SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILitatea cererii nr. 31548/96 de Anna Maria MALTONI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care a stat la 22 martie 2001 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis A.B. Baka, Bonello Lorenzen Doamna Tsatsa-Nikolovska Levits Kovler judecători și dl E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la 5 decembrie 1995 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 21 mai 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1937 și trăiește în Florența. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum sunt prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: D.L.F și D.E. au fost proprietarii unui apartament din Florența, pe care i-au lăsat F.M. într-o scrisoare înregistrată din 30 decembrie 1982, ei au informat chiriașul că au intenționat să încheie închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1983 și i-au cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. La 8 martie 1986 D.L.F. și D.E au reiterat intenția lor de a încheia închiriere și au convocat chiriașul să apară în fața magistratului Florenței. Prin decizia din 6 mai 1986, care a fost pus în aplicare la 16 mai 1986, Magistratul Florenței a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 30 iunie 1988. La 28 aprilie 1988, reclamantul a devenit proprietarul apartamentului. La 21 decembrie 1990, reclamantul a notificat chiriașul care l-a solicitat să părăsească sediul. La 10 ianuarie 1991, ea a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 18 martie 1991. Între 18 martie 1991 și 6 decembrie 1991, judecătorul a făcut 3 la 18 martie 1991, 2 iulie 1991 și 6 decembrie 1991. După ultima încercare, reclamantul a decis să înceteze procedura de aplicare din cauza lipsei de asistență de poliție. La 20 februarie 1995, reclamantul a notificat din nou locatarul care l-a solicitat să abandoneze sediul. La 14 martie 1995, ea a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 15 mai 1995 între 15 mai 1995 și 14 aprilie 1997, judecătorul a făcut 5 încercări de recuperare a posesiunii, la 15 mai 1995, 11 decembrie 1995, 27 mai 1996, 16 decembrie 1996 și 14 aprilie 1997. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece, în conformitate cu dispozițiile legale care prevăd scufundarea de expulziții, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. În urma unei decontații prietenoase, chiriașul a evacuat sediul. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V. COMPLAINTE Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 despre incapacitatea prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului ei. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Reclamantul plânge că incapacitatea de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că nu a eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și a susținut, în același proces, constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză. Reclamantul contează argumentele guvernului, susținând că comitetul prefectoral nu a adoptat niciodată o decizie oficială care refuză asistența poliției și că, în orice caz, procedurile din instanțele administrative nu ar fi fost eficace, având în vedere durata acestor proceduri în fața instanțelor italiene. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 40-42). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul objecției lor, Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție nu fac parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția de poliție este o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar. Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al articolului 6. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 62-63). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul obiecției lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această excepție ar trebui respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Reclamantul susține că imposibilitatea de a-și retracta apartamentul pe parcursul a 10 ani de la eliberarea ordinului de posesie constituie o încălcare a dreptului ei în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. Ea susține că în sistemul juridic italian chiriași sunt supraprotejați. În ciuda faptului că ea a făcut o declarație legală că ea a solicitat urgent ca locație pentru el însuși, ea ar putea revoca apartamentul numai 10 ani după data stabilită de magistrat. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului
Application no. 31548/96
by Anna Maria MALTONI
against Italy
The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 22
March 2001 as a Chamber composed of
Mr
C.L.
Rozakis
,
President
,
Mr
A.B.
Baka,
Mr
G.
Bonello
,
Mr
P.
Lorenzen
,
Mrs
M.
Tsatsa-Nikolovska
,
Mr
E.
Levits
,
Mr
A.
Kovler
,
judges
,
and Mr E.
Fribergh
,
Section Registrar
,
Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 5 December 1995 and registered on 21
May 1996,
Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,
Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,
Having deliberated, decides as follows:
The applicant is an Italian national, born in 1937 and living in Florence.
A.
The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows:
D.L.F and D.E. were the owners of an apartment in Florence, which they had let to F.M.
In a registered letter of 30 December 1982, they informed the tenant that they intended to terminate the lease on expiry of the term on 31 December 1983 and asked him to vacate the premises by that date.
In a writ served on the tenant on 8 March 1986 D.L.F and D.E reiterated their intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Florence Magistrate.
By a decision of 6 May 1986, which was made enforceable on 16 May 1986, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 30 June 1988.
On 28 April 1988, the applicant became the owner of the apartment.
On 21 December 1990, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.
On 10 January 1991, she served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 18 March 1991.
Between 18 March 1991 and 6 December 1991, the bailiff made 3
attempts to recover possession, on 18 March 1991, 2 July 1991 and 6
December 1991.
After the last attempt, the applicant decided to discontinue the enforcement proceedings because of the lack of police assistance.
On 20 February 1995, the applicant served notice again on the tenant requiring him to vacate the premises.
On 14 March 1995, she served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 15 May 1995.
Between 15 May 1995 and 14 April 1997, the bailiff made 5 attempts to recover possession, on 15 May 1995, 11 December 1995, 27 May 1996, 16
December 1996 and 14 April 1997.
Each attempt proved unsuccessful, as, under the statutory provisions providing for the staggering of evictions, the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.
Following a friendly settlement, in January 1998 the tenant vacated the premises.
B.
Relevant domestic law
The relevant domestic law is described in the judgment
Immobiliare Saffi v. Italy
[GC], no. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V.
1.
The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 about her prolonged inability -
through lack of police assistance
- to recover possession of her apartment.
2.
The applicant further complains under Article 6 § 1 of the Convention about the duration of the eviction proceedings.
The applicant complains that her inability to recover possession of her apartment amounted to a violation of Article 1 of Protocol No. 1, which provides:
“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.
The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”
The applicant further complains about the duration of the eviction proceedings. Article 6 of the Convention, insofar as relevant, provides as follows:
“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal ...”
The Government argue that the applicant has not exhausted domestic remedies. They submit that she has failed to issue proceedings in the administrative courts challenging the refusal of police assistance and to raise, in the same proceedings, the constitutionality of the legislative provisions concerned.
The applicant contests the Government’s arguments. She argues that the prefectoral committee never adopted a formal decision refusing police assistance and that, at any event, the proceedings in the administrative courts would not have been effective, given the length of these proceedings before Italian courts.
The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the
Immobiliare Saffi
judgment cited above, §§
40-42). As the Government have not submitted any new argument in support of their objection, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore be rejected.
The Government further argue that the arrangements for staggering the police assistance were not part of the judicial process for enforcement of orders for possession, since police intervention was an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process. That administrative phase can not be said to come within the scope of Article 6.
The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants eviction proceedings (see the
Immobiliare Saffi
judgment cited above, §§ 62-63). As the Government have not submitted any new argument in support of their objection, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore also be rejected.
On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate.
As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest.
The applicant argues that the impossibility to repossess her apartment during 10 years from the issue of the order for possession amounts to a violation of her right under Article 1 of Protocol No. 1. She argues that in the Italian legal system tenants are overprotected. Despite the fact that she had made a statutory declaration that she urgently required the premises as accommodation for himself, she could repossess the apartment only 10
years after the date set by the magistrate.
The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.
For these reasons, the Court unanimously
Declares
the application admissible, without prejudging the merits of the case.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Registrar
President