CtEDO 01.04.2010 Auto

CASE OF BUIJEN v. GERMANY

RESPONDENT
DEU
HOTĂRÂRE
01.04.2010
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Preliminary objection joined to merits (non-exhaustion of domestic remedies);Preliminary objection dismissed (non-exhaustion of domestic remedies);Violation of Art. 6-1
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2010
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
CASE OF BUIJEN v. GERMANY (CtEDO, 2010)
HUDOC · oficial

Reclamantul s-a născut în 1950 și trăiește în Amsterdam. La 20 noiembrie 2001, reclamantul a fost arestat în Lübeck în Germania. La 21 noiembrie 2001, Curtea de district Lübeck (Amtsgericht) a eliberat un mandat pentru arestarea reclamantului pe suspectul de trafic și de import de substanțe narcotice. În urma negocierilor cu reprezentanții legali ai reclamantului, Procurorul public Lübeck a dat reclamantului o asigurare că serviciul de urmărire penală va iniția proceduri în temeiul articolului 11 din Convenția privind transferul persoanelor condamnate (Seria Tratatului European nr. 112, „Convenția privind transferul”), dacă reclamantul a mărturisit la presupusele infracțiuni. Pe 25 martie 2002, reclamantul a mărturisit în scris că a comis crimele specificate în mandatul de arestare. La 6 mai 2002, procurorul public Lübeck a emis o acuzație împotriva reclamantului. 10. Înainte de audierea orală, avocatul reclamantului a informat instanța de judecată cu privire la acordul achiziționat între avocații apărării reclamanților și serviciul public de urmărire. 11. În timpul audierii orale în fața Curții Regionale Lübeck (Landgericht), care a avut loc la 26 august 2002, reclamantul a dat o mărturisire deplină. Procurorul public a solicitat o condamnare de opt ani de închisoare. Potrivit transcrisului audierii, Procurorul public a declarat, în plus, după cum urmează: „... Biroul procurorului public nu vede nici un motiv să nu se desfășoare în conformitate cu art. 11 din Convenția de Transfer a Consiliului Europei”. 12. La 26 august 2002, Curtea Regională Lübeck, pe baza mărturisirii reclamantului, l-a condamnat pentru traficul ilegal și importul de substanțe narcotice și l-a condamnat la opt ani de închisoare. Curtea a acceptat mărturisirea reclamantului ca un factor mitigator. Reclamantul care a renunțat la dreptul de recurs, hotărârea a devenit finală în aceeași zi. 13. La 28 august 2002, reclamantul a solicitat Ministerului Justiției Schleswig-Holstein să invoce proceduri de transfer în temeiul articolului 11 din Convenția de Transfer. În apelurile sale, avocatul reclamantului s-a bazat pe acordul dintre apărare, camera penală de la Tribunalul Regional Lübeck și Procuratura de la Curtea Regională Lübeck. 14. La 9 septembrie 2002, Ministerul Justiției a recunoscut primirea cererii reclamantului și i-a informat că șeful procurorilor publici șef (Leistent Oberstaatsanwalt) din Lübeck a fost invitat să prezinte observații cu privire la aceasta. 15. La 20 februarie 2003, șeful procurorilor publici șef a declarat că el va susține doar un transfer în temeiul articolului 10 din Convenția de Transfer, cu condiția ca autoritățile olandeze să ofere o asigurare de aplicare continuă și să nu-l elibereze înainte de a fi îndeplinit două treimi din sentința. 16. Prin scrisoarea din 5 martie 2003, reclamantul a reamintit Ministerului Justiției că, în cursul audierii orale care au avut loc la 26 august 2002, procurorul public a dat asigurarea că va susține cererea reclamantului de a fi transferată în temeiul articolului 11 din convenția respectivă. 17. La 12 martie 2003, Ministerul Justiției a trimis cererile reclamantului către șeful procurorilor publici șef pentru observare, subliniind că nu mai era practică standard în Germania să inițieze proceduri de transfer în temeiul articolului 11. 18. La 24 aprilie 2003, șeful procurorilor publici șef a prezentat un raport cu o declarație dată de procuror public la ședință. Acesta a afirmat că, la acordarea garanției, el nu cunoștea diferența dintre articolele 10 și 11 din Convenția privind transferul și se așteptase că reclamantul va fi transferat în Țările de Jos să îndeplinească sentința impusă de instanțele germane. A fost important pentru el să își exprime opinia că reclamantul ar trebui să își poată îndeplini condamnarea în țara sa de origine. 19. Pe baza acestei declarații, șeful procurorului public a considerat că reclamantul nu a putut avea impresia că i s-a promis un transfer în temeiul articolului 11 cu efect obligatoriu asupra Ministerului Justiției. Ulterior, șeful procurorilor publici șef a refuzat să aprobe un transfer în temeiul articolului 11 și a sugerat un transfer în temeiul articolului 10 din Convenția de transfer. 20. La 17 martie 2003, reclamantul a solicitat Curtea de Apel Schleswig-Holstein (Oberlandesgericht) o decizie judiciară în temeiul articolului 23 din Actul introductiv la Legea Curților (Einführungsgesetz zum Gerichtsverfassungsgesetz, EGGVG, a se vedea dreptul intern relevant, mai jos) în ceea ce privește decizia procurorului public de a continua transferul reclamantului în temeiul articolului 10 și nu, așa cum a fost asigurat anterior, în temeiul articolului 11 din Convenția de Transfer. El a susținut că a mărturisit doar având în vedere asigurarea procurorului public că serviciul de urmărire penală va sprijini transferul său în temeiul articolului 11 și că decizia Procurorului public de a continua transferul în temeiul articolului 10 a încălcat dreptul său la un proces echitabil în temeiul Convenției. 21. La 20 mai 2003, Curtea de Apel a respins cererea reclamantului ca fiind inadmisibilă. Referindu-se la argumentele procurorului public, Curtea de Apel a considerat că observația procurorului public asupra cererii de transfer a reclamantului nu constituie o decizie judiciară în sensul articolului 23 din Legea Curților, deoarece nu se referă la administrarea internă a justiției penale, ci a unei relații diplomatice cu un stat străin. În plus, Convenția privind transferul persoanelor condamnate nu a conferit niciun drept individual reclamantului. 22. La 26 mai 2003, reclamantul a solicitat Ministerului Justiției să își reconsidere decizia, având în vedere principiul procesului echitabil. 23. La 18 iunie 2003, Ministerul Justiției a informat reclamantul cu privire la intenția sa de a continua procedurile în temeiul articolului 10 din Convenția de Transfer, având în vedere practica de stat în legătură cu Țările de Jos. 24. La 1 octombrie 2003, reclamantul și-a dat consimțământul pentru transferul în temeiul articolului 10 din Convenția de Transfer. La 6 octombrie 2003, Ministerul Olandez al Justiției și-a dat consimțământul pentru transferul reclamantului în temeiul articolului 10 din Convenția privind transferul. 25. La 22 octombrie 2003, reclamantul a fost predat autorităților olandeze și, ulterior, a îndeplinit restul condamnării într-o închisoare olandeză. 26. La 18 ianuarie 2004, reclamantul a depus o plângere constituțională împotriva hotărârii Ministerului din 18 iunie 2003. 27. La 14 ianuarie 2005, Curtea Constituțională Federală, în calitate de comitet de trei judecători, a refuzat să ia în considerare plângerea constituțională a reclamantului. În ceea ce privește căile de recurs interne, Curtea Constituțională Federală a constatat următoarele: „Reclamantul nu are dreptul la o revizuire judiciară a exercitării discreției în măsura în care decizia se bazează pe politica generală, în special politica externă, considerații..., ale căror evaluare aparține domeniul central al Guvernului. Cu toate acestea, revizuirea judiciară a competențelor discreționale în ceea ce privește aplicarea legii rămâne neafectată astfel, în special în ceea ce privește declarația făcută în ziua procesului de procurorul public Lübeck... Nu se poate nega că incertitudinile pot rămâne pentru persoana care solicită justiție în acest sens, având în vedere contestabilitatea deciziilor anterior contestate de către autoritatea autorității de autorizare, precum și în ceea ce privește posibilele remedii juridice. Se ține seama de posibilele incertitudini în ceea ce privește soluționarea juridică, având în vedere posibilitatea unei trimiteri obligatorii în temeiul articolului 17a § 2 din Legea Curților. Este rezonabil să se aștepte că reclamantul să recurgă la o soluție juridică contestată.” 28. Potrivit Curții Constituționale Federale, instanța inferioară a decis care este competența instanței în cazul reclamantului. Aceste instanțe au avut în continuare să examineze dacă actul incurcat a interferat cu dreptul reclamantului la un proces echitabil sau cu principiul protecției încrederii legitime. În ciuda posibilității de a depune o nouă cerere, faptul că termenele relevante de depunere a apelurilor ar putea fi expirate între timp, nu a condus la admisia plângerii constituționale. 29. Această decizie a fost transmisă la avocatul reclamantului la 10 februarie 2005. 30. La 14 februarie 2005, reclamantul a depus fără succes o cerere proaspătă la Ministerul Justiției de a prelua executarea condamnării în temeiul articolului 11 din Convenția de Transfer. 31. La 20 martie 2007, reclamantul a fost eliberat din închisoare, care a îndeplinit două treimi din condamnarea sa. 32. Secțiunea 17a § 2 din Legea Curților (Gerichtsverfassungsgesgesetz) citește după cum urmează: „Dacă instanța invocată nu este competentă să decidă cazul, instanța decide astfel de propunere, după auzirea părților și, în același timp, trimite litigiul juridic la instanța competentă...Decizia este obligatorie ... în instanța la care se referă litigiul juridic.” Secțiunea 23 din Actul introductiv la Legea Curților prevede, în măsura în care este cazul, următoarele: „ (1) La cerere, instanța obișnuită decide cu privire la licența directivelor, a ordonanțelor sau a altor măsuri adoptate de autoritățile judiciare pentru reglementarea problemelor individuale în domeniul dreptului civil ... și al dreptului penal. (2) Prin cerere de decizie judiciară se poate solicita, de asemenea, o ordonanță care impune o autoritate judiciară sau executivă să ia o decizie pe care a omis sau refuzat să o ia.” În conformitate cu art. 26 din aceeași lege, cererea trebuie depusă în termen de o lună de la comunicarea actului administrativ impugnat. În cazul în care o parte a fost împiedicată să respecte acest termen fără a-și da greșeala, aceasta poate depune o cerere de restabilire a termenului precedent. Cu toate acestea, o astfel de cerere este inadmisibilă dacă a fost depusă mai mult de un an după expirarea termenului, cu excepția cazurilor de forță majoră (punctul 26 alineatul (4)). 33. Actul german privind asistența reciprocă internațională în materie penală nu definește explicit rolul autorității de executare în procedura de transfer. Actul prevede doar că autoritatea de autorizare, care este Ministerul Federal al Justiției – care își poate delega competența în Ministerul Landului – trebuie să trimită o cerere de transfer statului administrator. În cazul în care decizia este luată de un Minister de Teren, acest Minister, după consultarea biroului procurorului public, exercită discreție atât în ceea ce privește considerațiile de politică externă, cât și problemele de aplicare a legii. 34. Scopul Convenției privind transferul persoanelor condamnate („Convenția de transfer” – Seria Tratatului European nr. 112) trebuie să dezvolte cooperarea internațională în domeniul dreptului penal și să continue sfârșitul justiției și reabilitarea socială a persoanelor condamnate. Potrivit Preamblei, străinii care sunt privați de libertate ca urmare a comisiei lor de infracțiuni penale ar trebui să aibă posibilitatea de a-și îndeplini condamnarea în cadrul societății lor. art. 9 („Efectul transferului pentru statul administrator”) se citește după cum urmează: „1. Autoritățile competente ale statului administrator: (a) continuă executarea sentinței imediat, sau prin intermediul unei instanțe sau a unei ordine administrative, în condițiile prevăzute la art. 10 sau (b) transformă sentința, prin intermediul unei proceduri judiciare sau administrative, într-o decizie a statului respectiv, înlocuind astfel sancțiunile impuse în statul condamnare o sancțiune prevăzută de legea statului administrator pentru aceeași infracțiune, în condițiile prevăzute la art. 11. Statul administrator, dacă este solicitat, informează statul de condamnare înainte de transferul persoanei condamnate în ceea ce privește care dintre aceste proceduri urmează. Execuția sentinței este reglementată de legea statului administrator și statul respectiv este singurul competent să ia toate deciziile corespunzătoare. ...” art. 10 („Continuarea respectării”) prevede: „1. În cazul unei execuții continue, statul administrator este obligat de natura juridică și de durata sentinței, astfel cum este stabilit de statul de condamnare. Cu toate acestea, dacă această propunere este, prin natura sau durata sa, incompatibilă cu legea statului administrator, sau cu legea acestuia, acest stat poate, printr-o instanță sau o decizie administrativă, adapta sancțiunii la pedeapsa sau măsura prevăzută de legea sa pentru o infracțiune similară. În ceea ce privește natura sa, pedeapsa sau măsura trebuie să corespundă, cât mai mult posibil, cu cea impusă prin sentința care urmează să fie executată. Acesta nu va agrava, prin natura sau durata sa, sancțiunile impuse în statul de condamnare, nici nu va depăși maximul prevăzut de legea statului administrator.” art. 11 („Conversie a propoziției”) se citește după cum urmează: „1. În cazul conversiei pedepsei, se aplică procedurile prevăzute de legea statului administrator. La transformarea sentinței, autoritatea competentă: (a) este obligată de concluziile în ceea ce privește faptele în care acestea apar explicit sau implicit din hotărârea impusă în statul de condamnare; (b) nu poate converti o sancțiune care implică privarea de libertate într-o sancțiune pecuniară; (c) deduce întreaga perioadă de privare de libertate servită de persoana condamnată; și (d) nu aggravează poziția penală a persoanei condamnate și nu este obligată de orice minim pe care legea statului administrator poate prevede infracțiunile sau infracțiunile comise. În cazul în care procedura de conversie are loc după transferul persoanei condamnate, statul administrator își menține persoana în custodie sau, altfel, asigură prezența sa în statul administrator în așteptarea rezultatului procedurii respective.”

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă