VIRGULTI v. ITALY

PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA CĂRII NR. 57206/00 de către Maria Cristina VIRGULTI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 28 februarie 2002 în calitate de Cameră compusă de președintele C.L. Rozakis dna Tulkens Bonello dna Vajić Levits Kovler Zagrebelsky judecători și dl S. Nielsen grefierul de secțiune adjunctă Având în vedere cererea de mai sus introdusă la 11 februarie 1999 și înregistrată la 12 mai 2000, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: Reclamantul este un național italian, născut în 1956 și locuiește în Mentana (Roma). Ea este reprezentată în fața Curții de către dl A. Casamastima, un avocat practicant în Roma. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat lui M.P. Într-o scrisoare servită la chiriașul din 18 februarie 1985, reclamantul a informat chiriașul de intenția ei de a încheia închiriere și l-a convocat să apară în fața magistratului de la Roma. Prin decizia din 24 septembrie 1985, care a fost făcută executivă în aceeași zi, magistratul de la Roma a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediul să fie evacuat până la 30 iunie 1986. La 9 iulie 1986, reclamantul a notificat chiriașul care l-a obligat să abandoneze sediul. La 4 august 1986, ea a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 27 septembrie 1986. La 16 mai 1987 și la 13 mai 1989, reclamantul a făcut o declarație legală că ea a solicitat urgent ca locație pentru ea. Între 27 septembrie 1986 și 6 februarie 1990, judecătorul a făcut douăzeci și patru de încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordat asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 14 martie 1990, reclamantul a notificat chiriașul care l-a solicitat să părăsească sediul. La 30 martie 1990, ea a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 10 aprilie 1990. Între 10 aprilie 1990 și 16 septembrie 1993, judecătorul a făcut treizeci și șase încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit că nu a reușit, deoarece reclamantul nu a primit niciodată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 4 martie 1994, reclamantul a notificat chiriașul care l-a obligat să abandoneze sediul. La 14 mai 1994, ea a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 19 mai 1994. Între 19 mai 1994 și 14 octombrie 1999, judecătorul a făcut douăzeci și șapte de încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit nefruntat, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordat asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 15 noiembrie 1999, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea ei de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare și despre negarea dreptului de acces la o instanță. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea acordării asistenței de poliție este justificată din motive de ordinea priorităților stabilite în conformitate cu cerințele privind siguranța publică. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase, care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată în mod evident bolnavă fondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv de declarare inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate Cererea admisibilă, fără a prejudeca fondurile cauzei. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 57206/00

by Maria Cristina VIRGULTI

against Italy

The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 28

February 2002 as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mrs

F.

Tulkens

,

Mr

G.

Bonello

,

Mrs

N.

Vajić

,

Mr

E.

Levits

,

Mr

A.

Kovler

,

Mr

V.

Zagrebelsky

,

judges

,

and Mr S.

Nielsen

,

Deputy

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced on 11 February 1999 and registered on 12

May 2000,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian national, born in 1956 and living in Mentana (Rome). She is represented before the Court by Mr A. Casamassima, a lawyer practising in Rome.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

The applicant is the owner of an apartment in Rome, which she had let to M.P.

In a writ served on the tenant on 18 February 1985, the applicant informed the tenant of her intention to terminate the lease and summoned him to appear before the Rome Magistrate.

By a decision of 24 September 1985, which was made enforceable on the same day, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 30 June 1986.

On 9 July 1986, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 4 August 1986, she served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 27 September 1986.

On 16 May 1987 and on 13 May 1989, the applicant made a statutory declaration that she urgently required the premises as accommodation for herself.

Between 27 September 1986 and 6 February 1990, the bailiff made twenty-four attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

On 14 March 1990, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 30 March 1990, she served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 10 April 1990.

Between 10 April 1990 and 16 September 1993, the bailiff made thirty-six attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

On 4 March 1994, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 14 May 1994, she served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 19 May 1994.

Between 19 May 1994 and 14 October 1999, the bailiff made twenty-seven attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

On 15 November 1999, the applicant recovered possession of the apartment.

THE LAW

The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that her inability to recover possession of her apartment amounted to a violation of the right to property.

The applicant further complains under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings and about the denial of her right of access to a court.

The Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate; therefore, there is no violation of Article 1 of Protocol No.1.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government submit that the delay in granting police assistance is justified on grounds of the order of priorities established according to public-safety requirements. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court.

The Court considers that the application raises complex and serious issues, which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Deputy

Registrar

President