CtEDO 27.06.2002 Auto

CARBONE v. ITALY

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
27.06.2002
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Admissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2002
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
CARBONE v. ITALY (CtEDO, 2002)
HUDOC · oficial

Primă secțiune DECIZIE PENTRU ADMINISIBILITATEA DECIZIE nr. 48842/99 de Anna CARBONE împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 27 iunie 2002 în calitate de Camera compusă de Președintele C.L. Rozakis Bonello Lorenzen Doamna Vajić Kovler Zagrebelsky judecători și dl Steiner secționar Având în vedere cererea depusă la 14 aprilie 1999, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1906 și locuiește în Roma. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl A. Barbàra, un avocat practicant la Roma. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. A.M.G. a fost proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat M.T. într-o scrisoare servită pe chiriaș la 31 decembrie 1990, proprietarul a informat chiriașul intenției ei de a încheia locația la expirarea termenului la 30 iunie 1991 și l-a convocat să apară în fața Magistratului Roma. Prin decizia din 7 mai 1991, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul de la Roma a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 mai 1992. La 13 decembrie 1994, proprietarul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. La 3 mai 1995, ea a informat locatarul că ordinul de posesie ar fi executat de către un judecător la 30 mai 1995 între 30 mai 1995 și 30 ianuarie 1997, judecătorul a făcut opt încercări de recuperare a posesiei. Fiecare încercare a dovedit că nu a avut succes, deoarece proprietarul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La o dată neespecificată din 1995, reclamantul a devenit proprietarul apartamentului. La 30 mai 1997, ea a comunicat chiriașul care l-a cerut să părăsească sediul. La 14 iulie 1997, ea a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 25 iulie 1997. Între 25 iulie 1997 și 11 septembrie 1998, judecătorul a făcut cinci încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La 13 octombrie 1998, a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 11 noiembrie 1998. Între 11 noiembrie 1998 și 16 noiembrie 1999, judecătorul a făcut patru încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesare. La 19 octombrie 2000, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. La 9 noiembrie 2000, ea a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 7 decembrie 2000. La 7 decembrie 2000, judecătorul a făcut o încercare de recuperare a posesiunii care nu s-a dovedit a fi reușit, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinii de posesie. Ulterior, în conformitate cu Legea nr. 388 din 23 decembrie 2000 și cu Decretul Legii nr. 247 din 2 iulie 2001, procedurile de evacuare au fost suspendate până la 31 decembrie 2001. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția că incapacitatea ei de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plânge în continuare, în temeiul articolului 6 din Convenție, cu privire la durata procedurii de evacuare și cu privire la negarea dreptului ei de acces la o instanță. Guvernul a susținut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, în primul rând pentru că nu a reușit să abordeze procedurile în instanța administrativă care a contestat refuzul de a furniza asistență de poliție și, în al doilea rând, pentru că nu a contestat justificarea amânării ordonate de judecător prin depunerea unei cereri în temeiul articolului 617 din Codul de procedură civilă („CPC”) care se ocupă de obiecții împotriva actelor executoare. În ceea ce privește prima obiecție de neepuizare, reclamantul susține că nu există căi de recurs interne și susține că prefectul nu a emis niciodată o decizie în refuzul acordării asistenței poliției. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. În ceea ce privește a doua opoziție de neepuizare, reclamantul susține că amânările ordonate de judecător nu au fost cauzate de defecte procedurale, ci de faptul că nu a putut evacua chiriașul fără asistență de poliție. Prin urmare, astfel de proceduri ar fi fost în întregime ineficiente, inutile și scumpe. Prin urmare, nu ar fi fost de folos să se opună amânării în temeiul articolului 617 din CCP. Curtea remarcă că, deși reclamantul ar fi putut solicita judecătorului responsabil pentru procedura de executare care a contestat amânarea de către judecător dacă ar fi fost ilegală, în cazul instantaneu, judecătorul nu a acționat ilegal, dar nu a putut executa ordinul de evacuare fără asistență de poliție. În consecință, întrucât nu se poate depune o obiecție împotriva unei hotărâri de a nu furniza asistență de poliție, nu se poate considera că este un remediu eficace. În plus, Guvernul nu a citat nici o decizie a instanțelor italiene care demonstrează altfel. Obiecția guvernului trebuie, prin urmare, respinsă. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă