CtEDO 08.01.2004 Auto

CIMA v. ITALY

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
08.01.2004
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Admissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2004
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
CIMA v. ITALY (CtEDO, 2004)
HUDOC · oficial

PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 55161/00 de către Maurizio CIMA împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința la 8 ianuarie 2004 în calitate de Cameră compusă din: Președintele C.L. Rozakis dna Tulkens dna Vajić Levits Kovler Zagrebelsky dna Steiner judecători și dna Nielsen grefierul secțiunii adjuncte Având în vedere cererea depusă la 6 iulie 1999, având deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Maurizio Cima, este un național italian care s-a născut în 1945 și locuiește în Roma. El a fost reprezentat în fața Curții de către dna M.G. Morandi Pelosi și dl A. Morandi, avocați care practică la Roma. Guvernul respondent a fost reprezentat de agenții lor, dl. Leanza și dl I.M. Braguglia, precum și de co-agentii lor succesivi, respectiv V. Esposito și F. Crisafulli. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. A.C., mătușa reclamantului, este proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat să-l facă C.R. Într-o scrisoare înregistrată din 10 mai 1985, A.C. a informat chiriașul că intenționează să încheie închiriere la expirarea termenului la 30 aprilie 1986 și i-a cerut să abandoneze locația până la data respectivă. Într-o scrisoare servită la chiriaș la 10 iulie 1985, A.C. a reiterat intenția ei de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea magistratului Roma. Prin decizia din 14 noiembrie 1985, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul de la Roma a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 mai 1986. La 29 mai 1986, A.C. a notificat locatarului care o cere să abandoneze sediul. La 24 iulie 1986, ea a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 5 august 1986. Între 5 august 1986 și 20 noiembrie 1998, judecătorul a făcut treizeci și șase încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece A.C. nu avea dreptul la asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. Între timp, la 9 noiembrie 1998, A.C. a murit și nepotul ei, reclamantul, a moștenit apartamentul. La 22 iulie 1999, în conformitate cu Legea nr. 431/98, chiriașul a solicitat suspendarea procedurii de executare. După aceea, într-o zi neespecificată din 1999, reclamantul a devenit parte la procedura națională. Procedura de executare a fost suspendată mai întâi până la 30 mai 2000 și apoi până la 16 noiembrie 2000. La 30 ianuarie 2001, locatarul a părăsit spontan sediul și reclamantul a recuperat posesia apartamentului. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare și despre negarea dreptului său de acces la o instanță. Guvernul a contestat faptul că reclamantul nu a scăpat de căile de recurs interne, deoarece el nu a solicitat reexaminarea judiciară în instanțele administrative a refuzului de a furniza asistență de poliție sau a depus o cerere în temeiul articolului 617 din Codul de Procedură Civilă („CCP”), care se ocupă de incidentele decurse de executare, provocând legitimitatea hotărârilor judecătorului de amânare a expulziei. Curtea remarcă că anterior a avut ocazia de a respinge prima parte a acestei obiecții preliminare în cazul Immobiliare Saffi (Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, ECHR 1999-V). Curtea remarcă că, deși reclamantul ar fi putut solicita judecătorului responsabil pentru executarea hotărârilor care contestau hotărârile judecătorului dacă acestea ar fi fost ilegale, în cazul instantaneu, judecătorul nu a acționat ilegal, dar nu a putut executa ordinul de evacuare fără asistență de poliție. În consecință, întrucât nu s-a putut depune nicio obiecție împotriva unei decizii de a nu furniza asistență de poliție, procedura prevăzută la art. 617 nu poate fi considerată ca un remediu eficace. În plus, guvernul nu a citat nici o decizie a instanțelor italiene de a arăta altfel. Obiecția guvernului trebuie, prin urmare, respinsă. În observațiile lor, primite la 30 octombrie 2002, Guvernul a susținut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne și a susținut că, de la hotărârea Curții de Casație din 18 iunie 2002, care a fost depusă în registrul instanței respective la 26 Iulie 2002, a fost clar că un remediu în temeiul Legii Pinto era, de asemenea, disponibil în ceea ce privește procedurile de expulzie, cu rezultatul că o persoană care se consideră victime de încălcare a articolului 6 § 1 din cauza lungii excepționale a acestei proceduri ar putea solicita compensare de la instanța de recurs relevantă, ceea ce se aplică oricărei plângeri în temeiul articolului 6 § 1. Guvernul a susținut că o opoziția de neepuizare a căilor de recurs interne a acoperit, de asemenea, plângerea în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1, deoarece problema se plângea a fost o consecință a lungii procedurii. Reclamantul a susținut că acest remediu este opțional și nu obligatoriu, deoarece termenul utilizat în secțiunea 6 din Act a fost „titluat” și nu „folosește”. El se bazează pe a subliniat că, înainte de hotărârea Curții de Casație, autoritățile italiene au afirmat că Legea Pinto nu se aplică procedurii de expulsie; de fapt, au făcut declarații în acest sens în fața Curții de casă. Curtea a respins o obiecție similară în mascolo Cauza, declarând că reclamantul a fost absolvit de la obligația de a epuiza căile de recurs interne în circumstanțele speciale ale acestui caz (Mascolo v. Italia (dec.), nr. 68792/01, 16 octombrie 2003). Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de această constatare și, prin urmare, obiecția guvernului trebuie respinsă. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate Cererea admisibilă, fără a prejudeca fondurile cauzei. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă