CtEDO 28.02.2002 Auto

VIRGULTI v. ITALY

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
28.02.2002
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Admissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2002
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
VIRGULTI v. ITALY (CtEDO, 2002)
HUDOC · oficial

PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA CĂRII NR. 57206/00 de către Maria Cristina VIRGULTI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 28 februarie 2002 în calitate de Cameră compusă de președintele C.L. Rozakis dna Tulkens Bonello dna Vajić Levits Kovler Zagrebelsky judecători și dl S. Nielsen grefierul de secțiune adjunctă Având în vedere cererea de mai sus introdusă la 11 februarie 1999 și înregistrată la 12 mai 2000, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: Reclamantul este un național italian, născut în 1956 și locuiește în Mentana (Roma). Ea este reprezentată în fața Curții de către dl A. Casamastima, un avocat practicant în Roma. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat lui M.P. Într-o scrisoare servită la chiriașul din 18 februarie 1985, reclamantul a informat chiriașul de intenția ei de a încheia închiriere și l-a convocat să apară în fața magistratului de la Roma. Prin decizia din 24 septembrie 1985, care a fost făcută executivă în aceeași zi, magistratul de la Roma a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediul să fie evacuat până la 30 iunie 1986. La 9 iulie 1986, reclamantul a notificat chiriașul care l-a obligat să abandoneze sediul. La 4 august 1986, ea a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 27 septembrie 1986. La 16 mai 1987 și la 13 mai 1989, reclamantul a făcut o declarație legală că ea a solicitat urgent ca locație pentru ea. Între 27 septembrie 1986 și 6 februarie 1990, judecătorul a făcut douăzeci și patru de încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordat asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 14 martie 1990, reclamantul a notificat chiriașul care l-a solicitat să părăsească sediul. La 30 martie 1990, ea a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 10 aprilie 1990. Între 10 aprilie 1990 și 16 septembrie 1993, judecătorul a făcut treizeci și șase încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit că nu a reușit, deoarece reclamantul nu a primit niciodată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 4 martie 1994, reclamantul a notificat chiriașul care l-a obligat să abandoneze sediul. La 14 mai 1994, ea a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 19 mai 1994. Între 19 mai 1994 și 14 octombrie 1999, judecătorul a făcut douăzeci și șapte de încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit nefruntat, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordat asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 15 noiembrie 1999, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea ei de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare și despre negarea dreptului de acces la o instanță. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea acordării asistenței de poliție este justificată din motive de ordinea priorităților stabilite în conformitate cu cerințele privind siguranța publică. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase, care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată în mod evident bolnavă fondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv de declarare inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate Cererea admisibilă, fără a prejudeca fondurile cauzei. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă