Voglino împotriva Italiei

PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 48730/99 de către Cinzia VOGLINO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 14 martie 2002 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis Dna Tulkens Lorenzen Doamna Vajić Levits Kovler Zagrebsky judecători și dl E. Fribergh secretar Având în vedere cererea depusă la 16 martie 1999, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, care trăiește în Grottaferrata (Rome). Ea este reprezentată în fața Curții de către dl A. Barbàra, un avocat care practică în Roma.

Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat B.F.R. într-o scrisoare servită pe chiriaș la 4 februarie 1991, reclamantul a informat chiriașul de intenția ei de a încheia contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1991 și a convocat-o să apară în fața Magistratului Roma. Prin decizia din 29 mai 1991, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul de la Roma a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 iulie 1992. La 7 octombrie 1992, 20 septembrie 1995 și 10 februarie 2000, reclamantul a notificat locatarului care o cere să abandoneze sediul.

La 7 decembrie 1992, ea a notificat locatarului informand-o că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 15 februarie 1992. Între 15 decembrie 1992 și 25 februarie 1993, judecătorul a făcut trei încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare a dovedit că nu a avut succes, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinii de posesie. La 13 octombrie 1995, ea a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 31 octombrie 1995 între 31 octombrie 1995 și 6 noiembrie 1996, judecătorul a făcut șase încercări de recuperare a posesiei. Fiecare încercare a dovedit că nu a avut succes, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie.

La 28 februarie 2000, ea a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 24 martie 2000 între 24 martie 2000 și 13 iulie 2000, judecătorul a făcut patru încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit că nu a avut succes, deoarece, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La 24 iulie 2000, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția că incapacitatea de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare.

Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District.

Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

FIRST SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 48730/99 by Cinzia VOGLINO against Italy The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 14 March 2002 as a Chamber composed of Mr C.L. Rozakis , President , Mrs F. Tulkens , Mr P. Lorenzen , Mrs N. Vajić , Mr E. Levits , Mr A. Kovler , Mr V. Zagrebelsky , judges , and Mr E. Fribergh , Section Registrar , Having regard to the above application lodged on 16 March 1999, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant is an Italian national, living in Grottaferrata (Rome). She is represented before the Court by Mr A. Barbàra, a lawyer practising in Rome.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. The applicant is the owner of an apartment in Rome, which she had let to B.F.R. In a writ served on the tenant on 4 February 1991, the applicant informed the tenant of her intention to terminate the lease on expiry of the term on 31 December 1991 and summoned her to appear before the Rome Magistrate. By a decision of 29 May 1991, which was made enforceable on the same day, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 July 1992. On 7 October 1992, 20 September 1995 and 10 February 2000, the applicant served notice on the tenant requiring her to vacate the premises.

On 7 December 1992, she served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 15 February 1992. Between 15 December 1992 and 25 February 1993, the bailiff made three attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession. On 13 October 1995, she served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 31 October 1995. Between 31 October 1995 and 6 November 1996, the bailiff made six attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

On 28 February 2000, she served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 24 March 2000. Between 24 March 2000 and 13 July 2000, the bailiff made four attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as, the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession. On 24 July 2000, the applicant recovered possession of the apartment. THE LAW The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that her inability to recover possession of her apartment amounted to a violation of the right to property. The applicant further complains under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings.

The Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate; therefore, there is no violation of Article 1 of Protocol No. 1. As to the length of the enforcement proceedings, the Government submit that the delay in granting police assistance is justified on grounds of the order of priorities established according to public-safety requirements. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions.

The date of enforcement should now be set by the District Court. The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established. For these reasons, the Court unanimously Declares the application admissible, without prejudging the merits of the case. Erik Fribergh Christos Rozakis Registrar President