Brocco împotriva Italiei

PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 68074/01 de Roberto și Paolo BROCCO împotriva Italiei Curții Europene a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 18 martie 2004 în calitate de Cameră compusă din: Președintele C.L. Rozakis Levits dna Botoucharova Kovler Zagrebelsky dna Steiner Hajiyev, judecători și dl judecător adjunct al secțiunii UESada Având în vedere cererea depusă la 4 iulie 2000, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, după deliberare, hotărăsc după cum urmează: FACTELE Reclamanții, dl Roberto Brocco, și dl Paolo Brocco, sunt doi resortisanți italiani care au fost, respectiv, născuți în 1963 și 1959 și trăiesc în Roma.

Guvernul contestat a fost reprezentat de agentii lor succesivi, respectiv dl U. Leanza și dl I.M. Braguglia, și de co-agenții lor succesivi, respectiv dl V. Esposito și dl F. Crisafulli. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. A.C., mama reclamanților, a fost proprietarul unui apartament din Roma pe care l-a lăsat A.F. Într-o scrisoare înregistrată din 2 mai 1987, A.C. a informat chiriașul că intenționează să încheie închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1987 și i-a cerut să abandoneze locația până la data respectivă. Într-o scrisoare servită la chiriaș la 15 iunie 1987, A.C. a reiterat intenția ei de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea magistratului Roma.

Prin decizia din 30 noiembrie 1987, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul de la Roma a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 decembrie 1988. La 2 octombrie 1989, A.C. a notificat locatarului care o cere să abandoneze sediul. La 30 octombrie 1989, ea informează chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 19 decembrie 1989. Între 19 decembrie 1989 și 25 ianuarie 2000, judecătorul a făcut patruzeci și șapte de încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit că nu a avut succes, deoarece reclamantul nu avea dreptul la asistență de poliție pentru executarea ordinului de posesie.

Între timp, la 27 februarie 1996, A.C., mama reclamanților, a murit și reclamanții a moștenit apartamentul. La 28 martie 1996, reclamanții au devenit partid în procedura națională ca moștenitori. La 14 februarie 2000, reclamanții au recuperat posesia apartamentului. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea lor de a recupera posesia apartamentului a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamanții se plâng în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare.

Guvernul a contestat faptul că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne, deoarece nu au solicitat reexaminarea judiciară în instanțele administrative a refuzului de a furniza asistență de poliție sau au depus o cerere în temeiul articolului 617 din Codul de Procedură Civilă („CCP”), care se ocupă de incidentele care au apărut în timpul executării, provocând legitimitatea hotărârilor judecătorului de a amâna expulziarea. Reclamanții au susținut că, în cursul procedurii, competența judecătorului administrativ s-a limitat la o revizuire a punctelor de drept și că, prin urmare, hotărârile Prefectului de a nu furniza poliție nu erau deschise la o revizuire judiciară cu privire la fondul său.

Curtea constată că a avut anterior ocazia de a respinge prima parte a obiecției guvernului în Immobiliare Saffi Cazul (Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V). Acesta nu vede niciun motiv să se depărteze de această constatare și, prin urmare, respinge această obiecție. Reclamanții au susținut că art. 617 din Codul de Procedură Civilă a furnizat un remediu pentru chiriași și nu pentru proprietari. Curtea remarcă că, deși reclamanții ar fi putut solicita judecătorului responsabil pentru executarea hotărârilor care contestau hotărârile judecătorului dacă acestea ar fi fost ilegale, în cazul instantaneu, judecătorul nu a acționat ilegal, dar nu a putut executa ordinul de evacuare fără asistență de poliție.

În consecință, deoarece nu s-a putut depune nicio obiecție împotriva unei decizii de a nu furniza asistență de poliție, procedura prevăzută la art. 617 nu poate fi considerată ca un remediu eficace. În plus, guvernul nu a citat nici o decizie a instanțelor italiene de a arăta altfel. Obiecția guvernului trebuie, prin urmare, respinsă. În observațiile lor, primite la 30 octombrie de Registrul 2002, Guvernul a susținut încă o dată că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne, susținând că, de la hotărârea Curții de Casație din 18 iunie 2002, care a fost depusă în registrul instanței respective la 26 iulie 2002, a fost clar că o soluție în temeiul Legii Pinto a fost disponibilă și în ceea ce privește procedurile de expulzie, prin urmare, oricine s-a considerat o victimă a unei încălcări a articolului 6 § 1 din cauza duratei excepționale a acestei proceduri ar putea solicita compensare de la instanța competentă de recurs.

1. Guvernul a susținut că obiecția de neepuizare a căilor de recurs interne a acoperit, de asemenea, plângerea în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1, deoarece problema se plângea a fost o consecință a lungii procedurii. Reclamanții au invocat principiul timpus regit Actum pentru a contesta aplicarea retroactivă a Actului. Curtea a respins o obiecție similară în Mascolo Cauza, declarând că reclamantul a fost anulat de la obligația de a epuiza căile de recurs interne în circumstanțele speciale ale acestui caz (Mascolo v. Italia (dec.), nr. 68792/01, 16 octombrie 2003). Curtea nu vede niciun motiv să se depărte de această constatare și, prin urmare, obiecția guvernului trebuie respinsă.

Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamanților nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District.

Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea admisibilă, fără a judeca fondurile cazului. Santiago Q uesada Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 68074/01 by Roberto and Paolo BROCCO against Italy The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 18 March 2004 as a Chamber composed of: Mr C.L. Rozakis , President , Mr E. Levits , Mrs S. Botoucharova , Mr A. Kovler , Mr V. Zagrebelsky , Mrs E. Steiner , Mr K. Hajiyev, judges , and Mr S. Q uesada , Deputy Section Registrar , Having regard to the above application lodged on 4 July 2000, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicants, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicants, Mr Roberto Brocco, and Mr Paolo Brocco are two Italian nationals who were respectively born in 1963 and 1959 and live in Rome.

The respondent Government were represented by their successive Agents, respectively Mr U. Leanza and Mr I.M. Braguglia, and by their successive co-Agents, respectively Mr V. Esposito and Mr F. Crisafulli. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. A.C., the applicants' mother, was the owner of a flat in Rome which she had let to A.F. In a registered letter of 2 May 1987, A.C. informed the tenant that she intended to terminate the lease on expiry of the term on 31 December 1987 and asked her to vacate the premises by that date. In a writ served on the tenant on 15 June 1987, A.C. reiterated her intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Rome Magistrate.

By a decision of 30 November 1987, which was made enforceable on the same day, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 December 1988. On 2 October 1989, A.C. served notice on the tenant requiring her to vacate the premises. On 30 October 1989, she informed the tenant that the order for possession would be enforced by a bailiff on 19 December 1989. Between 19 December 1989 and 25 January 2000, the bailiff made forty-seven attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant were not entitled to police assistance in enforcing the order for possession. In the meanwhile, on 27 February 1996, A.C., the applicants' mother, died and the applicants inherited the flat.

On 28 March 1996, the applicants became party in the national proceedings as heirs. On 14 February 2000, the applicants recovered possession of the flat. THE LAW The applicants complain under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that their inability to recover possession of their flat amounted to a violation of the right to property. The applicants further complain under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings. The Government objected that the applicants had failed to exhaust domestic remedies as they had not sought judicial review in the administrative courts of the refusal to provide police assistance or lodged an application under Article 617 of the Code of Civil Procedure (“CCP”), which deals with incidents arising during enforcement, challenging the legitimacy of the bailiff's decisions to defer the eviction.

The applicants submitted that during the course of the proceedings the administrative judge's competence had been limited to a review on points of law and that, therefore, the Prefect's decisions not to provide police was not open to judicial review on its merits. The Court notes that it has previously had occasion to dismiss the first limb of the Government's objection in the Immobiliare Saffi case ( Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, §§ 40-42, ECHR 1999-V). It sees no reason to depart from that finding and therefore dismisses that objection. The applicants maintained that Article 617 of the Code of Civil Procedure provided a remedy for the tenants and not for the owners.

The Court notes that although the applicants could have applied to the judge responsible for the execution of judgments challenging the bailiff's decisions had they been unlawful, in the instant case the bailiff had not acted unlawfully but could not enforce the eviction order without police assistance. Accordingly, since no objection could be lodged against a decision not to provide police assistance, the procedure under Article 617 cannot be regarded as an effective remedy. Furthermore, the Government have not cited any decisions of the Italian courts to show otherwise. The Government's objection must therefore be dismissed. In their observations, which the Registry received on 30 October 2002, the Government argued once more that the applicants had not exhausted domestic remedies.

They maintained that since the Court of Cassation's judgment of 18 June 2002, which was lodged with the registry of that court on 26 July 2002, it was clear that a remedy under the Pinto Act was also available in respect of eviction proceedings, with the result that anyone considering himself a victim of a violation of Article 6 § 1 on account of the inordinate length of such proceedings could seek compensation from the relevant court of appeal. That applied to any complaint under Article 6 § 1. The Government submitted that the objection of a failure to exhaust domestic remedies also covered the complaint under Article 1 of Protocol No. 1, as the matter complained of was a consequence of the length of proceedings.

The applicants relied on the tempus regit actum principle to dispute the retroactive application of the Act. The Court dismissed a similar objection in the Mascolo case, holding that the applicant was absolved from the obligation to exhaust domestic remedies in the special circumstances of that case ( Mascolo v. Italy (dec.), no. 68792/01, 16 October 2003). The Court sees no reason to depart from that finding here and the Government's objection must, therefore, be dismissed. The Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously.

In their opinion, the interference with the applicants' property rights was not disproportionate; therefore, there is no violation of Article 1 of Protocol No. 1. As to the length of the enforcement proceedings, the Government submit that the delay in granting police assistance is justified on grounds of the order of priorities established according to public-safety requirements. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court. The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits.

It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established. For these reasons, the Court unanimously Declares the application admissible, without prejudging the merits of the case. Santiago Q uesada Christos Rozakis Deputy Registrar President