Aronica împotriva Germaniei

Reclamantul, dl Mario Aronica, este un național italian, care s-a născut în 1962 și este în prezent reținut într-o închisoare din Saarbrücken (Germania) în așteptarea extrădirii în Italia. El este reprezentat în fața Curții de către dna Marianne Louise Neu, dl Raoul Muhm și dl Adelmo Manna, avocați care practică în Saarbrücken, München și, respectiv, Roma. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează: reclamantul locuiește în Germania cu soția sa și trei copii începând cu 1994. La 10 februarie 2001, Oficiul Procurorului din Palermo a emis un mandat de arest împotriva reclamantului care a fost solicitat în special pentru a respecta restul condamnării la închisoare de cinci ani, cinci luni și 24 de zile în temeiul hotărârii din 28 octombrie 1999 de Curtea de Apel din Palermo.

Reclamantul a fost considerat vinovat de a fi tratat, ca membru principal al unei asocieri criminale, în mașini furate în perioada 1993-1995. La 10 aprilie 2001, reclamantul a fost arestat în Saarlouis în scopuri de extrădare în urma unui raport inclus în Sistemul de Informații Schengen, la cererea Oficiului Procurorului din Palermo. După ce a fost interogat de către un judecător la 11 aprilie 2001, reclamantul a fost transferat la închisoarea Saarbrücken. La 18 aprilie 2001, Curtea de Apel Saarland (Saarländisches Oberlandesgericht) a ordonat detenția provizorie a reclamantului în așteptarea extradiției și la 17 mai 2001 detenția sa în așteptarea extradiției.

La 31 mai 2001, autoritățile italiene au prezentat, în plus față de cererea lor de extrădare a reclamantului, o decizie a Oficiului Procurorului Palermo din 27 aprilie 2001 de stabilire a condamnării la nivel mondial, având în vedere condamnările anterioare la șapte ani, o lună și șapte zile de închisoare și a șase luni de închisoare. La 27 iunie 2001, Curtea de Apel din Saarland a autorizat extrădarea reclamantului în Italia, constatând că nu există nici un obstacol pentru extrădarea și că cererea de extrădare a autorităților italiene respectă cerințele articolului 2 § 1 din Convenția europeană privind extradiția. La 5 iulie 2001, reclamantul care a susținut că nu este în stare de detenție și călătorie, a solicitat să fie examinat de un psihiatru ales.

La 9 iulie 2001, reclamantul a depus o plângere constituțională la Curtea Constituțională Federală (Bundesverfassungsgericht). El a susținut în special că extrădarea sa pe baza condamnărilor pentru infracțiuni de proprietate a apărut disproporționată în ceea ce privește dreptul său la respectarea vieții sale de familie. El a susținut, de asemenea, că condițiile de detenție în închisoarele italiene constituie tratamente inumane și degradante și că nu este în stare de detenție și călătorie. La 10 iulie 2001, reclamantul a solicitat o injuncție interimar (einstweilige Anordnung) care a rămas la procedura de extrădare în așteptarea procedurii în fața Curții Constituționale Federale. El a afirmat în acest sens că procedura în fața instanțelor italiene a fost nedrept.

La 10 iulie 2001, reclamantul a solicitat, de asemenea, Curtea de Apel din Saarland, să-i acorde o nouă audiere în conformitate cu legea, să își revoce decizia din 27 iunie 2001 și să declare extradiția inadmisibilă, respectiv să suspende executarea mandatului de arestare în așteptarea extradiției. El a susținut că nu este în stare de detenție și călătorie și că extrădarea sa își va distruge viața de familie. El a afirmat, de asemenea, că condițiile dezastruoase de detenție în închisoarele italiene sunt contrare publicului internațional și german. Reclamantul a obținut opinii de la psihiatru său cu privire la efectul probabil de a fi păstrate în detenție și extraditate în Italia. În rapoartele din 10 și 12 iulie 2001, Pr Dr.

S. a declarat că reclamantul a suferit de depresii și anxietate, a avut nevoie de tratament medical și a fost inapt pentru deținere. În plus, el a suferit de claustrofobie care a compromis în mod sever capacitatea de a călători. El a fost, de asemenea, un risc foarte grav de sinucidere dacă ar fi fost extradat în Italia. Într-un aviz din 10 iulie 2001 solicitat de Biroul Procurorului Saarbrücken, doctorul închisorii Saarbrücken a certificat reclamantul ca fiind în stare de călătorie. La 11 iulie 2001, Curtea de Apel Saarland a respins cererea reclamantului de revizuire judiciară a deciziei din 27 iunie 2001 de autorizare a extradiției sale. Cu toate acestea, având în vedere opiniile medicale contradictorii, Curtea de Apel a ordonat ca o examinare oficială să fie efectuată de autoritățile de sănătate în ceea ce privește capacitatea reclamantului de a fi reținută și de a călători.

Într-un aviz din 18 iulie 2001 Dr. D., un psihiatru senior la clinica psihiatrică Sonnenberg din Saarbrücken, a raportat că reclamantul a prezentat semne de depresie și anxietate, dar a fost potrivit pentru detenție și călătorie. Într-un aviz suplimentar, doctorul închisorii Saarbrücken a declarat că reclamantul a suferit de o boală hepatică cronică și o lombară citica recurentă, dar a confirmat, de asemenea, că a fost potrivit pentru detenție și călătorie. La 19 iulie 2001, Curtea Constituțională Federală a refuzat să accepte plângerea constituțională a reclamantului pentru aviz. Având în vedere rapoartele medicale prezentate în ceea ce privește starea de sănătate a reclamantului, autoritățile de sănătate Saarbrücken (Gesundheitsamt) au considerat, la 23 iulie 2001, că reclamantul este în stare de detenție și călătorie.

Două rapoarte psihice din data de 27 iulie 2001 au concluzionat că soția reclamantului, care a fost spitalizată între 9 și 10 iulie 2001 pentru intoxicare cu droguri, a fost victimă de o depresivă legată de o disfuncție emoțională și de un abuz de droguri. Riscul de a încerca să se sinucidă nu poate fi exclus în caz de separare de soțul ei. Într-un aviz suplimentar din 19 iulie 2001, un logopedic a raportat că Davide, fiul reclamantului, născut în 1984, a suferit de îngrășare, că separarea de tatăl său ar fi probabil un factor atribuibil acestui simptom și că ar fi necesară o situație familială stabilă pentru a reduce această problemă. În noaptea din 9 până în 10 decembrie 2001, reclamantul a încercat să se sinucidă în închisoarea Saarbrücken, în timp ce a fost plasat sub 15 minute de ceas.

A tăiat încheietura și a luat pastilele de somn. Solicitările sale de a fi transferate la un spital din Merzig pentru tratament psihiatric au fost refuzate.

The applicant, Mr Mario Aronica, is an Italian national, who was born in 1962 and is currently detained in a prison in Saarbrücken (Germany) pending extradition to Italy. He is represented before the Court by Mrs Marianne Louise Neu, Mr Raoul Muhm and Mr Adelmo Manna, lawyers practising in Saarbrücken, Munich and Rome respectively. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

The applicant is living in Germany with his wife and three children since 1994. On 10 February 2001 the Palermo Prosecutor’s Office issued a warrant of arrest against the applicant who was wanted in particular for serving the remainder of a prison sentence of five years, five months and 24 days by virtue of a judgment given by the Palermo Court of Appeal on 28 October 1999. The applicant was found guilty of having dealt, as a leading member of a criminal association, in stolen cars during the period from 1993 to 1995. On 10 April 2001 the applicant was arrested in Saarlouis for extradition purposes following a report included in the Schengen Information System at the request of the Palermo Prosecutor’s Office.

Having been interrogated by a judge on 11 April 2001, the applicant was transferred to the Saarbrücken prison. On 18 April 2001 the Saarland Court of Appeal (Saarländisches Oberlandesgericht) ordered the applicant’s provisional detention pending extradition and on 17 May 2001 his detention pending extradition. On 31 May 2001 the Italian authorities submitted in addition to their request for the applicant’s extradition a decision of the Palermo Prosecutor’s Office of 27 April 2001 fixing the applicant’s global sentence in the light of previous convictions at seven years’, one month’s and seven days’ imprisonment and of six months’ imprisonment. On 27 June 2001 the Saarland Court of Appeal authorised the applicant’s extradition to Italy.

It found that there was no obstacle to extradition and that the extradition request of the Italian authorities complied with the requirements of Article 2 § 1 of the European Convention on Extradition. On 5 July 2001 the applicant who claimed to be unfit for detention and travel, applied to be examined by a psychiatrist of his choice. On 9 July 2001 the applicant lodged a constitutional complaint with the Federal Constitutional Court (Bundesverfassungsgericht). He submitted in particular that his extradition based on convictions for property offences appeared disproportionate in relation to his right to respect for his family life. He further submitted that the conditions of detention in Italian prisons constituted inhuman and degrading treatment and that he was unfit for detention and travel.

On 10 July 2001 the applicant applied for an interim injunction (einstweilige Anordnung) staying the extradition proceedings pending the proceedings before the Federal Constitutional Court. He alleged in this respect that the proceedings before the Italian courts had been unfair. On 10 July 2001 the applicant also applied to the Saarland Court of Appeal to grant him another hearing in accordance with the law, to revoke its decision of 27 June 2001 and to declare the extradition inadmissible, respectively to suspend the execution of the warrant of arrest pending extradition. He submitted that he was unfit for detention and travel and that his extradition would destroy his family life. He further stated that the disastrous conditions of detention in Italian prisons were contrary to the international and German ordre public.

The applicant obtained opinions from his psychiatrist as to the likely effect of being kept in detention and extradited to Italy. In reports dated 10 and 12 July 2001, Pr Dr Dr S. stated that the applicant suffered from depressions and anxiety, needed medical treatment and was unfit for detention. Moreover he suffered from claustrophobia which severely compromised his ability to travel. He was also at a very serious risk of suicide if he were to be extradited to Italy. In an opinion dated 10 July 2001 sought by the Saarbrücken Prosecutor’s Office, the doctor of the Saarbrücken prison certified the applicant as being fit for travel. On 11 July 2001 the Saarland Court of Appeal rejected the applicant’s request for judicial review of the decision of 27 June 2001 authorising his extradition.

However, having regard to the contradictory medical opinions, the Court of Appeal ordered that an official examination be conducted by the health authorities as regards the applicant’s ability to be detained and to travel. In an opinion dated 18 July 2001 Dr D., a senior psychiatrist at the Sonnenberg Psychiatric Clinic in Saarbrücken, reported that the applicant showed signs of depression and anxiety, but was fit for detention and travel. In a further opinion the doctor of the Saarbrücken prison stated that the applicant suffered from a chronic liver disease and recurrent lumbar sciatica, but also confirmed that he was fit for detention and travel. On 19 July 2001 the Federal Constitutional Court refused to accept the applicant’s constitutional complaint for adjudication.

In the light of the medical reports submitted with regard to the applicant’s state of health, the Saarbrücken Health Authorities (Gesundheitsamt) considered on 23 July 2001 the applicant as being fit for detention and travel. The applicant submitted also opinions concerning the medical condition of his wife and his son Davide. Two psychiatric reports dated 27 July 2001 concluded that the applicant’s wife who had been hospitalised from 9 to 10 July 2001 for drug intoxication, was the victim of a depressive development connected with an emotional dysfunction and misuse of drugs. A risk of her attempting to commit suicide could not be excluded in case of a separation from her husband.

In a further opinion dated 19 July 2001, a logopedic reported that the applicant’s son Davide, born in 1984, suffered from stuttering, that the separation from his father was likely to be an attributable factor to this symptom and that a stable family situation would be necessary to reduce this problem. In the night from 9 to 10 December 2001 the applicant attempted to commit suicide in the Saarbrücken prison while being placed under a 15 minute watch. He slit his wrists and took sleeping pills. His requests to be transferred to a hospital in Merzig for psychiatric treatment were refused.