CtEDO 14.03.2002 Auto

SARTORELLI v. ITALY

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
14.03.2002
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Admissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2002
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
SARTORELLI v. ITALY (CtEDO, 2002)
HUDOC · oficial

PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE PENTRU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 47895/99 de către Mariantonia SARTORELLI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 14 martie 2002 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis Dna Tulkens Lorenzen Doamna Vajić Levits Kovler Zagrebsky judecători și dl E. Fribergh având în vedere cererea depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 16 iunie 1998, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile în răspunsul prezentat de solicitant, După deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1931 și locuiește în Milano. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl M. Corradi, un avocat practicant în Piacenza. Faptele cazului, așa cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Milano, pe care l-a lăsat să-l adăpostească pe F.G. Într-o scrisoare înregistrată din 18 decembrie 1985, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie închiriere la expirarea termenului la 28 iunie 1986 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare servită la chiriaș la 22 octombrie 1986, reclamantul a reiterat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Milan. Prin decizia din 17 decembrie 1986, care a fost făcută executivă la 26 ianuarie 1987, Magistratul de la Milano a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 18 decembrie 1987. La 23 noiembrie 1987, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. La 12 ianuarie 1988 a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 12 februarie 1988. Între 12 februarie 1988 și 27 ianuarie 2000, judecătorul a făcut patruzeci și cinci de încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuat, deoarece, în temeiul dispozițiilor legale care prevăd suspendarea, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La 4 aprilie 2000, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea ei de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plâng în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne din cauza faptului că nu a contestat refuzul asistenței de poliție în fața instanțelor administrative. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cazul Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDO 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluzia sa anterioară, ceea ce ar trebui, prin urmare, respins. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă