CASE OF SMITH v. GERMANY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Preliminary objection joined to merits and dismissed (non-exhaustion of domestic remedies);Violation of Art. 6-1
CASE OF SMITH v. GERMANY (CtEDO, 2010)
Reclamantul s-a născut în 1950 și trăiește în Groningen. La 27 iulie 2001, Curtea de district Ahtsburg (Amtsgericht) a eliberat un mandat de arestare a reclamantului. La 30 ianuarie 2002, reclamantul a fost arestat în Germania și înarmat în închisoarea Oldenburg. La 22 mai 2002, procurorul public Lübeck a emis o acuzație împotriva reclamantului cu privire la mai multe cauze de trafic și import de substanțe narcotice (cannabis și marihuana). La 20 iunie 2002, Curtea regională Lübeck (Landgericht) a deschis procesul reclamantului. 10. La 22 iulie 2002, Curtea de Apel Schleswig-Holstein a anulat mandatul de arestare pentru nerespectarea obligației de a accelera procedurile penale în cazul în care un reclamant este în detenție în așteptarea procesului. În urma eliberării de la detenție, reclamantul a revenit în Țările de Jos. 11. În urma negocierilor cu reprezentanții legali ai reclamantului, Procurorul public Lübeck a dat reclamantului o asigurare că serviciul de urmărire penală va iniția proceduri în temeiul articolului 11 din Convenția privind transferul persoanelor condamnate (Serie europeană a tratatului nr. 112, „Convenția de Transfer” dacă reclamantul s-a întors în Germania pentru procesul său și a mărturisit la presupusele crime. 12. În timpul audierii orale în fața Curții Regionale Lübeck, care a avut loc la 16 septembrie 2002, reclamantul, care s-a întors voluntar din Țările de Jos, a dat o mărturisire deplină. Procurorul public a dat următoarea declarație, astfel cum a fost înregistrată în transcrierea ședinței: „În acest caz, opinia actuală este că nu există obiecții privind transferul inculpatului către Țările de Jos în temeiul Convenției de Transfer din 21 martie 1983 sau împotriva aplicării articolului 11 din Convenția de Transfer.” 13. După audiere, Curtea Regională Lübeck, pe baza mărturisirii reclamantului, l-a condamnat pe 26 de conturi de import ilegal și trafic ilegal de substanțe narcotice și l-a condamnat la trei ani și jumătate de închisoare. 14. Curtea a acceptat ca factori atenuant mărturisirea reclamantului și faptul că s-a întors voluntar din Țările de Jos pentru a fi judecat. Considerând că audierea orală probabil nu ar fi putut avea loc fără cooperarea sa. Reclamantul a renunțat la dreptul de recurs, hotărârea a devenit finală la 16 septembrie 2002. 15. La 17 septembrie 2002, reclamantul a solicitat Ministerului Justiției Schleswig-Holstein pentru instituția procedurilor de transfer în temeiul articolului 11 din Convenția de Transfer. În apelurile sale, avocatul reclamantului s-a bazat pe acordul dintre apărarea, camera penală a Curții Regionale Lübeck și Procurorul de la Curtea Regională Lübeck. 17. La 7 octombrie 2002, Ministerul Justiției a transmis cererea șefului Procurorilor Publici (Leitender Oberstaatsanwalt) din Lübeck cu o cerere de a-i prezenta un raport. 18. La 22 noiembrie 2002, șeful Procurorilor Publici șef a declarat că, în general, executarea condamnării în țara de origine nu a fost o opțiune în astfel de cazuri grave de trafic de droguri. Cu toate acestea, circumstanțele speciale ale acestui caz particular au justificat depunerea unei cereri de asistență pentru execuție la Ministerul Olandez al Justiției. 19. La 19 decembrie 2002, Ministerul Justiției Schleswig Holstein a scris Ministerului Olandez al Justiției întrebând dacă ar fi posibil ca acesta să continue executarea condamnării germane în conformitate cu art. 8 § 1 litera (a) din Convenția dintre statele membre ale Comunităților Europene privind executarea condamnărilor penale externe din 13 noiembrie 1991 („Convenția CE privind executarea” – a se vedea tratatele internaționale de mai jos). Ministerul german a exprimat opinia că Convenția de Transfer nu este aplicabilă, deoarece reclamantul nu este în custodie germană. 20. La 17 martie 2003, Ministerul Olandez al Justiției a declarat că, în principiu, există o dorință de a permite executarea sentinței în Țările de Jos. Cu toate acestea, în Olanda a fost permisă aplicarea continuă numai în circumstanțe excepționale, care nu se aplică în acest caz. Prin urmare, Ministerul olandez a solicitat omologului său german să aprobe conversia termenului de închisoare impus reclamantului, în conformitate cu art. 8 alineatul (1) litera (b) din Convenția CE privind executarea. 21. La 24 aprilie 2003, Ministerul German a solicitat ca șeful procurorilor publici șef să își declare poziția. Prin scrisoarea din 1 iulie 2003, șeful procurorilor publici șef a declarat că se opune unei cereri formale de asistență pentru execuție, deoarece Țările de Jos vor face executarea dependentă de o conversie a sentinței. 22. La 21 iulie 2003, Ministerul Justiției a informat reclamantul că nu va depune o cerere oficială la Țările de Jos. 23. În septembrie 2003, reclamantul a fost convocat să își îndeplinească condamnarea. Solicitațiile sale de suspendare a executării condamnării sale până când nu a primit o decizie finală privind solicitarea de transfer. 24. La 18 ianuarie 2004, reclamantul a depus o plângere constituțională împotriva hotărârii Ministerului de a nu iniția procedurile de transfer în temeiul articolului 11 din Convenția de Transfer. 25. La 10 februarie 2004, a fost eliberat un mandat de arestare împotriva reclamantului, deoarece el nu a început să își îndeplinească sentința. 26. La 14 ianuarie 2005, Curtea Constituțională Federală, în calitate de judecător de trei judecători, a refuzat să ia în considerare o plângere constituțională depusă de reclamant. Potrivit Curții Constituționale Federale, reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne. În ceea ce privește căile de recurs interne, Curtea Constituțională Federală a constatat următoarele: „Reclamantul nu are dreptul la o revizuire judiciară a exercitării discreției în măsura în care decizia se bazează pe politica generală, în special politica externă, considerații..., ale căror evaluare aparține domeniul central al Guvernului. Cu toate acestea, revizuirea judiciară a competențelor discreționale în ceea ce privește aplicarea legii rămâne neafectată, în special în ceea ce privește declarația făcută în ziua procesului de procurorul public Lübeck ... Nu se poate nega că incertitudinile pot rămâne pentru persoana care solicită justiție în acest sens, având în vedere contestabilitatea deciziilor anterior contestate de către autoritatea autorității de autorizare, precum și în ceea ce privește posibilele remedii juridice. Se ține seama de posibilele incertitudini în ceea ce privește soluționarea juridică, având în vedere posibilitatea unei trimiteri obligatorii în temeiul articolului 17a § 2 din Legea Curților. Este rezonabil să se aștepte că reclamantul trebuie să recurgă la o soluție juridică contestată.” 27. Potrivit Curții Constituționale Federale, instanța inferioară a decis care este competența instanței în cazul reclamantului. Aceste instanțe au avut în continuare să examineze dacă actul incurcat a interferat cu dreptul reclamantului la un proces echitabil sau cu principiul protecției încrederii legitime. În ciuda posibilității de a depune o nouă cerere, faptul că termenele relevante de depunere a apelurilor ar putea fi expirate între timp nu a condus la acceptarea plângerii constituționale. 28. Această decizie a fost îndreptată pe consilierul reclamantului la 10 februarie 2005. 29. La 14 februarie 2005, reclamantul a depus o nouă cerere la Ministerul Justiției de a prelua executarea condamnării în temeiul articolului 11 din Convenția de Transfer. 30. Un mandat este încă împotriva reclamantului pentru că nu a început să-și îndeplinească condamnarea. 31. Secțiunea 17a § 2 din Legea Curților (Gerichtsverfassungsgesgesetz) citește după cum urmează: „Dacă instanța invocată nu este competentă să decidă cazul, instanța hotărăște aceasta din propunerea sa, după auzirea părților și, în același timp, trimite litigiul juridic la instanța competentă ... Decizia este obligatorie ... în instanța la care se referă litigiul juridic.” Secțiunea 23 din Actul introductiv la Legea Curților prevede, în măsura în care este cazul, următoarele: „ (1) La cerere, instanța obișnuită decide cu privire la licența directivelor, a ordonanțelor sau a altor măsuri adoptate de autoritățile judiciare pentru reglementarea problemelor individuale în domeniul dreptului civil ... și al dreptului penal. (2) Prin cerere de decizie judiciară se poate solicita, de asemenea, o ordonanță care impune o autoritate judiciară sau executivă să ia o decizie pe care a omis sau refuzat să o ia.” În conformitate cu art. 26 din aceeași lege, cererea trebuie depusă în termen de o lună de la comunicarea actului administrativ impugnat. În cazul în care o parte a fost împiedicată să respecte acest termen fără a-și da greșeala, aceasta poate depune o cerere de restabilire a termenului precedent. Cu toate acestea, o astfel de cerere este inadmisibilă dacă a fost depusă mai mult de un an după expirarea termenului, cu excepția cazurilor de forță majoră (art. 26 § 4). 32. Actul german privind asistența reciprocă internațională în materie penală nu definește explicit rolul autorității de executare în procedura de transfer. Actul prevede doar că autoritatea de autorizare, adică Ministerul Federal al Justiției – care își poate delega competența Ministerului Landului – trebuie să trimită o cerere de transfer statului administrator. În cazul în care decizia este luată de un Minister de Teren, acest Minister, după consultarea biroului procurorului public, exercită discreție atât în ceea ce privește considerațiile de politică externă, cât și problemele de aplicare a legii. 33. Scopul Convenției privind transferul persoanelor condamnate („Convenția de transfer” – Seria Tratatului European nr. 112) trebuie să dezvolte cooperarea internațională în domeniul dreptului penal și să continue sfârșitul justiției și reabilitarea socială a persoanelor condamnate. Potrivit Preamblei, străinii care sunt privați de libertate ca urmare a comisiei lor de infracțiuni penale ar trebui să aibă posibilitatea de a-și îndeplini condamnarea în cadrul societății lor. art. 9 („Efectul transferului pentru statul administrator”) se citește după cum urmează: „1. Autoritățile competente ale statului administrator: (a) continuă executarea sentinței imediat sau prin intermediul unei instanțe sau a unei ordine administrative, în condițiile prevăzute la art. 10 sau (b) transformă sentința, prin intermediul unei proceduri judiciare sau administrative, într-o decizie a statului respectiv, înlocuind astfel sancțiunile impuse în statul condamnare o sancțiune prevăzută de legea statului administrator pentru aceeași infracțiune, în condițiile prevăzute la art. 11. Statul administrator, dacă este solicitat, informează statul de condamnare înainte de transferul persoanei condamnate în ceea ce privește care dintre aceste proceduri urmează. Execuția sentinței este reglementată de legea statului administrator și statul respectiv este singurul competent să ia toate deciziile corespunzătoare. ...” art. 10 („Continuarea respectării”) prevede: „1. În cazul unei execuții continue, statul administrator este obligat de natura juridică și de durata sentinței, astfel cum este stabilit de statul de condamnare. Cu toate acestea, dacă această propunere este, prin natura sau durata sa, incompatibilă cu legea statului administrator, sau cu legea acestuia, acest stat poate, printr-o instanță sau o decizie administrativă, adapta sancțiunii la pedeapsa sau măsura prevăzută de legea sa pentru o infracțiune similară. În ceea ce privește natura sa, pedeapsa sau măsura trebuie să corespundă, cât mai mult posibil, cu cea impusă prin sentința care urmează să fie executată. Acesta nu va agrava, prin natura sau durata sa, sancțiunile impuse în statul de condamnare, nici nu va depăși maximul prevăzut de legea statului administrator.” art. 11 („Conversie a propoziției”) se citește după cum urmează: „1. În cazul conversiei pedepsei, se aplică procedurile prevăzute de legea statului administrator. La transformarea sentinței, autoritatea competentă: (a) este obligată de constatările cu privire la faptele în măsura în care acestea apar explicit sau implicit din hotărârea impusă în statul de condamnare; (b) nu poate converti o sancțiune care implică privarea de libertate într-o sancțiune pecuniară; (c) deduce întreaga perioadă de privare de libertate servită de persoana condamnată; și (d) nu aggravează poziția penală a persoanei condamnate și nu este obligată de orice minim pe care legea statului administrator poate prevede infracțiunile sau infracțiunile comise. În cazul în care procedura de conversie se desfășoară după transferul persoanei condamnate, statul administrant menține persoana respectivă în custodie sau asigură altfel prezența sa în statul administrator în așteptarea rezultatului acestei proceduri.” art. 8 Determinarea pedepsei de custodie „1. În cazul în care se acceptă transferul sau executarea unei sancțiuni de custodie, autoritățile competente ale statului administrator: (a) impunerea sancțiunii impuse în statul de condamnare imediat sau prin intermediul unei hotărâri judiciare sau administrative ... sau (b) printr-o procedură judiciară sau administrativă transformă condamnarea într-o decizie a statului administrator, înlocuind astfel sancțiunile impuse în statul de condamnare cu o penalitate prevăzută de legea statului administrator pentru aceeași infracțiune...”