CAVICCHI and OTHERS v. ITALY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Admissible
CAVICCHI and OTHERS v. ITALY (CtEDO, 2002)
PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 56717/00 de către Stefano CAVICCHI și alții împotriva Italiei Curții Europene a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința la 31 ianuarie 2002 în calitate de Cameră compusă din președintele C.L. Rozakis Doamna Tulkens Lorenzen Doamna Vajić Levits Kovler Zagrebsky judecători și dl E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la 3 decembrie 1999 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 19 aprilie 2000, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamanții, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamanții sunt trei resortisanți italieni, respectiv, născuți în 1962, 1932 și 1934 și locuiesc în Florența. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl F. Pietrini, avocat practicant în Florența. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții sunt proprietarii unui apartament din Florența, pe care i-au lăsat lui P.V. Într-o scrisoare înregistrată din 25 iulie 1983, reclamanții au informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 30 aprilie 1984 și i-au cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit locatarului la 24 aprilie 1984, reclamanții au reiterat intenția lor de a încheia închiriere și au convocat chiriașul să apară înaintea magistratului Florenței. Prin decizia din 11 mai 1984, care a fost făcută executivă la 13 iunie 1984, Magistratul Florenței a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 11 mai 1985. Locatarul a cerut Magistratului Florenței ca aplicarea să fie amânată. La 21 iunie 1985, Magistratul Florenței a ordonat ca sediul să fie evacuat până la 30 aprilie 1986. La 5 iunie 1986, reclamanții au notificat chiriașul care l-a solicitat să părăsească sediul. La 23 iunie 1986, ei au comunicat că locatarul l-a informat că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 3 septembrie 1986. Între 3 septembrie 1986 și 16 decembrie 1998, judecătorul a făcut treizeci și cinci încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit că nu a avut succes, deoarece reclamanții nu aveau dreptul la asistență de poliție pentru executarea ordinului de posesie. La 12 iulie 1999, în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 431/98, chiriașul a solicitat Curții de District din Florența să suspende procedurile de evacuare. La 9 aprilie 2001, chiriașul a murit și fiul său a refuzat să părăsească apartamentul. La 11 mai 2001, judecătorul a făcut o încercare de recuperare a posesiunii, care s-a dovedit a fi eșuat, deoarece reclamanții nu au fost niciodată acordat asistența poliției în aplicarea ordinului de posesare. Următoarea încercare a fost amânată până la 16 octombrie 2001. La 3 iulie 2001, reclamanții nu au recuperat posesia apartamentului. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea lor de a recupera posesia apartamentului lor a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamanții se plâng în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Guvernul susține că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne din cauza faptului că el nu a contestat refuzul asistenței de poliție în fața instanțelor administrative. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cazul Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDO 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluzia sa anterioară, ceea ce ar trebui, prin urmare, respins. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamanților nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Reclamanții susțin că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului