CASE OF HASS v. POLAND

Reclamantul s-a născut în 1976 și trăiește în Toruń, Polonia. La 15 noiembrie 2001, reclamantul a fost arestat sub suspiciune de a fi comis mai multe furturi de autovehicule. La 17 noiembrie 2001 Curtea de District Toruń (Sād Rejonowy) a retras reclamantul în custodie până la 15 februarie 2002. Curtea a considerat că detenția sa este justificată de existența unor dovezi substanțiale împotriva lui și de gravitatea acuzațiilor. De asemenea, a remarcat că reclamantul a încercat să induce unul dintre martori să-și schimbe mărturia. La 11 februarie 2002, instanța a prelungit detenția reclamantului până la 15 mai 2002. Acesta a repetat motivele date anterior și a adăugat că necesitatea de a obține dovezi suplimentare justificate menținerea reclamantului în custodie. Detenția reclamantului a fost ulterior prelungită de mai multe ori de către Curtea de District și Curtea de Apel din Gdańsk (Sād Apelacyjny) până la 30 martie 2003. Procesul său împotriva prelungirii detenției sale a fost respins de Curtea de Apel la 15 ianuarie 2003 10. La 14 martie 2003, reclamantul și alte 22 de persoane au fost acuzate de a fi membri ai unui grup criminal organizat și au comis numeroase furturi de autovehicule. 11. Prin urmare, deținerea reclamantului a fost prelungită de mai multe ori de Curtea de districtă Toruń și Curtea de Apel din Gdańsk, din aceleași motive ca anterior. 12. La 18 noiembrie 2003, Curtea de district a refuzat cererea reclamantului de eliberare. 13. La 3 februarie 2004, Curtea de Apel a acordat Tribunalului de district cererea de a prelungi detenția reclamantului până la 15 mai 2004. Curtea a considerat că cazul era foarte complex și că era necesar să examineze dovezi voluminoase. De asemenea, a constatat că detenția a fost justificată de existența unor dovezi puternice împotriva reclamantului și de gravitatea acuzațiilor. De asemenea, a existat posibilitatea ca reclamantul să încerce să modifice dovezile. 14. La 11 mai și 12 iulie 2004, Curtea de Apel a acordat din nou cererile Curții de District și a ordonat reținerea reclamantului până la 30 septembrie 2004. Acesta a respins apelurile reclamantului împotriva acestor hotărâri. 15. La 18 august 2004, Curtea de District a eliberat reclamantul sub supravegherea poliției; de asemenea, l-a interzis să părăsească țara. Curtea a considerat că reclamantul a suferit de o tulburare de personalitate și depresie și că izolația sa de la lumea exterioară constituie un pericol pentru viața și sănătatea sa. Curtea a bazat punctul de vedere pe un raport de doi psihiatri experți. 16. Procedura este încă în așteptare. 17. Codul de procedură penală din 1997, care a intrat în vigoare la 1 septembrie 1998, definește detenția rezidențială ca una dintre așa-numitele „mesure preventive” (środki zapobiegawcze). Celelalte măsuri sunt cauțiunea (poręczenie majātkowe), supravegherea poliției (dozór policyji), garanția unei persoane responsabile (poręczenie osoby godnej zaufania), garanția unei entități sociale (poręczenie społeczne), interzicerea temporară a acționării într-o anumită activitate (zawieszenie oskarżonego w określonej działalności) și interzicerea părăsirii țării (zakaz opuszczania kraju). 18. art. 249 § 1 stabilește motivele generale de impunere a măsurilor preventive. Această dispoziție menționează: „Poate fi impuse măsuri preventive pentru a asigura conduita corectă a procedurilor și, în mod excepțional, pentru a preveni că un acuzat comite o altă infracțiune gravă; acestea pot fi impuse numai dacă dovezile colectate demonstrează o probabilitate semnificativă că un acuzat a comis o infracțiune.” 19. art. 258 menționează motivele de detenție pe cale penală. Aceasta prevede, în măsura în care este relevantă: „1. Se poate impune detenția în reținere în cazul în care: (1) există un risc rezonabil ca un acuzat să se ascundă sau să se ascundă, în special în cazul în care identitatea sa nu poate fi stabilită sau atunci când nu are locuință permanentă [în Polonia]; (2) există o teamă justificată că un acuzat va încerca să induce [testiți sau co-acuzați] să dea mărturie falsă sau să obstrugă calea corectă a procedurii prin alte mijloace ilegale; 2. În cazul în care un acuzat a fost acuzat de o infracțiune gravă sau de o infracțiune pentru comisie a căror condamnare ar putea fi responsabilă cu o condamnare maximă legală de cel puțin 8 ani de închisoare, sau în cazul în care o instanță de primă instanță l-a condamnat la cel puțin 3 ani de închisoare, necesitatea de a continua deținerea pentru a asigura buna desfășurare a procedurii poate fi bazată pe probabilitatea ca o penalitate severă să fie impusă.” 20. Codul stabilește marja de discreție în ceea ce privește continuarea unei măsuri preventive specifice. art. 257 afirmă, în măsura în care este cazul: „1. Detenția asupra rezidenției nu se impune dacă o altă măsură preventivă este suficientă.” 21. art. 259, în partea sa relevantă, spune: „1. În cazul în care nu există motive speciale în contrast, se ridică detenția la înaintare, în special în cazul în care privarea unui acuzat de libertate ar fi: (1) să-și pună în pericol viața sau sănătatea; sau (2) să implice consecințe excesiv de dure pentru acuzatul sau familia sa.” Codul de 1997 stabilește nu numai termenele maxime legale pentru înaintare la înaintare, ci, de asemenea, la art. 252 § 2, prevede că instanța relevantă – în termenele respective – trebuie să stabilească în fiecare decizie de detenție termenul exact pentru care se va continua înaintarea. 22. art. 263 stabilește termenele de detenție. În versiunea aplicabilă până la 20 iulie 2000 a prevăzut: „1. Imposarea detenției în cursul unei anchete, instanța de judecată își stabilește termenul pentru o perioadă de cel mult 3 luni. Întreaga perioadă de detenție în reținere în reținere până la data în care se impune prima condamnare în primă instanță nu poate depăși 2 ani. Curtea de recurs în cadrul cărei jurisdicție a fost comisă infracțiunile în cauză poate, la cererea inițiată de către instanța în care se află cazul în cauză sau, la etapa anchetei, la cererea depusă de Procurorul General, să prelungească deținerea pentru o perioadă stabilită suplimentară depășind perioadele menționate la alineatele (2) și (3), atunci când este necesară în legătură cu șederea procedurii, o observație psihiatică prelungită a acuzatului, o prelungire a unui raport de experți, atunci când trebuie obținute dovezi într-un caz deosebit de complex sau din străinătate, atunci când acuzatul a prelungit deliberat procedurile, precum și din cauza altor obstacole semnificative care nu au putut fi depășite.”