Cavicchi și alții împotriva Italiei

PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 56717/00 de către Stefano CAVICCHI și alții împotriva Italiei Curții Europene a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința la 31 ianuarie 2002 în calitate de Cameră compusă din președintele C.L. Rozakis Doamna Tulkens Lorenzen Doamna Vajić Levits Kovler Zagrebsky judecători și dl E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la 3 decembrie 1999 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 19 aprilie 2000, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamanții, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamanții sunt trei resortisanți italieni, respectiv, născuți în 1962, 1932 și 1934 și locuiesc în Florența.

Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl F. Pietrini, avocat practicant în Florența. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții sunt proprietarii unui apartament din Florența, pe care i-au lăsat lui P.V. Într-o scrisoare înregistrată din 25 iulie 1983, reclamanții au informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 30 aprilie 1984 și i-au cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit locatarului la 24 aprilie 1984, reclamanții au reiterat intenția lor de a încheia închiriere și au convocat chiriașul să apară înaintea magistratului Florenței. Prin decizia din 11 mai 1984, care a fost făcută executivă la 13 iunie 1984, Magistratul Florenței a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 11 mai 1985. Locatarul a cerut Magistratului Florenței ca aplicarea să fie amânată.

La 21 iunie 1985, Magistratul Florenței a ordonat ca sediul să fie evacuat până la 30 aprilie 1986. La 5 iunie 1986, reclamanții au notificat chiriașul care l-a solicitat să părăsească sediul. La 23 iunie 1986, ei au comunicat că locatarul l-a informat că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 3 septembrie 1986. Între 3 septembrie 1986 și 16 decembrie 1998, judecătorul a făcut treizeci și cinci încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit că nu a avut succes, deoarece reclamanții nu aveau dreptul la asistență de poliție pentru executarea ordinului de posesie. La 12 iulie 1999, în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 431/98, chiriașul a solicitat Curții de District din Florența să suspende procedurile de evacuare.

La 9 aprilie 2001, chiriașul a murit și fiul său a refuzat să părăsească apartamentul. La 11 mai 2001, judecătorul a făcut o încercare de recuperare a posesiunii, care s-a dovedit a fi eșuat, deoarece reclamanții nu au fost niciodată acordat asistența poliției în aplicarea ordinului de posesare. Următoarea încercare a fost amânată până la 16 octombrie 2001. La 3 iulie 2001, reclamanții nu au recuperat posesia apartamentului. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea lor de a recupera posesia apartamentului lor a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamanții se plâng în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare.

Guvernul susține că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne din cauza faptului că el nu a contestat refuzul asistenței de poliție în fața instanțelor administrative. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cazul Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDO 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluzia sa anterioară, ceea ce ar trebui, prin urmare, respins. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan.

În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamanților nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Reclamanții susțin că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției.

Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

FIRST SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 56717/00 by Stefano CAVICCHI and Others against Italy The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 31 January 2002 as a Chamber composed of Mr C.L. Rozakis , President , Mrs F. Tulkens , Mr P. Lorenzen , Mrs N. Vajić , Mr E. Levits , Mr A. Kovler , Mr V. Zagrebelsky , judges , and Mr E. Fribergh , Section Registrar , Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 3 December 1999 and registered on 19 April 2000, Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicants, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicants are three Italian nationals, born respectively in 1962, 1932 and 1934 and living in Florence.

They are represented before the Court by Mr F. Pietrini, a lawyer practising in Florence. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. The applicants are the owners of an apartment in Florence, which they had let to P.V. In a registered letter of 25 July 1983, the applicants informed the tenant that they intended to terminate the lease on expiry of the term on 30 April 1984 and asked him to vacate the premises by that date. In a writ served on the tenant on 24 April 1984, the applicants reiterated their intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Florence Magistrate. By a decision of 11 May 1984, which was made enforceable on 13 June 1984, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 11 May 1985. The tenant asked the Florence Magistrate that the enforcement be postponed.

On 21 June 1985, the Florence Magistrate ordered that the premises be vacated by 30 April 1986. On 5 June 1986, the applicants served notice on the tenant requiring him to vacate the premises. On 23 June 1986, they served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 3 September 1986. Between 3 September 1986 and 16 December 1998, the bailiff made thirty-five attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicants were not entitled to police assistance in enforcing the order for possession. On 12 July 1999, pursuant to article 6 of Law no. 431/98, the tenant asked the Florence District Court to suspend the eviction proceedings.

On 9 April 2001, the tenant died and his son refused to leave the apartment. On 11 May 2001, the bailiff made one attempt to recover possession, which proved unsuccessful, as the applicants were never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession. The next attempt was deferred to 16 October 2001. On 3 July 2001, the applicants had not recovered possession of the apartment. THE LAW The applicants complain under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that their inability to recover possession of their apartment amounted to a violation of the right to property. The applicants further complain under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings.

The Government argue that the applicants have not exhausted domestic remedies on the grounds that he failed to challenge the refusal of police assistance before the administrative courts. The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the judgment Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, §§ 40-42, ECHR 1999-V). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected. The Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously.

In their opinion, the interference with the applicants’ property rights was not disproportionate; therefore there is no violation of Article 1 of Protocol No. 1. As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court. The applicants argue that the refusal of the administration to enforce the order issued by the magistrate has interfered with the power of the judiciary.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established. For these reasons, the Court unanimously Declares the application admissible, without prejudging the merits of the case. Erik Fribergh Christos Rozakis Registrar President