovered possession of their flats even less than one year after the first attempt of the bailiff.

They also submit that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicant's property rights was not disproportionate; therefore, there is no violation of Article 1 of Protocol No. 1. As to the length of the enforcement proceedings, the Government submit that the delay in granting police assistance is justified on grounds of the order of priorities established according to public-safety requirements. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions.

The date of enforcement should now be set by the District Court. The Court notes that although the applicants recovered possession of their flats few time after the first attempt of the bailiff, the entry into force of Law no. 359/92, obliged them to restart the whole eviction proceedings. Therefore, the Court considers that the applications raise complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that they cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the applications inadmissible has been established. For these reasons, the Court unanimously Decides to join the applications; Declares the applications admissible, without prejudging the merits of the case.

Vincent Berger Bostjan M. ZupanČiČ Registrar President