Molteni și Ghisi împotriva Italiei

PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 67911/01 de către Elena MOLTENI și Emanuele GHISI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința la 18 martie 2004 ca Cameră compusă din: C.L. Rozakis Președintele Levits Doamna Botoucharova Kovler Zagrebsky doamna Steiner Hajiyev, judecători și judecători adjuncți ai Secțiunii Uesada Având în vedere cererea depusă la 23 februarie 2001, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamanții, dna Elena Molteni și dl Emauele Ghisi sunt doi resortisanți italiani care s-au născut în 1943 și 1972 și trăiesc în Milano.

Ele au fost reprezentate în fața Curții de dl G. Candela și dl Mallia, avocați care practică în Milano. Guvernul contestat a fost reprezentat de agentii lor succesivi, respectiv dl U. Leanza și dl I.M. Braguglia, precum și de co-agenții lor succesivi, respectiv dl V. Esposito și dl F. Crisafulli. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează: E.G., soțul primului reclamant și tatăl celui de-al doilea reclamant, au fost proprietarul unui apartament din Milano, pe care l-a lăsat R.M. într-o scrisoare înregistrată din 24 iunie 1985, proprietarul a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 29 decembrie 1985 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă.

Într-o scrisoare servită la chiriaș la 23 octombrie 1985, proprietarul a reiterat intenția sa de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară în fața magistratului milan. Prin decizia din 5 decembrie 1985, care a fost făcută executivă la 14 decembrie 1985, Magistratul milan a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 29 decembrie 1986. La 30 martie 1987, proprietarul a notificat chiriașul care l-a obligat să părăsească sediul. La 17 aprilie 1987, el a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 15 mai 1987. Între 15 mai 1987 și 11 iulie 1996, judecătorul a făcut treizeci și un încercări de recuperare a posesiunii.

Fiecare încercare s-a dovedit eșuat, deoarece, proprietarul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La 14 iulie 1996, proprietarul a murit și reclamanții a moștenit apartamentul și a devenit parte a procedurii ca moștenitori. Între 12 noiembrie 1996 și 30 noiembrie 1999, judecătorul a făcut unsprezece încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece reclamanții nu aveau dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La 14 noiembrie 2000, chiriașul a murit și reclamanții au recuperat posesia apartamentului. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea lor de a recupera posesia apartamentului a constituit o încălcare a dreptului de proprietate.

În observațiile lor, pe care Registrul le-a primit la 30 octombrie 2002, Guvernul a susținut că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne și au susținut că, de la hotărârea Curții de Casație din 18 iunie 2002, care a fost depusă în registrul instanței respective la 26 iulie 2002, a fost clar că, în temeiul Legii Pinto, s-a disponibil și un remediu în ceea ce privește procedurile de evacuare, determinând că oricine se consideră victime de încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, ca urmare a lungii procedurii, ar putea solicita compensații de la instanța de recurs relevantă. Reclamanții au subliniat că, înainte de hotărârea Curții de Casație, nu era clar dacă legea Pinto era aplicabilă procedurii de expulsie.

În orice caz, reclamanții au susținut că nu există niciun remediu în temeiul legislației italiene în ceea ce privește încălcările articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Curtea a respins o obiecție similară în Mascolo Cauza, declarând că reclamantul a fost anulat de la obligația de a epuiza căile de recurs interne în circumstanțele speciale ale acestui caz (Mascolo v. Italia (dec.), nr. 68792/01, 16 octombrie 2003). Curtea nu vede niciun motiv să se depărte de această constatare și, prin urmare, obiecția guvernului trebuie respinsă. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan.

În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamanților nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv de declarare inadmisibilă a cererii.

Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea admisibilă, fără a judeca fondurile cazului. Santiago Q uesada Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 67911/01 by Elena MOLTENI and Emanuele GHISI against Italy The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 18 March 2004 as a Chamber composed of: Mr C.L. Rozakis , President , Mr E. Levits , Mrs S. Botoucharova , Mr A. Kovler , Mr V. Zagrebelsky , Mrs E. Steiner , Mr K. Hajiyev, judges , and Mr S. Q uesada , Deputy Section Registrar , Having regard to the above application lodged on 23 February 2001, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicants, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicants, Mrs Elena Molteni and Mr Emauele Ghisi are two Italian nationals who were respectively born in 1943 and 1972 and live in Milan.

They were represented before the Court by Mr G. Candela and Mr D. Mallia, lawyers practising in Milan. The respondent Government were represented by their successive Agents, respectively Mr U. Leanza and Mr I.M. Braguglia, and by their successive co-Agents, respectively Mr V. Esposito and Mr F. Crisafulli. The facts of the case, as submitted by the applicants, may be summarised as follows: E.G., the first applicant's husband and the second applicant's father, was the owner of a flat in Milan, which he had let to R.M. In a registered letter of 24 June 1985, the owner informed the tenant that he intended to terminate the lease on expiry of the term on 29 December 1985 and asked him to vacate the premises by that date.

In a writ served on the tenant on 23 October 1985, the owner reiterated his intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Milan Magistrate. By a decision of 5 December 1985, which was made enforceable on 14 December 1985, the Milan Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 29 December 1986. On 30 March 1987, the owner served notice on the tenant requiring him to vacate the premises. On 17 April 1987, he informed the tenant that the order for possession would be enforced by a bailiff on 15 May 1987. Between 15 May 1987 and 11 July 1996, the bailiff made thirty-one attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as, the owner was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

On 14 July 1996, the owner died and the applicants inherited the flat and became part of the proceedings as heirs. Between 12 November 1996 and 30 November 1999, the bailiff made eleven attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicants were not entitled to police assistance in enforcing the order for possession. On 14 November 2000, the tenant died and the applicants recovered possession of the flat. THE LAW The applicants complain under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that their inability to recover possession of their flat amounted to a violation of the right to property. In their observations, which the Registry received on 30 October 2002, the Government argued that the applicants had not exhausted domestic remedies.

They maintained that since the Court of Cassation's judgment of 18 June 2002, which was lodged with the registry of that court on 26 July 2002, it was clear that a remedy under the Pinto Act was also available in respect of eviction proceedings, with the result that anyone considering himself a victim of a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention as a consequence of the length of proceedings could seek compensation from the relevant court of appeal. The applicants pointed out that prior to the Court of Cassation's judgment, it was not clear whether the Pinto Act was applicable to eviction proceedings. In any event, the applicants maintained that there is no remedy under the Italian law with regards the violations of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention.

The Court dismissed a similar objection in the Mascolo case, holding that the applicant was absolved from the obligation to exhaust domestic remedies in the special circumstances of that case ( Mascolo v. Italy (dec.), no. 68792/01, 16 October 2003). The Court sees no reason to depart from that finding here and the Government's objection must, therefore, be dismissed. The Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously.

In their opinion, the interference with the applicants' property rights was not disproportionate; therefore, there is no violation of Article 1 of Protocol No. 1. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court. The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously Declares the application admissible, without prejudging the merits of the case. Santiago Q uesada Christos Rozakis Deputy Registrar President