CASE OF DUDEK v. POLAND
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- No violation of Art. 5-3;Remainder inadmissible
CASE OF DUDEK v. POLAND (CtEDO, 2006)
Reclamantul s-a născut în 1959 și locuiește în Hamburg, Germania. La 25 iulie 2001, reclamantul a fost arestat de poliție. La 26 iulie 2001, Curtea de District Katowice (Sād Rejonowy) a ordonat ca reclamantul să fie retras în custodie având în vedere suspiciunile rezonabile că, acționând într-o bandă organizată, a fost implicat în traficul de ființe umane și narcotice, a comis jafuri și a obținut profituri din prostituție. Curtea a considerat că, având în vedere faptul că reclamantul locuia în Germania, există un risc real că ar putea intra în ascunzătoare. În plus, a constatat că cazul era complex în ceea ce privește un grup criminal organizat și că, o dată eliberat, reclamantul ar putea manipula probele sau ar obstrucționa procedura. Cu toate acestea, la 22 august 2001, Curtea Regională Katowice (Sād Okręgowy) a respins recursul. La 18 octombrie 2001 și 16 ianuarie 2002, Curtea Regională Bielsko-Biała a prelungit detenția reclamantului. Curtea a repetat motivele date anterior: suspiciunile rezonabile pe care le-a comis infracțiunile, severitatea pedepsei anticipate, complexitatea cauzei și riscul ca reclamantul să se ascundă deoarece nu avea reședința permanentă în Polonia. Apelurile sale împotriva ambelor decizii au fost respinse. La 18 februarie 2002, reclamantul și complicii săi au fost inculpați în fața Curții Regionale Bielsko-Biała. La 16 aprilie 2002, Curtea Regională Bielsko-Biała a prelungit din nou detenția reclamantului până la 31 octombrie 2002. La 3 și 24 iunie 2002, Curtea Regională Bielsko-Biała și-a respins cererile de eliberare care reiterează motivele de detenție date anterior. 11. La 29 august 2002, Curtea Regională Bielsko-Biała a desfășurat prima audiere. După aceea, au fost desfășurate mai multe audieri, iar Curtea a amendat martorii care nu au reușit să apară. Reclamantul și avocatul său au fost prezenți la aceste audieri. 12. La 18 iunie 2003, Curtea de Apel (Sād Apelacyjny), cu privire la aplicarea Curții Regionale Bielsko-Biała, a prelungit în continuare detenția reclamantului. Curtea de Apel a repetat motivele inițiale și a subliniat faptul că cazul a avut legătură cu o bandă criminală organizată. 14. La 1 august 2003, Curtea Regională Bielsko-Biała a pronunțat hotărârea cu privire la reclamantul și la douăsprezece acuzații. Reclamantul a fost condamnat în calitate de acuzat și condamnat la patru ani de închisoare. Reclamantul a solicitat o hotărâre motivată pentru a-i permite să depună recursul. 15. La 30 ianuarie 2004, reclamantul a fost eliberat de la detenție. 16. La 16 decembrie 2004, Curtea de Apel Katowice și-a permis parțial recursul. Reclamantul a fost achitat de acuzațiile de a fi membru al unui grup criminal organizat. Curtea de Apel a anulat și a trimis mai mult partea hotărârii Curții Regionale care se referă la condamnarea sa pentru a ajuta la trecerea ilegală a frontierelor poloneze și la comerțul cu ființe umane. Curtea a susținut partea rămasă a hotărârii neprevăzute, care se referă la rularea de către reclamantul unui club de noapte și deținerea de cannabis, și a condamnat reclamantul la un an și două luni de închisoare. 17. Reclamantul a susținut că, din cauza unei greșeli a avocatului său, nu a depus un recurs în casație împotriva acestei hotărâri. Hotărârea este finală. 18. Răspunderea procedurii, care a fost transmisă de Curtea de Apel Katowice, este în așteptare. 19. Codul de procedură penală din 1997, care a intrat în vigoare la 1 septembrie 1998, definește detenția rezidențială ca una dintre așa-numitele „mesure preventive” (środki zapobiegawcze). Celelalte măsuri sunt cauțiunea (poręczenie majātkowe), supravegherea poliției (dozór policyji), garanția unei persoane responsabile (poręczenie osoby godnej zaufania), garanția unei entități sociale (poręczenie społeczne), interzicerea temporară a acționării într-o anumită activitate (zawieszenie oskarżonego w określonej działalności) și interzicerea părăsirii țării (zakaz opuszczania kraju). art. 249 § 1 stabilește motivele generale de impunere a măsurilor preventive. Această dispoziție menționează: „Poate fi impuse măsuri preventive pentru a asigura conduita corectă a procedurilor și, în mod excepțional, pentru a preveni că un acuzat comite o altă infracțiune gravă; acestea pot fi impuse numai dacă dovezile colectate demonstrează o probabilitate semnificativă că un acuzat a comis o infracțiune.” 20. art. 258 menționează motivele de detenție pe cale penală. Aceasta prevede, în măsura în care este relevantă: „1. Se poate impune detenția în reținere în cazul în care: (1) există un risc rezonabil ca un acuzat să se ascundă sau să se ascundă, în special în cazul în care identitatea sa nu poate fi stabilită sau atunci când nu are locuință permanentă [în Polonia]; (2) există o teamă justificată că un acuzat va încerca să induce [testiți sau co-acuzați] să dea mărturie falsă sau să obstrugă calea corectă a procedurii prin alte mijloace ilegale; 2. În cazul în care un acuzat a fost acuzat de o infracțiune gravă sau de o infracțiune pentru comisie a căror condamnare ar putea fi responsabilă cu o condamnare maximă legală de cel puțin 8 ani de închisoare, sau în cazul în care o instanță de primă instanță l-a condamnat la cel puțin 3 ani de închisoare, nevoia de a continua deținerea pentru a asigura buna desfășurare a procedurii poate fi bazată pe probabilitatea ca o penalitate severă să fie impusă.” 21. Codul stabilește marja de discreție în ceea ce privește continuarea unei măsuri preventive specifice. art. 257 afirmă, în măsura în care este cazul: „1. Detenția împotriva reziduurilor nu se impune dacă o altă măsură preventivă este suficientă.” art. 259, în partea sa relevantă, spune: „1. În cazul în care nu există motive speciale în contrar, detenția în custodie se ridică, în special în cazul în care privarea unui acuzat de libertate ar fi: (1) să-și pună în pericol viața sau sănătatea în mod grav; sau (2) să implice consecințe extrem de dure pentru acuzat sau pentru familia sa.” 22. Codul de 1997 stabilește nu numai termenele maxime legale de detenție pentru recludere, ci și, la art. 252 § 2, prevede că în fiecare decizie de detenție trebuie să se stabilească termenele exacte de detenție. art. 263 stabilește termenele de detenție. În versiunea aplicabilă până la 20 iulie 2000 a prevăzut: „1. Imposarea detenției în cursul unei anchete, instanța stabilește termenul său pentru o perioadă de maximum 3 luni. În cazul în care, datorită circumstanțelor specifice ale cazului, o anchetă nu poate fi încheiată în termenul menționat la alineatul (1), instanța de primă instanță competentă să trateze cazul poate – dacă este necesar și cu privire la cererea făcută de procurorul [relevant] – să prelungească detenția pentru o perioadă [sau perioade] care, în ansamblu, nu poate depăși 12 luni. Întreaga perioadă de detenție la închidere până la data la care se impune prima condamnare în primă instanță nu poate depăși 2 ani. Numai Curtea Supremă poate, la cererea inițiată de instanța în care se întâmpină cazul sau, la faza anchetei, la cererea depusă de Procurorul General, să prelungească deținerea pentru o perioadă stabilită suplimentară depășește perioadele menționate la alineatele (2) și (3), atunci când este necesar în legătură cu șederea procedurii, o observație psihiatică prelungită a acuzatului, o prelungire a unui raport de experți, atunci când trebuie obținute dovezi într-un caz deosebit de complex sau din străinătate, atunci când acuzatul a prelungit în mod deliberat procedurile, precum și din cauza altor obstacole semnificative care nu au putut fi depășite.” La 20 iulie 2000, alineatul (4) a fost modificat și, de atunci, competența de a prelungi deține deținerea deținute dincolo de termenele prevăzute la alineatele (2) și (3) a fost conferită instanței de recurs în cadrul căre a cărui jurisdicție a fost comisă.