Brienza împotriva Italiei

PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 62849/00 de Silvano Carmelo BRIENZA împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 10 octombrie 2002 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis Bonello Lorenzen Doamna Vajić Botoucharova Zagrebelsky judecătorii doamnei Steiner și dl. E. Fribergh Având în vedere cererea depusă la 2 noiembrie 2000, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamantul este un național italian, născut în 1956 și locuiește în San Cesareo (Rome). El este reprezentat în fața Curții de către dl F. Scorson și dna C. Zuardi Scorson, avocați care practică la Roma.

Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. P.C. a fost proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat A.C. Într-o scrisoare servită la locatar la 3 martie 1986, proprietarul a informat-o de intenția ei de a încheia închiriere și a convocat-o să apară în fața magistratului Roma. Prin decizia din 12 iunie 1986, care a fost făcută executivă la 6 noiembrie 1986, Magistratul Roma a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 decembrie 1988. La 30 aprilie 1990, un anunț a fost transmis chiriașului care a solicitat-o să părăsească sediul.

La 18 mai 1990, un anunț a fost notificat chiriașului care i-a informat că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 11 iulie 1990. Între 11 iulie 1990 și 5 octombrie 1999, judecătorul a făcut treizeci de încercări de recuperare a posesiunii, dar acestea s-au dovedit eșuate în calitate de proprietar și apoi reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La 21 iunie 1991, reclamantul a devenit proprietarul apartamentului și a urmărit procedura de punere în aplicare La 13 octombrie 1997, el a făcut o declarație legală de a solicita urgent cazare pentru el însuși. La 2 mai 2000, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a dreptului la proprietate.

Reclamantul se plânge în continuare, în temeiul articolului 6 din Convenție, cu privire la durata procedurii de evacuare. Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat recours interne din cauza faptului că nu a contestat refuzul asistenței de poliție în fața instanțelor administrative. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan.

În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii.

Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

FIRST SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 62849/00 by Silvano Carmelo BRIENZA against Italy The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 10 October 2002 as a Chamber composed of Mr C.L. Rozakis , President , Mr G. Bonello , Mr P. Lorenzen , Mrs N. Vajić , Mrs S. Botoucharova , Mr V. Zagrebelsky , Mrs E. Steiner , judges , and Mr E. Fribergh , Section Registrar , Having regard to the above application lodged on 2 November 2000, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant is an Italian national, born in 1956 and living in San Cesareo (Rome). He is represented before the Court by Mr F. Scorsone and Mrs C. Zuardi Scorsone, lawyers practising in Rome.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. P.C. was the owner of an apartment in Rome, which she had let to A.C. In a writ served on the tenant on 3 March 1986, the owner informed her of her intention to terminate the lease and summoned her to appear before the Rome Magistrate. By a decision of 12 June 1986, which was made enforceable on 6 November 1986, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 December 1988. On 30 April 1990, a notice was served on the tenant requiring her to vacate the premises.

On 18 May 1990, a notice was served on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 11 July 1990. Between 11 July 1990 and 5 October 1999, the bailiff made thirty attempts to recover possession, but they proved unsuccessful as the owner and then the applicant were not entitled to police assistance in enforcing the order for possession. On 21 June 1991, the applicant became the owner of the apartment and pursued the enforcement proceedings On 13 October 1997, he made a statutory declaration that he urgently required the premises as accommodation for himself. On 2 May 2000, the applicant recovered possession of the apartment. THE LAW The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that his inability to recover possession of his apartment amounted to a violation of the right to property.

The applicant further complains under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings. The Government argue that the applicant has not exhausted domestic remedies on the grounds that he failed to challenge the refusal of police assistance before the administrative courts. The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the judgment Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, §§ 40-42, ECHR 1999-V). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected. The Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously.

In their opinion, the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate; therefore, there is no violation of Article 1 of Protocol No. 1. As to the length of the enforcement proceedings, the Government submit that the delay in granting police assistance is justified on grounds of the order of priorities established according to public-safety requirements. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court. The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits.

It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established. For these reasons, the Court unanimously Declares the application admissible, without prejudging the merits of the case. Erik Fribergh Christos Rozakis Registrar President