TAMMA v. ITALY

PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 43616/98 de Marianna TAMMA împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința la 31 ianuarie 2002 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis, dna Tulkens Lorenzen Doamna Vajić Levits Kovler Zagrebelsky judecători și dl E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 2 mai 1998 și înregistrată la 28 septembrie 1998, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1932 și locuiește în Genova. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl L. Biondi, un avocat practicant în Livorno. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Livorno, pe care l-a lăsat lui P.B.C. Într-o scrisoare înregistrată din 13 aprilie 1987, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie închirierea închirierii la expirarea termenului la 31 decembrie 1987 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 22 aprilie 1989, reclamantul a reiterat intenția ei de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară în fața Magistratului Livorno. Prin decizia din 15 mai 1989, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul Livorno a susținut validitatea notificării de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 30 noiembrie 1989. La 20 ianuarie 1990, reclamantul a notificat chiriașul care a solicitat-o să părăsească sediul. La 31 martie 1990, a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 18 aprilie 1990. Între 18 aprilie 1990 și 18 noiembrie 1998, judecătorul a făcut 14 Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, în temeiul dispozițiilor legale care prevăd suspendarea, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La o dată neespecificată din mai 2000, reclamantul a recuperat posesia apartamentului deoarece chiriașul a evacuat spontan. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea ei de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare și despre negarea dreptului de acces la o instanță. Guvernul susține că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție erau o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, în afara domeniului de aplicare al articolului Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenția se aplică procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 62-63, CEDO 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Reclamantul susține că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase, care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată în mod evident bolnavă fondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv de declarare inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

FIRST SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 43616/98

by Marianna TAMMA

against Italy

The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 31

January 2002 as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mrs

F.

Tulkens

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

N.

Vajić

,

Mr

E.

Levits

,

Mr

A.

Kovler

,

Mr

V.

Zagrebelsky

,

judges

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 2 May 1998 and registered on 28

September 1998,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian national, born in 1932 and living in Genoa. She is represented before the Court by Mr L. Biondi, a lawyer practising in Livorno.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

The applicant is the owner of an apartment in Livorno, which she had let to P.B.C.

In a registered letter of 13 April 1987, the applicant informed the tenant that she intended to terminate the lease on expiry of the term on 31

December 1987 and asked her to vacate the premises by that date.

In a writ served on the tenant on 22 April 1989, the applicant reiterated her intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Livorno Magistrate.

By a decision of 15 May 1989, which was made enforceable on the same day, the Livorno Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 30 November 1989.

On 20 January 1990, the applicant served notice on the tenant requiring her to vacate the premises.

On 31 March 1990, she served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 18 April 1990.

Between 18 April 1990 and 18 November 1998, the bailiff made fourteen

attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as, under the statutory provisions providing for the suspension, the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

On an unspecified date of May 2000, the applicant recovered possession of the apartment because the tenant vacated the premises spontaneously.

THE LAW

The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that her inability to recover possession of her apartment amounted to a violation of the right to property.

The applicant further complains under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings and about the denial of her right of access to a court.

The Government argue that the arrangements for staggering the police assistance were an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process and therefore outside the scope of Article

6.

The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants’ eviction proceedings (see the judgment

Immobiliare Saffi

v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 62-63, ECHR 1999-V). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected.

The Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court.

The applicant argues that the refusal of the administration to enforce the order issued by the magistrate has interfered with the power of the judiciary.

The Court considers that the application raises complex and serious issues, which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President