MOLTENI and GHISI v. ITALY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Admissible
MOLTENI and GHISI v. ITALY (CtEDO, 2004)
PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 67911/01 de către Elena MOLTENI și Emanuele GHISI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința la 18 martie 2004 ca Cameră compusă din: C.L. Rozakis Președintele Levits Doamna Botoucharova Kovler Zagrebsky doamna Steiner Hajiyev, judecători și judecători adjuncți ai Secțiunii Uesada Având în vedere cererea depusă la 23 februarie 2001, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamanții, dna Elena Molteni și dl Emauele Ghisi sunt doi resortisanți italiani care s-au născut în 1943 și 1972 și trăiesc în Milano. Ele au fost reprezentate în fața Curții de dl G. Candela și dl Mallia, avocați care practică în Milano. Guvernul contestat a fost reprezentat de agentii lor succesivi, respectiv dl U. Leanza și dl I.M. Braguglia, precum și de co-agenții lor succesivi, respectiv dl V. Esposito și dl F. Crisafulli. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează: E.G., soțul primului reclamant și tatăl celui de-al doilea reclamant, au fost proprietarul unui apartament din Milano, pe care l-a lăsat R.M. într-o scrisoare înregistrată din 24 iunie 1985, proprietarul a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 29 decembrie 1985 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare servită la chiriaș la 23 octombrie 1985, proprietarul a reiterat intenția sa de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară în fața magistratului milan. Prin decizia din 5 decembrie 1985, care a fost făcută executivă la 14 decembrie 1985, Magistratul milan a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 29 decembrie 1986. La 30 martie 1987, proprietarul a notificat chiriașul care l-a obligat să părăsească sediul. La 17 aprilie 1987, el a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 15 mai 1987. Între 15 mai 1987 și 11 iulie 1996, judecătorul a făcut treizeci și un încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuat, deoarece, proprietarul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La 14 iulie 1996, proprietarul a murit și reclamanții a moștenit apartamentul și a devenit parte a procedurii ca moștenitori. Între 12 noiembrie 1996 și 30 noiembrie 1999, judecătorul a făcut unsprezece încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece reclamanții nu aveau dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La 14 noiembrie 2000, chiriașul a murit și reclamanții au recuperat posesia apartamentului. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea lor de a recupera posesia apartamentului a constituit o încălcare a dreptului de proprietate. În observațiile lor, pe care Registrul le-a primit la 30 octombrie 2002, Guvernul a susținut că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne și au susținut că, de la hotărârea Curții de Casație din 18 iunie 2002, care a fost depusă în registrul instanței respective la 26 iulie 2002, a fost clar că, în temeiul Legii Pinto, s-a disponibil și un remediu în ceea ce privește procedurile de evacuare, determinând că oricine se consideră victime de încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, ca urmare a lungii procedurii, ar putea solicita compensații de la instanța de recurs relevantă. Reclamanții au subliniat că, înainte de hotărârea Curții de Casație, nu era clar dacă legea Pinto era aplicabilă procedurii de expulsie. În orice caz, reclamanții au susținut că nu există niciun remediu în temeiul legislației italiene în ceea ce privește încălcările articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Curtea a respins o obiecție similară în Mascolo Cauza, declarând că reclamantul a fost anulat de la obligația de a epuiza căile de recurs interne în circumstanțele speciale ale acestui caz (Mascolo v. Italia (dec.), nr. 68792/01, 16 octombrie 2003). Curtea nu vede niciun motiv să se depărte de această constatare și, prin urmare, obiecția guvernului trebuie respinsă. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamanților nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv de declarare inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea admisibilă, fără a judeca fondurile cazului. Santiago Q uesada Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului